Întâlnirea

Veneam cu trenul către casă. Către orașul de la Dunăre, în care am simțit totdeauna punctele cardinale. Doar acolo știam că în dreapta mea stă Sudul, dacă privesc în aval. Oriunde m-aș fi dus, eram dezorientată. Nu și acolo. Cu Dunărea sub palmă.
Mă uitam cum zbura câmpia, ascultam metalul izbit ritmic de alt metal. Trenul își vedea de drum, eu visam. Mă întorceam de la examenul de admitere la facultate. Intrasem. Știam că ar fi trebuit să mă bucur. Așteptam să ajung acasă, să le spun ”ce am făcut”, să se adune toate neamurile, să stăm la masă. Aveam nevoie să simt că n-am dezamăgit. Eram studentă!
Pe banchetă, cu fața în direcția de mers, zâmbea cuiva nevăzut un bărbat de vreo 45-50 de ani. Stătea rezemat în cotul stâng, care ”scăpa” din când în când de pe masa cât o jumătate de etajeră a vagonului, Avea privirea pierdută în gânduri. Cămașa albă era transpirată. Părul ondulat, lunguț pentru epoca aceea, se plimba liber pe jumătate de frunte.
M-a întrebat unde merg, dacă am terminat liceul, subiecte înscrise în logica deplasării cu trenul pe distanțe mari. Eram doar noi în compartimentul de clasa a II-a. I-am spus că ”luasem” la facultate, la filologie. Atât i-a trebuit! A început să recite Eminescu. Se oprea doar să spună ce mare bucurie i-a prilejuit o poezie sau alta. A vorbit de proză, de articolele publicate, de tot ce se putea numi arta eminesciană. Nu picanterii biografice, nu date privind evoluția poetului, mediile de formare sau influența. Nu l-a comparat cu nimeni. Nici n-a punctat ce mare a fost. Mi-a spus doar ce a iubit mai mult la poetul român. Așa se referea la Eminescu: poetul român.

Am aflat, printre altele, că necunoscutul era din Serbia. Avea în buzunarul de la piept o fotografie a poetului. Acest domn sârb mi-a arătat atunci, în 1976, că știm prea puțin despre valoarea noastră națională, că-l iubim prea puțin. Aflasem despre Eminescu doar ce prevedea programa școlară și ce învățasem la meditații pentru admiterea în facultate.
Acum, la peste 40 de ani de la întâmplare, constat că știu mai mult, dar puțin în comparație cu autodidactul din Serbia. Motorul cunoașterii lui era iubirea. Nu recunoștea valoarea vreunui alt poet. Vedea, simțea, trăia doar în universul poeziilor pe care le memorase, nu-mi imaginez cum. Era vorbitor de limba română. O învățase temeinic, pentru a-l înțelege pe Eminescu ”până la capăt”. Nu-i păsa de opiniile critice ale nimănui. El iubea poezia care-l făcea fericit. Și o transmitea verbal, mi-a mărturisit, ori de cîte ori avea ocazia, așa cum a făcut și în tren. Fusese invitat la o conferință economică în București. Lucra la Hidrocentrală, pe malul celălalt. Mi-a vorbit despre Eminescu patru ore. Aproape tot drumul.
Cum m-am simțit, nu pot să spun. Niciodată nu m-am văzut mai neajutorată ca atunci. Omul acesta știa tot ce ar fi trebuit să știm. Nu puteam să nu mă întreb de ce profesorii nu insistaseră pe lectură. Așteptările mele erau mari. Speram să ”recuperez” în facultate. Să intru fără rezerve în lumea creată de Eminescu. Să înțeleg cât mai mult, să-l iubesc, să pot spune viitorilor mei elevi măcar un sfert din ce auzisem în tren de la ”prietenul” meu de drum. La terminarea facultății, toți aveam aripi. În trei luni de muncă, le-am pierdut.
Mi-am amintit de sârbul din tren pentru că e anul Eminescu. Ar trebui să vorbească despre Eminescu doar oameni ca el. Neatinși de ipocrizie. Să invoce opera și nimic mai mult. Să acorde atenție doar poetului. Nimic critic. Nici o analiză care să pună în valoare vorbitorul ocazional, în detrimentul cunoașterii ”verbului” și gândului scriitorului-ziarist de geniu. E centenar. Unirea. Aș vrea să aud cuvintele lui Eminescu despre țară. Actori mari, din care mai avem câțiva, să spună la radio și televiziuni, pe toate posturile, dacă se poate, cuvintele lui Eminescu. Atât. Despre Eminescu nu cred că se poate vorbi în proiecte, pe bani deblocați ocazional.
Nu știu câți români pot vorbi despre El atâtea ore fără să se repete și fără să se pună ”pe sine” în valoare. Un sârb, odată, demult, îl iubea exemplar. Am văzut în omul acela serios cititorul perfect, receptorul ideal. În rest, superficialitate.