De ce, tată!?

Îmi termură-n mâini livretul militar. Te-au luat răcan la vârstă fragedă, exact când a-nceput războiul. Citesc cu lacrimi pe genunchi, că, rănit pe front fiind, te-ai eliberat exact în   fatidica zi care a devenit sărbătoare Națională, 23 august 1944.
Se terminase un război, al tău, dar a început un altul, al nostru, care nu se mai termină, tăicuțule.
          De ce, tată, nu te-oi fi întrebat cum „te-ai distrat” pe la Cotul Donului? De ce nu te-oi fi întrebat, tată, cum ai „făcut rost” de acea rană ce-ai purtat-o toată viața, rana care pornea de la gât, umăr stâng și se oprea la cot? Nu la Cotul Donului, ci la cotul stâng, mâna ta cea bună.
Of, tată! Te-ai dus! Ai plecat de peste șaptesprezece ani, iar întrebările nepuse mă forfotesc și mă agită cumplit. De ce nu te-oi fi întrebat atunci, tată? Ai luat cu tine, tăticule,  cuvintele pe care trebuia să mi le dai. Le-aș fi luat din lăzile tale de campanie și le-aș fi așezat într-o ladă de zestre să le stivuitesc în gesturi repetate rezemate de lacrimi crude. Acum spun că le-aș fi învelit cu cerga inimii, le-aș fi folosit ca lecții de binecuvântare.

Cum, ce mai este pe la noi?

Același război, tăticule, numai că acum, nu ne mai asaltează nimeni, tată! Acum ne distrug ai noștri! Tot ce tu și ceilalți din leatul tău ați construit, ăștia au fărâmat tot, tată! Nici fier vechi nu mai este!

Întreprinzătorii…

Cum ce întreprinzători? Cei care s-au ocupat de demolare, de fărâmare, tăticule! Ei, acești întreprinzători, șefii noștri aleși, tată, au făcut țara un morman de fier vechi, care, nici ăsta nu mai este, l-au vândut, măi tăticule, mă!

Oftau și gemeau tirurile, trenurile cu cârca plină de fiarele industriei ce voi ați făcut-o. Plângea Dunărea cu barjele de fier vechi în spinare. Au distrus și au vândut tot, tăticule! Și pământul au început să-l vândă. Au vândut pădurile, tată! Nu-i mai poate nimeni opri din jaful catastrofal, din ura ce-o au pe trupul NAȚIONAL.

Cum din ce trăim?

Din ajutoare sociale și din împrumuturi, tăicuțule! Niciodată țara ta, a mea, a noastră n-a avut atâtea datorii.

Nu te mira, tată!  Din tot ce voi ați construit, nici ruină nu mai este. Tot ce ați construit cu muncă grea, migală, sacrificii, lacrimi, s-a terminat, au terminat!

Milioane de copii ne-au fost goniți din țară, tată! Sunt slugi la străini, țiganii ne inundă.

Aici,  acasă, totui-i pârjolit. Au pârjolit totul în calea noastră, măi, tăticule!

Copii mei?

Păi… m-au părăsit toți la terminarea facultății… și Alina și Dani și mama lor. M-au „scos vinovat” că i-am făcut doctori. M-au lăsat în datorii cumplite. Cam asta-i situația și starea lucrurilor pe-aici, tată!

Cum adică… noi ce facem, tăticule?

Noi ne votăm călăii și… iartă-mă tată al meu pentru asta!