Abuzul

Este destul de greu să ne imaginăm că ar putea cineva să aproximeze momentul în care a apărut violența omului, cea îndreptată împotriva semenilor săi. Când or fi apărut armele ca obiecte cu ajutorul cărora răutatea gestului violent să se poată amplifica? Dar toate acestea există și au evoluat și încă evoluează simultan cu evoluția speciei care se consideră, poate chiar este, stăpâna planetei. La început au fost forme primitive de violență și forme primitive de arme, apoi, când s-a ajuns la timpurile pe care scriitorii de altădată le considerau ale domeniului fantastic, nu numai armele au fost perfecționate, ci și utilizatorii lor. Astfel că modestele școli de gladiatori din antichitate au fost înlocuite cu centre de perfecționare, aici deja se creează artificial oameni cărora li se oferă o zestre genetică corespunzătoare asigurându-li-se dezvoltarea acelor caracteristici de care are nevoie luptătorul perfect, antrenat, dar și suficient de limitat în ceea ce privește acele abilități intelectuale care l-ar putea determina să aibă în comportament acte de indisciplină. Chiar dacă au fost timpuri în care li se făcuse loc femeilor în structurile militare, în asemenea baze militare laborator se lucrează numai cu bărbați. Ar fi fost și absurd, egalitatea femeii cu bărbatul există atâta timp cât cei doi își păstrează atributele caracteristic, altfel apare un fel de femeie defeminizată, adică un monstru.

   Cine crede că poate fi vreo activitate umană, indiferent de anul în care se întâmplă, care să nu comporte riscul apariției unei erori, acela este un optimist desăvârșit, desigur nu este condiție suficientă, dar este una dintre cele necesare. Din asemenea motive, în baza militară, desigur  secretă, doar în asemenea condiții putându-se realiza crearea și perfecționarea unor indivizi perfect adaptați la cerințele activității militare, au avut posibilitatea de a apărea, probabil datorită unei selecții nu tocmai perfecte a embrionilor, organisme umane feminine. Acestea au fost excluse de la programele de dezvoltare a aptitudinilor, dar au fost lăsate în viață și pregătite sumar, însă fără a li se preciza utilitatea viitoare.
   Nu se poate ști cu exactitate care o fi atmosfera în care se trăiește în astfel de instituție, totul fiind ascuns după cortina grea a celui mai deplin secret militar, de asemeni care pot fi acolo măsurile de pază și cum se aplică, nicidecum care tratamente și exerciții fac posibilă atingerea scopului  activității și rațiunea care stă la baza acesteia.  Paza fiind necesară pentru ca din interior să nu se scurgă informații care să poată fi folosite de către cei rău intenționați, iar din exterior să nu pătrundă, tot informații, dar care să-i determine pe cei de acolo să devină, la rândul lor, rău intenționați, desigur altfel.
   Uneori și imposibilul devine posibil, nu doar de dragul jocului de cuvinte, dar ceea ce pare imposibil, în condițiile unei analize primare, la altă analiză, intuitivă și care să aibă în vedere detalii greu de perceput, să i se întrezărească șansele de realizare. Doar așa se explică ce minune s-a întâmplat de a ieșit în stradă una dintre acele femei, care deși nu erau dorite acolo, nu puteau beneficia de permisiunea de a ieși în lume. Lumea este un univers ciudat în care răutatea civilă, evoluată concomitent cu cea a războinicilor, nu este mult mai puțin distructivă, dar pentru că nu este instituționalizată, este mai greu de recunoscut, dar populația simte din plin nivelul ei de dezvoltare.
   Această femeie artificială a ieșit în stradă, adică acolo unde lumea își exhibă toate formele de comportament de care este în stare.
   Numărul mare de ani trecuți de la momentul în care omul a hotărât că pentru a fi cu adevărat liber, trebuie să se supună tuturor formelor de tiranie provenită de la ceilalți, care și ei vor să fie liberi, dar plătesc același preț, fiecare față de ceilalți, a avut efectul dorit. Așa că strada devenise un fel de junglă fără vegetație, un fel de pustiu populat cu ruine, ruina fizică a clădirilor pe care nu avea cine să le repare și ruina spirituală și morală a locuitorilor. Mai era și frica, frica fiecăruia de răutatea celorlalți și știind bine despre sine ce este în stare, devenise conștient de ce se poate aștepta de la alții. Reacția? Ura, ura provenită din frică și din conștientizarea propriei vulnerabilități, fiecare purtând în suflet o durere pe care este puțin probabil că știința medicală va ști vreodată să o vindece.  
   Silueta unei fete singure, aflată pe o astfel de stradă, atrage atenția, mai ales că privirea ei disperată o face să pară, desigur era, vulnerabilă, știut fiind că omul, indiferent de epoca căreia îi aparține, a păstrat de la mamiferul din care provine obiceiul de a ataca pe cel slab, imatur sau care, din diverse motive, nu se poate apăra. Cineva s-a apropiat de ea, a privit-o, apoi i-a prins brațul în palmă și a determinat-o să-l urmeze. Această acțiune a fost văzută de un grup de trei doamne, trei femei deloc tinere, cu părul vopsit și ochii fardați, care bucuroase că pot avea și ele ocazia de a face un gest care să influențeze viața altora, puțin important dacă în bine sau rău, au anunțat autoritățile raportând că un necunoscut a reținut o fată pentru a abuza de ea.
   Imediat au ajuns cu toții în birourile celor aflați în măsură a cerceta abaterile de la norme și să aplice pedepse celor care asta merită.
   Fata se afla în fața Anchetatorului.
̶   Sunt obișnuită cu gesturi dure, dar felul în care m-a luat de mână și apropiat de el, nu mi s-a părut brutal.
̶  Ți-a pipăit corpul?
Anchetatorul era obișnuit cu societatea în care crima și violul deveniseră ceva banal.
̶   Nu prea înțeleg, dar pot spune că m-a privit în ochi, mi-a apropiat până la atingere pieptul de al lui, a zâmbit apoi și-a lipit într-un mod ciudat buzele de părul meu.
̶   A încercat să te dezbrace?
̶   Nu, nici nu mi-a cerut să o fac, nu am fost programată șu răspund negativ la comenzi. Aveam mâinile lui în zona coastelor, mă simțeam ridicată, deși era mai înalt decât mine, aveam impresia că mă privește de jos în sus, începeam să mă simt atât de importantă cum nu mai fusesem niciodată.
̶   Dar când și cum te-a abuzat?
̶   Nu știu exact, doamnele acelea cu părul roșu și ochii albaștri au spus că da, atunci când au anunțat întâmplarea.
̶   Bine, unde te-a mai atins?
̶   M-a atins cu buzele pe umeri, pe gât, dar nu aveam impresia că mi se face ceva rău, dimpotrivă. Știam că florile se adună în buchet, dar acum am înțeles că și oamenii o fac cumva.
   Undeva, în exterior, aterizase vehiculul cu care urma să fie dusă la baza militară din care provenea.
Anchetatorul avea în comportament și în vocabular mute din cele pe care le împrumutase de la cei cu care venea în contact zilnic:
̶   Măi fată, pierd vremea cu tine, te-a abuzat sau nu? Ce îmi spui tu, nu înseamnă mai nimic. Tu îmi spui cum te înflorea, eu sunt obișnuit să lucrez cu victimele unor atrocități de care sper ca tu nici să nu auzi. Tu care spui că a fost abuzul?
̶   Pentru că înainte de asta eu nu știam cât de frumos este să trăiești sau cât de frumos ar putea fi ...
   Fata a plecat cu însoțitorii, în urma ei, în biroul Anchetatorului se auzi funcționând aparatul de tocat hârtie, notițele rezultate pe parcursul anchetei, prin dispariția lor, lăsau în afara pedepselor legale pe omul acela care considera că este o mare fericire să oferi cuiva o clipă de fericire.