Îmi dezvălui căldura fără precauţie, fără a mă ascunde?

Suntem în plină dualitate Mă expun prea mult? Îmi dezvălui căldura fără precauţie, fără a mă ascunde? Pot să-mi dovedesc mie însămi că mă ridic deasupra slăbiciunilor mele, pot fi gata să pierd totul pentru a o lua de la început? Mă joc cu vorbele şi transform totul în orgoliu, sau ies din fortăreaţa mea de tăcere şi transform cuvintele într-un nou fel de a fi? Poate e nevoie de reîntoarcere la matca primordială, acolo unde nimic nu este pătat, acolo unde sunt mai puţin singură şi mai puţin ameninţată? Sunt prea lacomă dacă renunţ la umbre şi mă îndrept spre lumina din mine? Alegerile mele sunt controlate şi determinate de momentele trecute, prezente şi viitoare, sau pot modifica radical prezentul? Îmi spun de la un timp că nu este importantă linia de sosire, ci modul în care „arzi” şi depăşeşti măsura impusă.
    Nu opun rezistenţă şi elimin autoprotecţia. Sunt arhitecta poveştii mele. Încetez să mă definesc prin frică şi nu mai creez ziduri în jurul meu. Sunt deschisă spre perceperea emoţiilor inimii şi le permit să fie un factor de decizie în alegerile mele; îmi validez intuiţia. Permit libertatea unei vieţi trăite din inimă.

Astăzi te învălui într-o mantie de iubire. Mulţi spun că perioada prin care trecem este una a conflictelor, a exacerbării contradicţiilor dintre bine şi rău. Da, poate sunt în noi rămăşiţe de neacceptare, mai suntem tentaţi să acuzăm pe cei din jurul nostru pentru neîmplinirile noastre. Scopul nostru este echilibrul prin iubire, deci încercăm cu ochii minţii să vizualizăm cum inhalăm prin chakra coroană, energia iubirii, dându-i mai multă densitate, ceea ce înseamnă că fotonul se întăreşte şi devine mai puternic. Această respiraţie constituie cea mai importantă parte a acumulării de fotoni în corpul nostru. Când inspirăm fotonul în corp aşa cum trebuie, îl aducem în glanda pineală, şi apoi către timus, punct din care va călători în întregul corp. Stabilim intenţia de a inhala atât cât avem nevoie pentru a trăi în iubire. Facem respiraţia de prană, o dată sau de două ori pe zi cu intenţia de a inhala fotoni până la nivelul 5.  Cum simt şi ce fac în aceste zile? Inspir fotoni pentru a face pace cu pământul, sub un cer care tace aşteptând trezirea. Zorile nu le consider o povară şi încep fiecare zi cu înfiorare. Uneori se întâmplă înfiorarea, şi-mi spun că dacă pot atinge viaţa cu mâna mea vie, pământul nu va îngheţa.
    Inspir fotoni şi încep să văd unde mă aflu, două particule, două unde, dansează pe marea scenă şi fiecare imită coregrafia celeilalte, din când în când făcând şi mişcări independente. Şi undele se opresc să adulmece ziua, noaptea, lumina, miresmele florilor, întunericul. Inspir fotoni şi inventariez jucăriile din viaţa mea, le pun într-o cutie pe cele cu care m-am jucat prea mult şi le depozitez în Univers, poate are cineva nevoie de ele cândva. Îmi confecţionez altele conform sufletului meu şi le dau viaţă. Expir deşertăciunea, izbiturile, rănile, vrăjmăşia, amintirile îndepărtate, deznădejdea, moartea din mine.
Murmurul lumii, frecvenţa la care cântă oamenii planetei, uneori sunetele sunt triste, alteori triumfătoare, cântate cu bucurie, de cele mai multe ori însă se aude un vuiet fără noimă, o tânguire oarbă şi surdă, fără direcţie. Şi eu fac parte din murmurul lumii ca fiecare dintre noi, însoţesc corul planetei purtându-mi propriile „bătălii „pe care încă le mai am de dus, cu mine însămi (fiinţa fizică) şi cu Sinele înalt din interior care parcă mă grăbeşte, mă zoreşte să elimin toate rezidurile care îmi stăpânesc fiinţa. De mult timp, de aproape un an, ascult muzică, de chitară, pian, vioară. Sunetele pătrund în fiecare atom al fiinţei mele şi mă modifică, îmi schimbă chimia, starea, geometria, spiritul, gândul.
    Privesc pe geam şi vorbesc imaginar cu mine însămi. Uneori mă uit în oglindă, dar totdeauna văd un chip altfel decât ziua trecută. Mă modifică chiar şi forma buzelor cu care şoptesc în nopţile târzii visele, temerile, coşmarurile mele, neputinţele mele, speranţele mele. Într-un târziu desenez în minte forma inimii mele, înlătur ridurile timpului şi ascult cuminte bătăile ritmice, ele nu bat nici mai repede nici mai încet. Sunt! Ascult muzică şi tac. Mi se pare că aşa mi se întipăreşte mai bine în memoria inimii toate emoţiile frumoase care au dus la crearea melodiei. Mi se pare că aşa, punctele cardinale în opoziție s-ar putea reconcilia.

    Poate că Ţi-ai creat un loc al Tău unde să Te linişteşti, unde, aşa cum spui, toate celelalte să rămână intacte. Dar în ultimul timp Te simţi obosit/ă, evenimentele se petrec stereotip, nimic spectaculos, spui Tu. Şi asta oboseşte, “şi mai bune şi mai rele” se întâmplă ritmic, obosind, repetând. Şi dacă se întâmplă să perturbi mersul obişnuit, Te simţi încordat/ă.
    Hai să ne ţinem de mână, să ne ţinem de mână în universul pe care Ţi-l dăruiesc, să-Ţi pun mâna pe frunte şi să-Ţi descreţesc tristeţile, eşti în siguranţă, îţi simt oboseala, împreuna putem face pacea să vină. Cred că bănuieşti că şi eu trec prin clipe de oboseală şi tristeţe, clipe de nesiguranţă şi oftat. Hai să creăm noi cei mai frumoşi doi oameni, uită-te la Tine, uită-Te la mine, avem atât de multă iubire în noi, atâta strălucire, priveşte-ţi inima, priveşte-mi inima, vezi lumina din ele, ascultă-le, nu bate în acelaşi ritm cu a Ta? Eu şi Tu, inima mea, inima Ta, poate că totuşi Tu şi eu avem acelaşi suflet.
Nu-mi datorezi nimic - celălalt,
Eu tac şi te privesc, trup speriat.
Te las să pătrunzi în mine,
De ce nu s-a întâmplat niciodată?
M-ai atins cu trupul tău,
O stea n-a făcut niciodată umbră mie.`
Copilă fiind umblam desculţă,
Contopire între trup şi pământ,
Freamăt în sânge acum, implorând cerul.
Zadarnic îmi ceri să te apăr,
Supravieţuim prin fugă.
Receptez starea de vid,
Suntem învingători!
Tangenta cu celălalt
Niciodată nu s-a întâmplat.
    Cugeți despre noi și aripile Tale se zbat între a veni sau nu, aproape de mine, încercând să împaci percepțiile, cu morala și sufletul. Tot ce pot să fac este să mângâi penele aripilor Tale care încearcă ba să pornească zborul, ba apasă pe frână, întârziind îmbrățișarea. Unde simți că exiști mai adevărat, în trecerea timpului uniformă (simplitatea pierdută și după traiul idilic prin non-implicare) în cenușa cuprinsă de teama arderii, sau în clipele de speranță a sufletului? Sper că blândețea din sufletul Tău să triumfe, îmi doresc din toata inima asta! Îmi doresc să fiu un fulg de nea să-ți ning peste inimă, să ți-o încălzesc și să fac umbră Ție. Un fulg mai pământesc, imaculat, care să ningă peste trupul Tău și să Te îmbrac în haină de sărbătoare. Tu ești o lumină de veghe, mereu prezentă. Omul trebuie să trăiască, spune Albert Camus în Mitul lui Sisif. Cât de complicată ne-am imaginat că este viața, am făcut diverse scenarii, am argumentat în fel și chip, am ajuns la oarecare concluzii, judecând în acest mod. Și oricum am da-o, ajungem la concluzia că scopul vieții este absurdul. Oricum am trăi, concluzia este că finalul (moartea) este inevitabilă și tot ce traim, ni se pare absurd prin finalitate.Uite că acum am ajuns la un nivel de înțelegere (sau poate este doar un vis, o utopie și asta) că viața este un joc pe care putem să-l controlăm  prin conștientizare și prin intenție. Mă gândesc că Energia creatoare NE-A CONSTRUIT MAI SIMPLU, CU TOATE  POSIBILITĂȚILE ÎN FAȚĂ, NOI AM ALES DRUMUL, CREZÂNDU-NE NEPUTIINCIOȘI. Legi divine (interpretate tot de mintea omenească), legi omenești, se împletesc în mintea noastră, uneori haotic, alteori așa cum simte sufletul nostru.  Poate drumul este cel simplu, avem în noi ce dorim să experimentăm și să fim, doar să nu uităm să strălucim. Te iubesc așa cum ești: bland/ă, aspru/ă, caldă, taios/tăioasă, ferm/ă, luminos/luminoasă, însingurat/ă,pragmatic/ă,încrezător/încrezătoare, cu sufletul uneori ca un ocean învolburat, alteori ca o mare calmă.

Fragment din cartea Din inima ta NAȘTE-MĂ! Confesiunea unui suflet în trup