Atâta foc, atâta aur

„Ș-atâtea lucruri sfinte
Peste ’ntunericul vieţii
Ai presărat, Părinte...”
Mihai Eminescu

Pe aeroportul Ben Gurion din Tel Aviv era mare animaţie, o mulţime care sosea şi alta care se pregătea să zboare spre cele patru zări. După ce trecu de poliţia de frontieră şi de vamă, Moraru a observat o pancartă cu numele său de împrumut, James Dimont. Ăla sunt eu, ce straniu sună, se gândi Moraru în sinea lui, îndreptându-se zâmbind spre cel care ţinea pancarta.
- Shalom! Eu sunt James Dimont!
- Shalom! Am venit să te întâmpin. Ţi-ai recuperat bagajul? îl întrebă un bărbat tânăr, îmbrăcat într-un tricou colorat.
- Da. L-am recuperat. Putem pleca!
- Dacă doriţi, putem vorbi în engleză, nu mă deranjează. Probabil vă place mai mult să uzitaţi limba maternă.
- Prefer ebraica, adevărata mea limbă maternă. Vreau să o exersez puţin, n-am mai vorbit-o demult, se oferi James.

- Nu se vede, vorbiţi fără accent. Englezii se trădează imediat, când vorbesc ebraica, din cauza pronunţiei lor specifice.
- Îmi puteţi spune care este programul meu, pentru ziua de azi?
- Nu ştiu, domnule Dimont. Eu am sarcina doar să vă duc cu maşina până la Hotelul „King David”, unde aveţi o cameră reţinută. Mai departe se vor ocupa alţii de dumneavoastră. Acesta era mesajul pe care trebuia să vi-l transmit.
    Afară era o căldură toridă, cu toate că se lăsau umbrele serii, noroc că hotelul avea aer condiţionat, altfel în cameră ar fi fost o adevărată saună. Dimont făcu un duş cu apă rece şi adormi imediat. Îl trezi telefonul care suna strident:
- Domnul Dimont?, întrebă un bărbat în engleză.
- Da. Eu sunt.
- Am impresia că v-am trezit, îmi cer scuze! Vă aştept la restaurant să luăm cina. După ce vă prezentaţi, şeful de sală vă va conduce la masa mea.
- Eu sunt James Dimont, se prezentă Moraru în faţa unui bărbat brunet, cu părul grizonat şi mic de statură.
- Bine ai venit în Tel Aviv. Eu sunt Avi Shamron. Probabil ai nişte nelămuriri, vrei clarificări . Te ascult!
- Prima întrebare este: ce caut eu la Tel Aviv?
- Mă aşteptam să mă întrebi asta. Ai fost propus, de către prietenii noştri americani, să faci un stagiu de pregătire în Israel.
- De ce în Israel şi nu în Statele Unite?
- Pentru că noi avem specialişti de mare clasă, căliţi în lupta cu teroriştii şi metode de pregătire foarte performante. Repet, este doar un stagiu de iniţiere. Sunt convins că vei urma şi alte cursuri... Nu-ţi ascund faptul că a contat şi originea ta etnică, în definitiv, după legea ebraică eşti evreu de facto, depinde de tine să devii evreu şi de jure.
- Puteţi să-mi daţi detalii despre stagiul de pregătire din Israel?
- Cât vei sta în oraş, în Tel Aviv, mă voi ocupa personal de pregătirea ta. După cum vezi, eu te tutuiesc, de la început. Va trebui să faci la fel şi tu. Cu mine vei face o pregătire psihologică şi tehnica folosirii mijloacelor individuale de comunicaţii. Ca să nu te plictiseşti, vom merge în paralel. Asta este partea uşoară şi plăcută a programului de pregătire, după care vei merge într-o tabără de antrenament. Acolo va fi altceva!
- Pentru această primă parte, voi rămâne în Tel Aviv?
- Da. Vom petrece majoritatea timpului împreună. Nu avem un program fix. Noi vom decide, de comun acord, timpul de somn, restul va fi pregătire. Vreau să-ţi atrag atenţia că nu ai voie să ieşi singur în oraş şi nici să stabileşti legături cu vreo persoană. Să comandăm cina, după care vom continua conversaţia... Aşadar, eşti foarte tânăr şi ai decis să intri pe acest teatru de operaţii împotriva teroriştilor. Ai fost recomandat foarte călduros de americani, ei au foarte mare încredere în calităţile tale native şi în capacitatea ta de asimilare. Te informez, de la început, că noi nu ne apărăm, noi atacăm. Nu cruţăm pe nimeni, misiunea noastră este să lichidăm inamicul, pe orice cale şi cu orice mijloace. De regulă o facem discret, numai atunci când vrem să creăm teamă, panică, să semănăm groază, folosim mijloace „teatrale”. Personal, ai ceva împotriva lichidării fizice a unui potenţial inamic, a unui terorist, despre care ai indicii certe că pregăteşte atentate?
- M-am gândit mult la acest aspect, înainte de-a fi selecţionat pentru cursurile de pregătire şi am avut mai multe discuţii pe această temă cu înalţi prelaţi creştini şi cu rabini. În esenţă, trebuia să aleg legea talionului, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte sau legea creştină a toleranţei şi a iertării de păcate. Dacă eram adeptul toleranţei, nu eram acum aici. „ Altă Massada nu trebuie să fie!” Nu sunt labil psihic, din câte-mi dau seama. Cred că pot face faţă acestei provocări...
- Asta vom constata noi. Deocamdată este doar începutul. Din câte am fost informat, tu provii dintr-o familie mixtă, un creştin, de origine nobilă, căsătorit cu o evreică. Ce influenţă crezi că are, asupra ta, asupra caracterului tău, originea nobilă a tatei?
- Nici una. Este o tâmpenie să crezi că nobilii au sânge albastru în vene! Din contră, căsătoriile consangvine ale nobililor au avut efecte ereditare catastrofale asupra urmaşilor. Două boli grave, hemofilia şi porfiria, au fost transmise de la regina Victoria a Angliei la aproape toţi descendenţii masculini, provocând adevărate dezastre, dintre care aş aminti două: hemofilia ţareviciului Alexei, care a avut ca efect indirect, pe filiera Rasputin, victoria Revoluţiei bolşevice şi transformarea regatului Spaniei în republică, din cauza bolii ereditare a moştenitorului tronului, Alonsito, în 1931. Ambii au fost descendenţi ai reginei Victoria. Eu sunt rodul comuniunii dintre un creştin ortodox şi o evreică, de la care, îmi place să cred, am moştenit ce-au avut fiecare mai bun. Ne naştem toţi egali, în pielea goală, nu putem alege familiile în care venim pe lume. Este o pură întâmplare să te naşti nobil sau curtean, român sau evreu, femeie sau bărbat... Oricum sunt total împotriva privilegiilor de castă. Fiecare om ar trebui să aibă şansa propriei sale realizări.
- Spune-mi dacă ai putea executa, fără remuşcări, un bolnav psihic, un nebun, care are discernământul abolit? ‚
- În niciun caz! Din moment ce un om nu are discernământ, el nu răspunde pentru faptele sale. Chiar dacă ar săvârşi o faptă abominabilă, el nu poate fi condamnat. A-l ucide, înseamnă un act de barbarie. Numai naziștii practicau eutanasia împotriva persoanelor bolnave incurabil şi împotriva alienaţilor mintal. Dacă am ucide un nebun, pentru vina de-a avea mintea rătăcită, ce ne-ar mai deosebi de nazişti?
- Ne-a adus mâncarea. Îţi propun să mâncăm în linişte, după care vom continua discuţia. Tu eşti privilegiat, într-un fel, priveşti lucrurile din perspectiva a două filosofii diferite: creştinismul şi iudaismul.
- Două filosofii cu origini comune. Mai bine zis creştinismul, ca şi islamul de altfel, este o sectă a iudaismului, care s-a dezvoltat şi a depăşit modelul originar. Eu n-aş spune că sunt două filosofii diferite, toate religiile monoteiste au câteva principii comune.
- Care este deosebirea fundamentală, după părerea ta, între iudaism şi creştinism? întrebă aşa, pe nepusă masă, evreul.
- Modalitatea prin care ajungem să-l cunoaştem pe Dumnezeu, evreii prin Tora, şi creștinii prin Iisus Hristos. Creştinii cultivă iubirea faţă de Dumnezeu, iubirea faţă de aproapele nostru, iubirea ca sentiment profund uman. La evrei, iubirea are alte dimensiuni şi alte conotaţii. Să nu uităm că atât Avraam cât şi Moise s-au târguit cu Dumnezeu, a fost nevoie de ameninţări şi de promisiuni din partea Marelui Creator pentru ca, în final, cei doi să accepte înţelegerea, pactul. Iubirea este efectul, consecinţa evoluţiei separate a celor două religii. În afară de această deosebire fundamentală, există diferenţe de esenţă, despre care s-ar putea scrie tomuri întregi, începând cu relaţia om – Dumnezeu, conştiinţa păcatului, legea scrisă , legea orală şi terminând cu actul răzbunării.
- Cine este în avantaj, în relaţia cu Dumnezeu, evreul sau creştinul?
- Este greu de spus, evită James un răspuns direct. În orice caz, creștinul crede în Dumnezeu iar evreul are încredere în Dumnezeu. În orice împrejurare, evreul dialoghează direct cu Dumnezeu, fără intermediari, pe când creştinul are în faţă o întreagă ierarhie de preoţi, protopopi, episcopi, mitropoliţi şi patriarhi. Avantajul este, în mod evident, de partea evreului. Pe de altă parte, mărturisirea păcatului, preluarea acestuia de către duhovnic, euharistia şi împărtăşania îi creează creştinului un confort psihic şi moral pe care nu-l poate avea evreul. Ceremonia înmormântării la evrei este simplă, egală pentru regi şi pentru cerşetori. La creştini, moartea reprezintă o catastrofă, pe de-o parte, iar pe de altă parte dă ocazia unor adevărate spectacole funebre.
- Mâine vom continua discuţia. Te rog să treci consumaţia, din seara asta, pe cameră. Vom achita noi totul.
 În zilele care au urmat, Valeriu Moraru, alias Valentin Bentu, alias James Dimont, învăţă metodele de comunicaţii personale, de la cele mai simple, prin semne, până la cele mai sofisticate dispozitive electronice. Simplitatea şi eficienţa unora dintre ele îl lăsau de-a dreptul perplex. Scopul folosirii acestor mijloace era păstrarea legăturii cu baza, pe de-o parte şi cu participanţii la acţiune, pe de altă parte. Una dintre cele mai importante teme, repetate până la exasperare de către profesor, a fost comunicarea dintre camarazi. Rănirea, sau chiar uciderea colegilor, în cazul unor acţiuni de luptă reale, constituia un pericol omniprezent.
După o săptămână de pregătire intensă, Avi Shamron se arăta foarte mulţumit de progresele elevului său, pe care-l considera apt să înceapă exerciţiile de luptă, în tabăra de antrenamente. Înainte de a pleca spre o locaţie necunoscută, profesorul Shamron îl invită pe Dimont la o cină.
- James, eu te-am învăţat ceea ce ar trebui să ştii şi ce ar trebui să faci. A fost o plăcere să colaborez cu tine. În seara asta vom avea la cină un invitat deosebit, care va avea cu tine o discuţie foarte importantă, pentru viitorul tău. Gândeşte-te bine şi, mai ales te rog să răspunzi foarte sincer la toate întrebările lui. Nu te pripi.
- Cine este persoana?
- Nu vreau să te mint, inventând un nume şi o funcţie. Nu-i pot divulga identitatea, pentru motive pe care le bănuieşti. Te asigur că este un om extraordinar, cu o cultură deosebită şi cu o putere pe măsură. O să-ţi facă plăcere să conversezi cu el, vei avea la cine să te raportezi. Nu vreau să te flatez, pe mine m-ai surprins şi m-ai depăşit cu vastele tale cunoştinţe, din toate domeniile.
- Trebuie să mă îmbrac în ţinută de seară, cu cravată?
- Nu. Cred că ai observat că în Israel nimeni nu respectă eticheta asta sobră a voastră, a englezilor. Poţi îmbrăca o bluză sau o cămaşă cu mânecă scurtă. Sincer să fiu, m-aş bucura dacă ai apărea într-un kilt scoţian!
Până la cină, Dimont făcu tot felul de supoziţii cu privire la persoana importantă pe care urma să o întâlnească. În mod sigur era vorba de un militar cu grad înalt în serviciile de informaţii, care dorea să se asigure că nu strică orzul pe gâşte. Era contrariat de faptul că Shamron făcea pe naivul, considerându-l un englez, când îi cunoştea, în mod sigur, adevărata lui origine. Când, în sfârşit, l-a cunoscut pe omul important, Dimont a fost surprins să constatate că era un personaj anonim, care nu ieşea prin nimic în evidenţă, semănând mai degrabă cu un funcţionar obişnuit să-şi frece coatele de birou şi să completeze statistici.
- Tinere, se adresă acesta lui Dimont, am ţinut să te cunosc, datorită informaţiilor şi rapoartelor, despre tine, care mi-au parvenit. Noua generaţie este mai puţin preocupată de studiu, preferă partea libertină a vieţii, muzica şi filmele erotice. Excepţiile, aşa cum eşti tu, reprezintă o raritate.
- Înainte de a continua discuţia, interveni Shamron, v-aş propune să comandăm cina, să aibă timp ospătarul...
- Ai dreptate! Te lăsăm pe tine să faci oficiul de gazdă. Te pricepi mai bine. Aş dori, totuşi, ceva pe bază de legume şi peşte.
- La fel şi eu, îşi exprimă preferinţele Dimont.
- Aşadar, pe mine m-ar interesa cum vede un tânăr, venit dinafara Israelului, evoluţia poporului evreu şi mai ales perspectivele lui, la acest final şi început de secol şi de mileniu?
- Este un subiect atât de vast, încât mi-e teamă să-l abordez. M-a pasionat, dintotdeauna, istoria în general şi istoria evreilor în special, care este de-a dreptul fascinantă. Ea începe incredibil de simplu: un grup de patru persoane, Terah, fiul Avraam, nora Sara şi nepotul Lot, părăseşte oraşul Ur din Babilon şi trece de partea cealaltă a Eufratului, stabilindu-se în ţinutul Haran. Biblia îi numeşte ivrim, adică, într-o traducere literală, „cei de pe malul celălalt”, evreii de mai târziu. Rămas fără tată, Avraam îl întâlneşte pe Dumnezeu, eveniment care va marca pentru eternitate destinul descendenţilor săi, căci istoria poporului evreu nu este altceva decât o consecinţă a acestei întâlniri primordiale. De altfel, relaţia specială stabilită de Avraam cu Dumnezeu, va separa, timp de milenii, lumea iudaică de celelalte civilizaţii, până la apariţia reformei lui Martin Luther. Acesta va respinge instituţia Papalităţii şi va aborda relaţia omului cu Dumnezeu, după modelul ebraic.
- A fost benefică pentru poporul evreu, după părerea ta, această relaţie specială cu Dumnezeu?
    - Am discutat şi cu domnul Shamron acest subiect. În mod cert, le-a asigurat evreilor libertatea de gândire, de mişcare şi de acţiune. Evreul este liber, în relaţia cu Dumnezeu, să stea cu faţa ori să-i întoarcă spatele, astfel că fiecare individ devine singurul responsabil atât pentru reuşitele, cât şi pentru eşecurile sale. Spre deosebire de toate celelalte seminţii, dialogul evreului cu Dumnezeu, la care creştinii au tras doar cu urechea, va fi un fel de far călăuzitor, un spot de lumină care va străbate istoria. Poporul ales a mai avut o şansă, Dumnezeu i-a hărăzit, la momentul oportun, liderii de care au avut nevoie. Pentru a pleca din robia egipteană, a apărut Moise...
- Nu crezi că Moise a fost, totuşi, un profet şovăitor? Într-adevăr, el îi scoate pe evrei din Egipt, prin Marea Trestiilor, dar apoi rătăceşte timp de 40 de ani prin peninsula Sinai, fără să poată ajunge pe pământul făgăduinţei. El moare în timpul pribegiei.
- Eu sunt de altă părere, protestă Dimont. Moise este un personaj fabulos, plin de contradicţii, dar fără el n-ar fi existat, azi, poporul evreu. Dacă luăm în considerare numai Tora, cu cele cinci cărţi ale ei, ne dăm seama că Moise a fost cel mai important profet. Este adevărat că din anul 1200 î.Hr. se tot discută dacă Moise a fost evreu sau egiptean, dacă au existat două personaje cu acelaşi nume, un Moise levit şi un Moise madianit, dacă ştia ebraică sau numai egipteana, dacă evreii plecaţi din Egipt erau aceiaşi cu cei care sosiseră aici cu 4oo de ani în urmă... Sunt argumente pro şi contra. Cunoaşteţi, în mod sigur, cartea lui Sigmund Freud, „Moise şi monoteismul”, care a făcut atâta vâlvă! El consideră că Moise n-a fost evreu, ci un prinţ egiptean, adept al faraonului Amenhotep al IV-lea, cunoscut şi sub numele de Akenathon, care voia să fondeze o nouă credinţă, monoteismul, respinsă de propriul lui popor. După moartea faraonului, Moise i-a găsit pe robii evrei din Egipt, pe care i-a scos din robie şi cărora le-a propovăduit preceptele noii credinţe. Se face o paralelă între Moise, prinţul egiptean, care i-a convertit pe evrei la iudaism şi Pavel, evreul, care a propovăduit creştinismul printre barbari ,după ce a fost izgonit de evrei din Ierusalim. Cei care-l consideră pe Moise ca fiind egiptean, aduc argumentul că fiul său n-a fost circumcis în a opta zi, conform legământului lui Avraam, fiind nevoie de intervenţia soţiei sale Zipporah care, pentru a domoli mânia lui Dumnezeu, a practicat ea însăşi ritualul.
- Văd că eşti foarte bine documentat în istoria veche a poporului evreu. Din păcate, multe dintre controversele care-l privesc pe Moise au fost stârnite de învăţaţi evrei. Personal nu cred în existenţa a două personaje istorice distincte, având acelaşi nume.
- Înclin să cred şi eu că teoria potrivit căreia ar exista un popor al evreilor lui Avraam şi unul al izraeliților lui Moise, fiecare cu Dumnezeul lui, unul numit Iehova de către evrei şi altul numit Elohim de către izraeliți, nu are, totuşi, un suport credibil. Cu toate acestea, rămâne o enigmă nedezlegată întâlnirea lui Iehova cu Avraam şi întâlnirea lui Moise cu Elohim. De ce a fost nevoie de două întâlniri distincte, cu doi reprezentanţi ai poporului ales, despărţiţi, în timp, de 800 de ani de pribegii?
- Domnule Dimont, acum sunt convins că stăpâneşti această problemă ca un adevărat istoric al poporului evreu. Sunt convins, de asemenea că ai studiat cum se cuvine Tora şi Talmudul. Ceea ce mă interesează, în mod deosebit, este punctul tău de vedere cu privire la holocaustul evreilor şi cu privire la viitorul poporului ales. Ai putea să-mi schiţezi, în linii mari, dar precise, o opinie?
- Holocaustul nu este o invenţie a naziştilor, ştiţi bine. Pogromurile din spaţiul slav şi crimele bisericii catolice, comise în numele Dumnezeului împrumutat de la evrei, sunt binecunoscute. Ceea ce ştie mai puţină lume este faptul că evreii au fost făcuţi răspunzători, de-a lungul secolelor, pentru tot felul de culpe, una mai aberantă decât alta. Iată, spre exemplu, în Elveţia, cea mai democratică ţară europeană, în secolul al XVII-a, un umăr de 2.000 de evrei au fost întemniţaţi în castelul Chillon şi ucişi în mod bestial, fiind acuzaţi că au provocat ciuma bubonică! Ceea ce-au făcut naziştii constituie o rană veşnic deschisă pe obrazul omenirii. Au curs tone de cerneală în încercarea de a se găsi explicaţii şi scuze, dar holocaustul, de care se face vinovată întreaga lume civilizată, rămâne cea mai abominabilă crimă împotriva poporului evreu. În ceea ce priveşte viitorul evreilor, acesta depinde, aproape în exclusivitate de ei. „A doua Massada nu va exista” este deviza bărbaţilor adevăraţi ai acestui neam. În ce mă priveşte, cred că singura soluţie este forţa. Întunericul nu poate fi biruit decât cu torţa forţei. Specia umană este descendenta unui criminal, Cain şi acest blestem, al fratricidului, ne va urmări întotdeauna. Fiecare om comite, în timpul vieţii, o multitudine de crime ori este părtaş la ele. Nimeni nu ştie câte sute de milioane de animale sunt masacrate zilnic, în abatoare, pentru satisfacerea poftei nesăţioase şi pantagruelice a miliardelor de oameni. Pentru a supravieţui, omul ucide. Tragedia este că unii dintre semenii noştri ucid de plăcere, pentru varii motive, inclusiv din motive semite. Dacă poporul ales va reuşi să-i elimine, fără cruţare, pe cei care ucid din plăcere, în numele unui Dumnezeu împrumutat de la iudei, va supravieţui! Pe pământ avem de toate şi este loc pentru toţi! Shalom înseamnă pace şi pentru ea merită să purtăm oricâte războaie...
- A fost o adevărată încântare pentru mine să stăm de vorbă. Aştept să-ţi termini stagiul complet de pregătire, după care vom finaliza şi discuţia noastră. Vorbeşti o ebraică foarte elevată...!