Fetița cu tablouri

     Trăim mai multe existențe nedescifrate în același timp.
     La începutul anului școlar o fetiță l-a invitat acasă la ea. Intrând în cămăruța strâmtă și luminoasă, n-a avut de făcut altceva decât să admire nedumerit pereții acoperiți cu numeroase tablouri reușite, înfățișând fundaluri de peisaje pastelate și nopți luminate natural de-un astru fantomatic bântuit de alizee. S-a limpezit imediat:
-    Însemna că părinții ei le-au pictat cândva!
Cum de altfel îi va mărturisi colega mai târziu. Așa își explica și de unde atâta dăruire pentru pictură.
     Căzuseră imediat la înțelegere! El trebuia să-i divulge secretele aritmeticii, ea să-i arate cum se poate desena atât de ușor și mai ales frumos. Fetița avea un talent nativ deosebit și din trei linii dăruia viață oricărui desen. Cei doi, încă nu cunoșteau prea bine literele, dar fetița desena surprinzător de lejer... abia intraseră în clasa doua. 
     N-au făcut schimbul oricât l-ar fi dorit ei, oricât s-au străduit din răsputeri, însă au descoperit ceva ciudat, mult mai atractiv și mai palpitant!

Printre atâtea socoteli complicate, au început timizi să-și atingă mâinile! Prima data a fost din greșeală, după aceea se mângâiau tot mai insistent, tot mai des și apăsat. Îi vedea degetele lungi, străvezii, extrem de fine cum tremurau, și i se deschideau toate vinișoarele incomparabile și compatibile din căpușor, până i se arătau în fața ochilor mii depriveliști în tonuri pale, delicate și nu de puține ori înserarea năvălea în camera lor. Ea, mai înaltă, mai vânjoasă, dar parcă el degaja un aer de putere vagă, confuză, virilă. Când o dezmierda pe mânuțe îi trecea un fior imperceptibil prin tot trupul; îl năpădea o sfârșeală lentă și o fierbânțeală deosebit de plăcută încât le asocia cu somnul; era copleșit de un soi de satisfacție incomensurabilă. Nu s-ar fi dezmeticit niciodată din această stare. Experimentul atingerilor sfâșietoare le reușea de fiecare data!
     Iolanda și Luminița, cele mai drăguțe fete din preajma casei lui, aveau mânuțele aproape la fel cu vinișoare încântătoare, totuși mult mai mici.
    Fetița, îl chema adesea pe la ea să-și facă temele la aritmetici, și după aceea se desfătau cu mângâieri zguduitoare, până aproape leșinau de plăceri nedeslușite. Își terminau temele repede și treceau la capitolul următor, încărcat cu delicii senzoriale nevinovate! Oare, erau chiar atât de nevinovate? Nu știau mai multe și atâta făceau din ce în ce mai perfect față de începuturi. Atingerile le aduceau fericirea așa cum o înțelegeau ei și se bucurau în sinea lor reușind să execute ceva atât de incitant, aventuros și provocator.
     Nu știa cine a început primul să-l pupe pe celălalt, dar senzația a fost zguduitoare! Nu aflaseră prea bine ce înseamnă sărutul, și cu toate acestea încercau continuu perseverenți să avanseze undeva în necunoscutul plauzibil; curioși acumulau, transformau și își transferau toate aceste cunoștințe în experimente mirifice pentru delectarea emoțiilor și sentimentelor proprii! Până la urmă au învățat la perfecție jocul acela primejdios sau numai plăcut? Nu povesteau nimănui ce cutremur îi probau prin corpuri. Își alintau mânuțele și se sărutau pe botic! Știau că fac ceva interzis, însă era opțiunea lor comună, unitară și secretul era bine păstrat și înmagazinat în memorie. Nu înțelegeau filozofia, nici psihologia, nici nu-și explicau prea multe dedesubturi, însă pricepeau esențialul din instinct! În clipele acelea mirifice, rămâneau suspendați singuri pe lume, stăpâniți de extaz și înfiorare, și nu doreau cu nici un chip să se amestece altcineva în spațiul lor bifurcat! Realiza că numai pictorița îl poate liniști. Trăiau intens acele clipe și nu le trebuia nimic. 
     Ea, mereu îi corecta desenele pe care le făcea acasă, niște porcării pe care el le considera izbutite și chiar minunat colorate. În mâinile ei prindeau o altă formă numai dacă îi zgâria câteva linii pe caietul lui de desen, și acea mâzgâleală atroce se remedia într-o pictură cu înțelesuri, semnificații și contururi noi. Când îi vedea mănuțele îndemânatice, îl apuca o stare de beatitudine înfiorătoare indiferent unde era acasa la ea sau în clasă. Aceasta să fi însemnat iubirea? Nici nu înțeleseseră bine acest cuvânt omniprezent în viața fiecăruia.
     Pe Iolanda și Luminița le iubea altfel, însă pe fetița aceea misterioasă, pictorița, simțea cum se sfârșește în ceruri când îi apuca mânuțele ceruite de atâta iscusință.  
     La un moment dat, intrase la bănuieli subversive că își găsise altul mai priceput în domolirea trăirilor rebele și-l refuza câteodată neînțeles, totuși când trecea pe la ea intenționat de întâmplător, întotdeauna îl primea radioasă. Apăruse gelozia care-i sfârteca măruntaiele sau numai problema fetelor? Îi făcea repede tema la aritmetică, ea trăgea grăbită două-trei linii peste desenul lui pueril, și încercau strânsoarea-n brațe! Restul venise de la sine! Ajunseseră amândoi maeștrii în ascunderea infuziilor erotice.
     Până în clasa patra i-a corectat toate desenele, așa zise artistice, când a dispărut din viața lui. El la o școală, ea la alta deși locuiau destul de-aproape unul de celălalt, însă întâlnise din fericire sau nenorocire sânii fabuloși ai Jeanei, care-i ofereau tot ce-i dorea inima și n-avea timp de pierdut cu utopii; era acaparat motivațional cu totul!
     Ea, fetița cu inspirații divine, înzestrată cu mult har în pictură, să fi fost declanșatoarea pasiunii și admirației sale nedisimulate pentru tablouri, sculpturi, obiecte, opere și valori estetice valoroase, și pentru necunoscuții care le realizaseră cu atâta talent? Posibil, așa apar criticii în arte de tot felul.