Îmbrăţişează-mi defectele (fragment)

Ochii lui albaştri mă priveau de la depărtare, transmițându-mi fiori de gheaţă pe șira spinării, întrucât el se născuse să sperie şi să nimicească. Mi-am înghițit forțat nodul din gât, enumerând fiecare respirație reținută cu greu. Inima-mi bătea nebunește, iar trupul slab îmi tremura sub privirea sa demonică. Băiatul de acum nu ar putea fi asemănat cu cel care mă protejase în copilărie. Trupul său îmi era străin, acţiunile sale mă derutau şi-mi inspirau repulsie. Repulsie față de persoana care, cândva, obișnuia să îmi ofere zâmbete.
Nenumeroasele tatuaje ieşeau la iveală prin cămașa subţire de un alb imaculat, întinzându-se în culori vii pe pielea fină a gâtului său. Îi vedeam pieptul umplându-se cu aer şi coborând lent, în timp ce ochii săi mă fixau, exact ca pe o ţintă slabă. Ştia că mă poate nimeri chiar şi de la depărtare, întrucât el este puternic, iar eu sunt un nimic într-o mare de oameni importanți. O fricoasă printre luptători. Privindu-l acum, mă întrebam unde a dispărut băiețelul de altădată, acel copil mic şi blând care râdea din orice prostie. Acel copil care îmi jurase prietenie veșnică, care devenise acum un om matur şi necunoscut. Fără a mă gândi la faptele mele, am ridicat mâna în aer, mimând un salut prostesc şi nelalocul lui. Abia când sprâncene i se uniră pe frunte mi-am făcut curajul de a-mi lăsa mâna să cadă, răpusă, pe lângă corp, şi să îmi reproșez mental prostia făcută.

Continuam să îl privesc, cu acel gram de speranţă plantat în sufletul meu inocent, sperând că necunoscutul îmi va răspunde salutului. Dar nu a făcut-o, ci şi-a întors privirea indiferentă şi rece, zdruncinându-mi orizontul. Nu aveam nevoie de încă un prieten fals, dar dacă într-adevăr îmi credeam cuvintele, de ce în locul inimii rămăsese doar un fum dens şi scrum? Un loc gol şi rece. Exact ca el! Exact ca persoana care a devenit! Nu mai ştiam de cât timp dispăruse din viaţa mea, şi puteam să jur că îi uitasem trăsăturile angelice.
Însă am reușit să îl recunosc într-un ocean de oameni. Şi l-aş putea recunoaşte şi peste cincizeci de ani, la fel de uşor. Oricât aş fi vrut să mă întorc în trecut şi să mă mint că viaţa mea a fost strălucită, nu puteam.
Nu când ştiam că oamenii erau plătiți să îmi ofere iubire. Căci în oricare orfelinat din lume, copiii primesc iubire contra cost. Şi sunt destul de sigură că atunci când am plecat, Hades s-a simțit singur şi abandonat, precum o casă părintească uitată de cei care, cândva, îi ofereau viaţa. Un trup gol!
Singurul meu prieten. Alinarea mea în zilele ploioase şi căldura din nopțile geroase ale iernii. Faptul că nu a beneficiat de iubirea părintească l-a schimbat atât de tare, oare? Sau faptul că a rămas al nimănui, într-un loc în care soarele uită să răsară, iar norii sunt singurii tăi prieteni? Cândva, ne aveam unul pe altul! Acum, ce mai aveam?
Am avut o familie care mă iubea, deşi nu le aparțineam cu adevărat. Am primit un acoperiş deasupra capului şi o masă caldă în fiecare seară. Îl aveam pe tata, şi știu că orice s-ar fi întâmplat, părintele meu, cel de acum, mă va iubi mai presus de orice. Dar el ce avea, în afară de câteva răni necicatrizate pe suflet şi urmele tușului pe pielea sa catifelată?
Îmi doream să am tăria să alerg spre el, să îl strâng în braţe şi să îi promit că nu îl voi mai elibera, indiferent de consecințe. Voiam să îl simt, întru totul. Să îl simt pe el, cel de acum, şi pe el, cel de atunci. Pentru prima oară, îmi simțeam inima bătând nebunește în piept, acompaniată de o slabă stare de leșin, care venise la pachet cu toate aceste sentimente stranii şi atât de necunoscute. Nu îmi doream un prieten fals, însă îl doream pe el. Mai mult decât mi-am dorit vreodată ceva.
Privește-mă, Hades, aşa cum o făceai cândva! Aleargă spre mine cu braţele deschise şi lasă-mă să mă bucur pentru o secundă de căldura corpului tău, care mi-a lipsit atât, atât de mult! Te-ai schimbat, Dumnezeule, te-ai schimbat incredibil de mult! Chipul tău nu mai exprimă blândețe, ci ură. O ură incapabil de învins, nimicitoare, care mi-ar fărâma inima într-o fracţiune de secundă. Şi, cu toate astea, te vreau... lângă mine, în viaţa mea. Te vreau în atât de multe feluri, încât craniul mă doare, datorită ideilor prostești care îmi învăluie trupul în oceanul rece din privirea ta senină.
Mi-am înghițit propria salivă, simţind cum aceasta îmi produce arsuri pe esofag, iar atunci când m-am întors pentru a-l căuta în mulțime, dispăruse. Precum un vis mult prea frumos, într-o seară furtunoasă de toamnă. Îi puteam simţi braţele mici şi subțiri din copilărie în jurul trupului meu fragil şi modul în care degetele sale lungi şi fine se strecoară printre șuvițele răvășite ale părului meu, cândva brunet. Precum mângâierea unei brize de vară, pe chipu-mi asudat din cauza căldurii sufocante.
Mi-am șters frustrată lacrima, atunci când ea s-a prelins, fără permisiune, pe obrajii mei uscați de vânt şi am suspinat adânc. Uitasem de când lacrimile de dor nu mi-au mai inundat privirea. De când nu mi-am mai simțit viaţa inutilă, datorită lui. Îl vedeam pe Hades cel din trecut şi nu îl puteam compara cu cel din prezent. Hades, prietenul meu drag, cel care îmi fusese protector şi frate ar fi alergat spre mine. M-ar fi strâns la pieptul său cald, fără a se simţi intimidat de privirea celor din jur şi mi-ar fi şoptit că astăzi sunt mai frumoasă decât am fost vreodată.
Iar eu, precum o fetiţă naivă, l-aş fi crezut. M-aş fi pierdut în albastrul oceanic al ochilor săi şi i-aş fi mângâiat chipul străin cu degetele tremurânde. Aş fi surâs, atunci când el şi-ar fi aşezat palma caldă pe obrazul meu şi mi-aş fi lăsat capul să se odihnească în palma sa mare. Înainte să realizez, buzele noastre aveau să se unească într-un sărut dureros, dar atât de plăcut. Un sărut care ar fi învins timpul ce ne-a ţinut separați, iar eu, fericită, i-aş fi înconjurat gâtul cu braţele mele. Şi m-aş fi abandonat neputincioasă acelor braţe tatuate.