Acum vreo 6-7 ani, într-o toamnă, eu si fiu-meu, mititel, ne plimbam cu bicicleta prin parcul Carol. Adică el, că pentru mine trebuie una "dă fer", să nu se-ndoaie. El cu bicicletă, eu cu ochii la peisaj, "uite ce copil frumos, 'tui mama lui", d-astea. La un moment dat trecem pe lângă pontonul debarcaderului şi vede dumnealui o prăpădită de raţă sălbatică, mai lângă mal. Pe lacul ăsta mai sunt inca tot felul de jivine ne-halite de băştinaşi, fiind pază militară la monument, parcul mic şi un pichet de gardieni publici chiar în parc. Şi, galeş, emoţionat,  zice dumnealui:
- Tati, mă laşi şi pe mine pe malul lacului? Promit să nu cad, mă asigură, ştiind că principala mea grijă când îl urmăream cu privirea era să observ dacă dispare din alee pe partea lacului, sau pe partea ailaltă, ceea ce nu reprezenta o problemă, că din boscheţi putea să iasă şi singur, din lac ar fi fost mai complicat.
Mă uit în ochii lui, seriozitate maximă, şi în gând: "- Băi, s-a făcut mare, lasă-l, poate se responsabilizează". Zic:


- Bine, du-te, dar ai grijă să nu faci baie, că e frig şi răceşti. În afară de faptul că trebuie să sar după tine şi facem circ aici de rămânem în analele istoriei.
Desigur:
- Da, tati, n-ai încredere în mine?
- ... nemărginită! Dispari.
Mă uit după el, parchează frumos bicicleta pe ponton, pe cric, regulamentar, nu azvârlită, se aşează pe vine la 50-60 cm de marginea pontonului şi "lugu, lugu, pui pui" cu raţa, o alimenta dintr-un pachet de biscuiţi.
Nici n-apuc bine să-mi aprind o ţigară şi să întorc un pic capul, că-l aud, fleooooşc, şi ţipând, dar fără panică, a victimă ingenuă:
- Taaatiii...
Sar, arunc totul, chei, telefon, ţigări brichetă, că nu suport nimic prin buzunarele pantalonilor, mă plimb cu ele în mâini, şi mă reped către locul faptei. Dumnealui, evident, în lac. Apa, cam până la puţă. Venea către mal pe lângă ponton, cu mâinile ridicate ca o domnişoară şi mergând pe vârfuri, să nu-i ajungă rece la sutien.
- Ce dracu' faci, mă, acolo, ce-am vorbit noi? Îl extrag, îl azvârl pe mal, îl inspectez de daune, n-avea. Mă duc, iau bicicleta şi pornesc nervos şi hotărât către ieşire. Două doamne cu nepoţeii îmi adunaseră acareturile şi-l compătimeau pe fiu-meu: "- Vai, mititelul.." pe tonul ăla, adică io, nenorocitul, n-avusesem grijă să nu păţească domnu' Goe ceva. Normal, ăsta ofta de mama focului, ca să mă las prins în jocul compasiunii şi să scape, să nu-şi ia şi vreo două peste buci.
Cum mergeam noi, aşa, către maşină, eu îndârjit şi el fleşcăind în urma mea cu dâra după el, prinde glas şi mă întreabă cu părul în nas, obraznic, supralicitând în acelaşi scop de eschivă (deh, săgetător îmbârligăcios):
- Tati, da' chiar trebuie să plecăm?
Mă întorc, perplex, mă uit la el cum tremură şi zic:
- Nu, uite, dacă vrei, mai stăm, şi mă aşez pe o bancă aflată întâmplător în apropiere.
Profund descumpănit de răspuns, rămâne ţeapăn cu apa şiroind din pantaloni şi mâinile depărtate de corp, tot ca domnişoarele. Se uită stânga, se uită dreapta, nu-i venea nicio idee de nicăieri. Mai schimbă piciorul de sprijin "fleoşc, fleoşc", mai un tremurat, în cele din urmă reuşeşte să delibereze. După ce mă evaluează scurt, concluzionând că riscurile s-au diminuat prin trecerea mea de la revoltă la fatalism, capitulează în faţa sorţilor potrivnici:
- Hai acasă, că cred c-am făcut şi pipi, c-am simţit cald la un moment dat...