LeiMar sau Jurnalul unui înger

09.09.2013

Am văzut, nu demult, un film în care, undeva, la sfârșit, unul din personaje spunea că orice poveste scrisă de un scriitor este de fapt o poveste dictată de un înger! Nu știu cât este de adevărat, la urma urmei, orice film este scris de un scenarist, nu? Asta a fost viziunea lui la momentul când a scris scenariul și poate că i-a fost dictat de un înger.
Mi-am spus și eu: „De ce să nu profit de faptul că îmi cresc aripi de înger (Să știți ca ele nu cresc peste noapte! Deloc. Trebuie să muncești ca să le meriți și... dacă greșești, îți pot fi tăiate!) și să plimb niște degete pe tastatura ? ” Nu, nu sunt degetele mele, le-am împrumutat de la o prietenă doar pentru a vă spune povestea mea!
De fapt, cine sunt eu? Eu sunt o poveste! O poveste care nu a început cu „ A fost odată ca niciodată...” ci a devenit așa! O poveste născută din alte două povești, una cu numele de Mihai, tatăl meu și cealaltă cu numele de Sorina, mama mea. Două povești frumoase ce s-au unit într-una singură în ziua când privirile lor s-au întâlnit pentru prima dată. Din povestea lor plină de iubire m-am născut eu și pentru că trebuia să port un nume, mi-au spus Leila Maria ! Ca să fie mai ușor, LeiMar! Știu ! E un nume neobișnuit dar are o poveste.

Ca să nu anticipăm prea mult, am să spun doar că Leila era în semn de respect pentru femeia care îl crescuse pe tata ( mama Lei) și Maria era cel mai frumos nume pe care îl poți da unei micuțe creștine! Am fost un copil dorit și am simțit asta în fiecare zi pe care am petrecut-o lângă părinții mei.
Știți serialele acelea lungi și interminabile care încep cu un episod pilot în care sunt prezentate toate personajele care fac parte din scenariu? Asta fac eu acum! Nu știu cât de bine îmi și iese dar încerc! În povestea mea își vor face apariția și frățiorii mei: David și Alex. Apoi Alin, cel mai important personaj al poveștii mele. Mi-a fost cel mai bun prieten încă din copilărie. De aproape un an, mi-a devenit soț. Cel mai iubitor și mai atent soț din lume!
Am plecat și l-am lăsat cu inima frântă. N-am vrut să fac asta! Mi-am dorit să îmbătrânesc lângă el, să ne creștem copiii și nepoții împreună. Dar marea piesă a vieții, în care suntem cu toții actori și personaje, nu o scriu eu! O scrie Marele Regizor și doar el hotărăște cine va ieși de pe scenă. Și hotărârea Lui a fost ca eu să ies. L-am ajutat și eu pentru că am obosit să mai lupt și să înot împotriva valului vieții, am obosit să mă lupt cu boala care m-a măcinat încet și sigur. Am părăsit scena în primăvara anului (2013) când ar fi trebuit să împlinesc 27 ani. Mulți ar spune: „Doamne, cât de tânără și s-a dus atât de repede!” Dar eu am trăit în acești 27 de ani atât de intens, cum alții n-ar trăi în foarte mulți ani.
Episodul acesta pilot s-a prelungit cam mult, nu credeți? Îi pun capăt aici și voi începe povestea mea. Vor mai apărea și alte personaje: bunicul, bunica ( părinții mamei), părintele Victor! Aveți răbdare cu mine! Vă promit că veți afla o poveste de viață și dragoste frumoasă chiar dacă nu are „happy-end”! Haideți, așezați-vă confortabil în fotoliu și începeți să citiți! Eu mă voi juca cu degetele prietenei mele pe tastatură. Va fi distractiv chiar dacă, uneori, va curge o lacrimă din ochii voștri.

11.09.2013

Știți povestea aceea cu „un ochi râde iar celălalt plânge”? Un ochi îmi plânge când mă gândesc la Alin pe care l-am lăsat cu ochii scăldați în lacrimi și cu inima frântă de durere, la frățiorii mei David și Alex, pe care i-am crescut de mici ca pe copiii mei. Un ochi râde când îmi privesc părinții, rămași tineri și frumoși, cu aripile lor îngerești întinse deasupra mea, ca o mângâiere delicată plină de căldură și iubire. Mi-au lipsit atât de mult în ultimii nouă ani, nici nu vă puteți închipui! Au plecat într-o zi de primăvară timpurie, în anul în care eu împlineam vârsta majoratului. Tata îmi promisese o petrecere pe care mi-o descria în mii de culori. Eu îl ascultam fascinată și abia așteptam ziua aceea care se anunța atât de frumoasă. Mi-a promis că vom dansa împreună valsul de început. Știți cât era de important pentru mine ca eu să mă las purtată în ritm de vals de brațele lui puternice? Toți invitații să se uite la noi uimiți și eu să urmăresc ochii lui verzi poposind cu privirea asupra mea și căpătând o strălucire aparte în care se amestecau, deopotrivă, dragostea și mândria lui părintească? Mi-am dorit petrecerea aceasta și mi-am imaginat-o în fiecare zi! Dar e o vorbă care nu se dezminte aproape niciodată: cu cât îți dorești mai mult ca ceva să ți se întâmple, cu atât mai mult exista probabilitatea ca acel ceva să nu-l poți materializa niciodată! Așa a fost și petrecerea mea: a rămas doar un vis frumos!
Am uitat să vă spun că eu sunt foarte încăpățânată și, când îmi doresc ceva, nu am liniște până când nu-mi văd dorința împlinită. Luați-o ca pe o toană de copil alintat sau ca pe o trăsătură de caracter! Credeți că aș fi renunțat la valsul meu? Niciodată! Vă vine să credeți ce am făcut? E adevărat, trebuie să ai și o doză de nebunie în tine ca să faci asta! Și, recunosc, dispun de ea! După ce am aflat că sunt bolnavă, am încercat totul, chiar și un transplant medular și, într-o zi, am înțeles că nu se mai poate face nimic pentru a amâna momentul când mâinile mele se vor transforma în aripi de înger. Atunci i-am spus lui Alint ( întotdeauna i-am spus așa, firea mea jucăușă e de vină!) că voi părăsi lumea în pași de vals. Voi începe dansul în brațele lui și îl voi sfârși ocrotită de aripile tatei! Știam ziua în care se va întâmpla totul, chiar și ora! Planificasem tot! O să spuneți că nu se poate, nu aveam de unde să știu, e de domeniul fantasticului sau al paranormalului. Ei bine! Nu-mi pasă! Puteți crede ce vreți, eu vă spun doar cum a fost! Mi-am îmbrăcat rochița mea albă cu broderie foarte delicată pe umeri, rochiță pe care mi-a dăruit-o Alint în ziua în care ne-am căsătorit. Mi-am luat rămas bun de la buni, draga de ea, lacrimile îi curgeau din ochi fără încetare! Am rugat-o să aibă grijă de băieți (așa le spun eu frățiorilor mei) și să nu plângă! De parcă aș fi putut eu să-i opresc lacrimile izvorâte dintr-o durere fără margini! S-a dovedit că aveam putere de convingere, buni și-a șters lacrimile și mi-a zâmbit. Un zâmbet atât de sfios și trist încât chiar și acum, când îmi amintesc de el, o lacrimă fierbinte se scurge din ochii mei. Mi-am îmbrățișat, pe rând, cei doi frățiori, i-am ținut strâns la piept pentru ultima dată, luând cu mine căldura și dragostea lor. În anii aceștia, cât am avut grijă de ei, am ajuns să-i simt de parcă eu aș fi fost mama lor și nu sora!
Cel mai greu a fost să-mi iau rămas bun de la Alint! Nu știu dacă s-au inventat pe lume destule cuvinte care să exprime ceea ce ne-a legat pe noi doi! O iubire ca a noastră se naște o dată la...nu știu!...o mulțime de ani. În ziua aceea i-am spus:
-Alint, ascultă-mă, te rog, fără să mă întrerupi, da? Să nu mă cauți în nici o femeie, dragul meu, pentru că nu vei fi fericit niciodată și eu vreau să fii fericit. Trebuie! Îmi datorezi asta, înțelegi? Închide-mă într-o cămăruță de suflet și pune un lăcățel gros la ușă. Păstrează-mă acolo până în ziua când ne vom reîntâlni, peste o clipă de eternitate! Eu te voi aștepta, te voi privi cât de bine arăți cu părul nins și voi asculta toate poveștile pe care mi le vei spune despre copiii și nepoții tăi! Pentru că îmi vei spune tot, nu? Îmi vei povesti toate năzbâtiile lor, cum s-a născut fiecare zâmbet pe fața lor, cum a dispărut fiecare lacrimă din ochii lor! Te aștept iubire cu multe povești! Se aud acordurile valsului ceresc, Alint. A sosit vremea, ia-mă în brațe, te rog! Să dansăm împreună ultimul vals. Mai ții minte cum a apărut dragostea noastră? Dansam pentru tata și, când privirile noastre s-au întâlnit, dansul meu a fost doar pentru tine, Alint-ul meu. Acum voi începe dansul cu tine și îl voi termina cu tata.
L-am sărutat pentru ultima dată, un sărut dureros de lung, de pasional. Mi-am pus în el toate trăirile, toate sentimentele, toate visele, toată iubirea. Și da! Pentru prima și ultima dată în viața mea, am fost egoistă. Am vrut să iau tot cu mine: privirea lui plină de dragoste și dor, ochii lui înlăcrimați, buzele lui strivite de sărutul meu, brațele lui vânjoase, trupul lui! Am vrut tot și...n-am luat decât amintirile mele! Am plecat zâmbind. Brațele tatei, care deveniseră de mult timp aripi, mă ocroteau părintește. Și eu dansam fericită dar cu ochii înecați în lacrimi.

13.09.2013

Încerc să am o anumită ordine cronologică în așternerea amintirilor însă ele vin amestecate, cu o putere ce mă zdruncină. Amintiri frumoase din vremea când eram o familie reunită și foarte fericită, amintiri triste din vremea când plecarea părinților mei a însemnat prăbușirea universului, amintiri minunate cu Alint.
Privindu-l acum pe tata nu pot să nu-mi amintesc de zilele când mă ridica în sus, cu brațele lui puternice. Eu întindeam brațele drept, băteam aerul cu ele simulând zborul și strigam fericită:
-Tati! Uite, zbor!
-Zboară, Rază, zboară( eu eram raza lui de soare)! Tati e aici, îți sprijină zborul! Uită-te înainte, înalță capul cât mai sus și privește cerul fără nori! Să nu-ți fie frică! Tati te veghează!
-Ce bine e! Și tata își lăsa brațele în jos, coborându-mă într-un picaj rapid și iar le ridica, făcându-mă să țip. Câți dintre voi nu ați trăit un astfel de zbor? Iar dacă, din nefericire , nu l-ați trăit, să nu uitați de el atunci când veți avea copii sau nepoți! Zborul acesta îi dă copilului din noi o atât de mare încredere și îl va ajuta să răzbată mult mai ușor printre norii de vreme rea pe care, inevitabil, viața ni-i așează pe cerul senin, umbrindu-l. Cerul vieții mele a fost atât de senin și de frumos! Am fost un copil dorit și iubit și am simțit asta în fiecare zi pe care Marele Regizor ( așa îi spun eu lui Dumnezeu și, în bunătatea lui fără margini, El nu se supără pe mine! ) ne-a dăruit-o în familie!
Părinții mei au știut să împletească foarte armonios iubirea pe care mi-o arătau cu sfaturile și povețele pe care mi le transmiteau în povești extrem de frumoase! Cred că aveam aproape șase anișori când am văzut curcubeul pentru prima dată. Eram cu mama în grădina lui buni, la Tulcea. Era o zi superbă de vară. Vântul adia ușor și întrebările mele de copil nu au întârziat să apară:
- Mamiii! Din ce-i făcut vântul?
- Acum, când bate atât de ușor, e făcut din gândurile bune și frumoase ale oamenilor! Vezi cât de bine ne face adierea lui? E ca o mângâiere delicată! Când începe să bată într-un ritm mai alert, printre gândurile bune și-au făcut apariția și cele rele. Mângâierea lui nu mai e așa de delicată, începe să ne răvășească părul, să avem fiori reci, nu mai este plăcut. Iar când bate tare, gândurile rele sunt mult mai multe decât cele bune și el nu ne mai mângâie, ne dă doar fiori! Atunci e bine să stai la adăpost, puiule, pentru că nu-ți va fi bine. Frumusețea lui, pentru că toate lucrurile au o frumusețe, oricât de urâte ni s-ar părea, stă în faptul că puterea lui e trecătoare, obosește repede. Gândurile bune vor reveni și vântul ne va mângâia iar într-un mod foarte plăcut! Să nu uiți, puiule, după vreme rea întotdeauna soarele va străluci cu și mai multă putere și te va încălzi!
-Mami, uite, a început să plouă! Nu intrăm în casă?
-Nu puiule! Azi, mami te va învăța să simți ploaia! Întindem brațele frumos, cu palmele îndreptate în sus, lăsăm capul ușor pe spate, închidem ochii și lăsăm ploaia să ne ude fața și părul! Știi că după ploaie părul va crește mai sănătos și fin ca mătasea?
- De ce?
-Pentru că stropii de ploaie sunt făcuți din lacrimile de bucurie ale oamenilor și acolo unde cad sunt ca o binecuvântare!
-Mami, dar grindina ce e?
-Offf, puiule! Grindina este făcută din lacrimile izvorâte din tristețe și nefericire și acolo unde cade e ca un blestem!
-Mami, dar blestemul ce e?
-E mai bine să nu știi niciodată ce e un blestem, trebuie doar să știi că e un lucru rău și să nu-ți dorești niciodată să cadă asupra cuiva.
-Pot să deschid ochii? S-a oprit ploaia!
-Da, puiule, poți să-i deschizi, să te bucuri de razele jucăușe ale soarelui!
-Mami, uite sunt niște dungi colorate și arcuite pe cer! Ce este și din ce e făcut?
-E curcubeul puiule! Soarele, în drumul lui de la răsărit spre apus, întâlnește o mulțime de copii care îi zâmbesc. El le culege zâmbetele, ca pe niște flori prețioase și, când se supără pe norii de ploaie care îl umbresc, ia un mănunchi de zâmbete de copii și îl aruncă peste ei. Aceștia se dau la o parte imediat, nimeni nu poate opune rezistență în fața zâmbetelor copiilor. De aceea curcubeul e atât de frumos colorat! Zâmbește și tu soarelui, el îți va culege zâmbetul prețios și-l va transforma într-un superb și strălucitor curcubeu! Acum, hai , fuguța în casă, ne schimbăm de hainele ude și apoi revenim în grădină, da?
V-ați fi gândit vreodată la astfel de explicații? Cred că nici eu, dar mama era o visătoare! Uitându-mă acum la ea, observ că a rămas la fel, tânără și frumoasă și nu pot să nu mă gândesc cât de bine i-ar fi stat cu părul nins. Dar n-a fost să fie! Se vede că aripilor ei de înger li se asortează doar părul negru, nu și cel alb!

16.09.2013

Aveam o mulțime de păpuși. Fiecare avea un nume inspirat din poveștile pe care le auzeam sau din cele pe care le inventam. Știți că orice copil are imaginație și eu nu făceam excepție. Era o lume doar a mea dar, din când în când, îi invitam și pe ceilalți: tata, mama, bunicul și bunica, mama Lei.
Fiecare primea un rol într-o poveste și trebuia să respecte scenariul stabilit de mine. Intrau cu plăcere în joaca mea și nu uitau să-mi transmită povețe. Foarte subtil. Într-una din zile, tata mi-a spus:
-Rază de soare, mă primești și pe mine în jocul tău?
-Da, tati. Dar să știi că de câteva zile am devenit detectiv. Uite, așează-te lângă mine să începem cercetările. Stai să-ți dau o păpușă.
-Rază, îmi spui ce facem?
-O spionăm pe mami! i-am spus eu cu un aer misterios.
-O spionăm? m-a întrebat el, aproape șoptit, intrând în complicitate cu mine. A făcut ceva rău?
-Nu știu, tati, dar asta vreau să aflu. Uită-te la ea foarte atent, dar ai grijă să nu te observe, da? Nu ți se pare că ascunde un secret? Uite ce lumină tainică și frumoasă au ochii ei albaștri. Uite cum, din când în când, zâmbește! Cui îi zâmbește tati? Vezi pe cineva lângă ea? Ce secrete ascunde zâmbetul ei fermecător? Uite, tati, vezi cât e de frumoasă?
-Rază de soare, începe să-mi placă jocul tău. Doamne, cum zâmbește mami! Și cât este de veselă! O auzi? Fredonează cântecul ei preferat ( „Atât de fragedă” cântată de trupa Mondial, o melodie pe care am fredonat-o și eu în clipele mele de fericire alături de Alint). M-ai făcut curios. Hai s-o chemăm la interogatoriu.
-Mami, vino puțin aici! Uite, ia loc în fața noastră. Îți vom pune niște întrebări și vrem să ne dai răspunsuri sincere! i-a spus tata pe un ton jucăuș.
-Hei, vă răspund doar dacă vreau! i-a dat replica mami cu același ton jucăuș.
-Ia să ne spui tu nouă, adică mie și Razei de soare, ce secrete ascund ochii tăi albaștri? Au o strălucire pe care n-am mai văzut-o de câțiva ani, de când...
-De când a apărut în viața noastră o Rază de soare! l-a întrerupt mami. I-a zâmbit tatei, s-a ridicat de pe scaunul pe care stătea în fața noastră, i-a luat mâna dreaptă și i-a condus-o spre pântecul ei, l-a privit în ochi, tata a zâmbit și ochii lui verzi au devenit pentru o clipă întrebători stălucind de fericire. Mama i-a confirmat:
-O nouă rază de soare ne va încălzi!
Eu mă uitam la ei și nu puteam să pricep nimic. Tata o luase în brațe și dansa fericit cu ea prin toată camera, mami râdea, părul ei negru și lung se transforma într-un evantai parfumat când tata o învârtea vesel. Se priveau în ochi și timpul parcă se oprise în loc. Se iubeau atât de mult încât, de foarte multe ori, cuvintele erau de prisos, se înțelegeau din priviri. Și, privirile lor cred că-și amintiseră că eram și eu acolo pentru că s-au întors amândoi spre mine , tati m-a ridicat și m-a luat în brațe, mami era lângă noi și a urmat o îmbrățișare atât de caldă ( o simt și acum când vă povestesc) și de plină de iubire și tati mi-a spus cu glasul gâtuit de emoție:
-O să ai un frățior, Rază de soare!
-Iu-hu! Ce bine! O să am un frățior!
Era o veselie generală. Dansam cu toții, eu râdeam în brațele lor și, la un moment dat, o întrebare a adus liniștea.
-Tati, dar eu voi mai fi Raza ta de soare? l-am întrebat eu foarte serioasă.
Tata m-a strâns puternic în brațe și mi-a spus:
-Să nu uiți niciodată, da? Tu vei rămâne întotdeauna Raza mea de soare! O Rază caldă, frumoasă, veselă, deșteaptă, cu un râs cristalin ce-mi înseninează ziua. Soarele are milioane de raze și căldura lui este împărțită în mod egal tuturor. Toate razele lui sunt la fel de calde. Tati are atât de multă dragoste de dăruit încât Raza lui de soare va fi iubită la fel de mult ca și până acum. Tu ești Raza care va zbura iar! mi-a spus și m-a ridicat iar cu brațele lui puternice într-un zbor lin dar zgomotos pentru că eu râdeam. Și râsul meu răsuna în toată casa.

17.09.2013

Era o zi superbă de toamnă. Soarele strălucea blând pe cerul de un albastru intens. Frunzele copacilor începuseră să-și schimbe culoarea și se desprindeau, una câte una, așezându-se ușor pe trotuare și formând un covor ce devenea, cu fiecare zi care trecea, mai gros. Pe măsură ce soarele îl usca, el foșnea și se sfărâma în bucățele mici, mici, la fiecare pas al trecătorilor. La orele amiezii, parcurile răsunau de glasuri vesele de copii. Zilnic, părinții mei mă însoțeau în parc și, în ziua aceea , stând pe bancă, s-au apropiat de noi un băiețel și mama lui. S-au așezat pe banca din fața noastră. Băiețelul era mai mare decât mine. Eu aveam vreo șase anișori și el să fi avut vreo 11. Avea o minge pe care o conducea pe alee când cu un picior când cu celălalt. Îl priveam jucându-se cu ea și mi-am dorit să mă joc și eu.
-Tati, pot să mă joc și eu cu mingea?
-Da, Rază, dacă băiețelul vrea să se joace cu tine, poți!
M-am îndreptat spre el și, cu cel mai dulce și mai frumos zâmbet pe care îl aveam în dotare, l-am întrebat:
-Pot să mă joc și eu cu tine?
El m-a privit, mi-a zâmbit și mi-a spus:
-Sigur că da! Ne jucăm amândoi. Dar mai întâi vreau să știu cum te numești. Eu sunt Alin.
-Și eu sunt Leila Maria. Dar poți să-mi spui Lei. Și i-am întins încrezătoare mâna. Când mâinile noastre s-au atins am avut un sentiment de siguranță deplină. Ne-am scuturat mâinile prietenește și am început să ne jucăm. După un timp, m-am împiedicat și am căzut. M-am lovit și lacrimile nu au întârziat să apară. Alin m-a ajutat să mă ridic și am văzut și în ochii lui lacrimi.
-De ce plângi? l-am întrebat.
-Pentru că te-ai lovit și mă doare și pe mine!
Am uitat de durere și i-am zâmbit, mi-am scos batista din buzunar și i-am șters lacrimile, apoi el a făcut același lucru și mi-a spus:
-Vrei să fim prieteni?
-Da! Vreau! Dar să știi că-ți voi spune Alint.
-Bine! S-a făcut! Dă-mi mâna ta! O să te țin de mână să nu mai cazi niciodată. O să am grijă de tine mereu.
Am mers ținându-ne de mână și i-am spus tatei:
-Tati, uite, el e Alint. Va fi cel mai bun prieten al meu!
-Dacă spui că așa va fi, eu te cred Rază. Iar tu amice să ai grijă de ea! i-a spus lui Alint zâmbindu-i.
Din ziua aceea, am fost aproape nedespărțiți. Când am devenit elevă, venea să mă ia de acasă și mă conducea în fiecare zi la școală ținându-mă de mână. Mâna mea o căuta pe a lui și atingerea ei declanșa vraja. Aveam un sentiment de siguranță deplină, nimeni și nimic nu mă putea răni, știa tot ceea ce mi se întâmplă, ne făceam confidențe, râdeam împreună, plângeam dacă luam o notă mai mică și el mă consola spunându-mi cuvinte frumoase. Stabilisem un fel de regulă: atunci când ne făceam confidențe el îmi spunea Maria și eu îi spuneam Alin, deveneam foarte serioși și uitam de ghidușii. Altfel, eram Lei și Alint, mereu puși pe glume și cu chef de joacă, ținându-ne de mână, plimbându-ne prin parc, pe malul mării, ascultând pescărușii și privindu-le fermecați zborul, visând amândoi, râzând, cântând, trăind cu intensitate fiecare clipă ce ne era dată.

20.09.2013

Ce se întâmplă oare în mintea unei mame atunci când hotărăște să renunțe la copilul ei? Ce furtuni emoționale se transformă în uragane devastatoare în așa fel încât să creadă că, dăruindu-l altei femei, copilului îi va fi mult mai bine decât dacă ar fi lângă ea? În ce stadiu de degradare umană, socială și emoțională trebuie să ajungă pentru a înfăptui un asemenea gest? Cât de des se întâmplă acest lucru, de ce se întâmplă asta? Sunt întrebări pe care eu mi le-am pus de multe ori încercând să înțeleg gestul bunicii mele, mama naturală a tatălui meu, dar n-am îndrăznit niciodată să i le pun lui. Poate pentru simplul fapt că el nu a încercat niciodată s-o caute sau să o judece. Poate că, dacă ar fi întâlnit-o, i-ar fi mulțumit pentru gestul ei, nu cunoștea o altă mamă și nici nu vroia să cunoască alta. Pentru el, mamă însemna „anne”( mamă în limba turcă) și nu era nimeni alta decât mama Lei. Ea era femeia care „l-a cules” din fața unui tomberon de gunoi în care scormonea în căutarea unor resturi de mâncare, l-a spălat, l-a îngrijit, l-a crescut dăruindu-i o dragoste imensă. L-a educat în credința lui creștină deși ea era musulmană. L-a învățat că părinții nu trebuie niciodată judecați de către copii, ei trebuie respectați, priviți cu înțelegere și pomeniți cu foarte multă iubire. Mama Lei era o femeie de la care aveai ce învăța! Era cultă, deșteaptă, înțeleaptă, răbdătoare. Dobândise o educație elevată, într-o cultură total diferită de a noastră dar foarte bogată în pilde și povești. Îmi plăcea s-o ascult ore întregi cum îmi spunea povești. Atât de frumoase! Mergeam amândouă pe malul mării ( locuia la câțiva metri depărtare), ne așezam pe nisip și mama Lei își începea poveștile. Ascultam fermecată. Era o lume nouă: cu prinți, prințese, emiri, șahi și padișahi, cadâne și eunuci, povești de dragoste, povești de luptă, povești de viață. Ascultam și visam. Mă visam prințesă, îmbrăcată ca o cadână: misterioasă, frumoasă, fermecătoare, cu fața acoperită de un văl transparent care lăsa să se vadă doar ochii mei verzi ca smaraldul, luminați fiind de o iubire tainică pentru un prinț ce venea călare pe un cal alb. Eu îl așteptam la țărmul mării, el mă ridica ușor pe șaua calului și porneam amândoi într-un galop fermecat, pierzându-ne în marea nesfârșită a iubirii.
-Trezește-te, kîz! îmi spunea mama Lei. Iar visezi. Ascultă marea, ascultă-i poveștile spuse de valuri, sunt mult mai frumoase decât ale mele. Închide ochii și ascultă valurile ce se sparg de țărm. Le auzi tânguirea? Le auzi strigătul? Ce-ți spun valurile? Ce le spui tu lor când deschizi ochii și le privești? Le-ai înțeles zbaterea? Le-ai simțit bucuria pe care le-o dă viața lor efemeră? Privește natura, kîz, vei învăța atât de multe de la ea! S-o admiri și s-o respecți și ea îți va da lecții pe care vei ști să le aplici când viața te va pune la încercare testându-ți cunoștințele.
Mi-era dragă și când îmi spunea povești dar și când mă dojenea. Dar cel mai mult mi-era dragă atunci când era cu tata și nu avea ochi decât pentru el. Chiar și acum, când tata devenise bărbat, ea îl vedea copil. Îi punea mâna pe creștet, îi mângâia părul cu duioșie și el stătea cuminte. Cu ochii înlăcrimați de fericire îi lua mâna și i-o săruta, apoi i-o ducea la frunte( era modul de salut pe care îl au turcii dar el îi adăugase ceva doar al lor, îi mai săruta încă o dată mâna). Ea îi spunea cu dragoste „oglum” (fiu în limba turcă). Erau momente care, privite din afară, păreau banale, dar pentru ei erau speciale. Inima lor bătea cu putere, erau emoționați până la lacrimi. Oricât de ocupat ar fi fost, tata trecea zilnic s-o vadă și să stea cu ea. Uneori, un „Sărut mâna!” spus din pragul porții însemna atât de mult. Mihai crescuse, se însurase, avea familia lui, problemele lui, dar nu uita niciodată de ea. Îi zâmbea, îi dădea binecuvântarea și pleca. Era ca un ritual ce trebuia îndeplinit. Un ritual al iubirii de părinte. Un ritual al iubirii de copil.
Se pare că oamenii buni și iubitori pleacă devreme și devin îngeri. Mama Lei s-a stins și ea, înainte de vreme, lăsându-l pe tata foarte trist. Atunci l-am văzut pe tata plângând ca un copil, se consola doar cu gândul că, înainte de a pleca, îi făcuse cadou un pelerinaj la Mecca. Se întorsese de acolo cu capul acoperit și cu fața luminată de seninul ce-l dobândise! Am așteptat-o cu toții și i-am sărutat mâna. A fost ultima dată când am văzut-o pentru că nu mai accepta să o vizităm. Vroia să o păstrăm în amintirea noastră așa cum fusese. Plină de viață! S-a stins cu un an înainte de plecarea părinților mei. Atunci nu înțelegeam durerea tatei, dar, mai târziu, când am trăit aceeași durere, am înțeles. E mare. Atât de mare și de sufocantă!

26.09.2013

N-o să vă plictisesc acum povestindu-vă fiecare zi din viața mea de copil alintat. Venirea pe lume a frățiorului meu David și, după alți trei ani, a lui Alex, au adus multă bucurie în casa noastră. Nu-mi aduc aminte să fi fost vreodată geloasă pe atenția pe care le-o acorda mama pentru că ea știa să mă atragă și pe mine, ca într-o joacă, în creșterea lor. Îmi spunea că ei vor să-mi audă poveștile și eu abia așteptam să inventez diverse situații pe care le spuneam cu titlul de povești. Le ofeream un adevărat spectacol și ei mă priveau atenți și-mi zâmbeau atât de frumos. Nu aveai cum să nu-ți placă și să nu-ți dorești să le mai spui și altele. Mergeam foarte des la mama Lei, devenisem elevă, învățasem să scriu și să citesc și petreceam multe ore făcând asta. Încet, încet, uitasem de păpuși și îmi creasem o lume doar a mea, o lume în care visam, o lume în care coborau eroii din cărțile pe care le citeam și deveneau prietenii mei sau eu însămi trăiam aventurile lor. O lume în care eu eram prințesa iar prințul se lăsa așteptat. Nu știam, la vremea aceea, că prințul meu nu va veni călare pe un cal alb. Nu știam că prințul meu era băiatul care mă însoțea în fiecare dimineață, în drumul meu spre școală, ținându-mă de mână.
Când aveam șaisprezece ani mi-a venit o idee pe care vroiam să o pun în practică oricât de mult ar fi trebuit să muncesc pentru asta. Vroiam să-i fac o surpriză tatei și, de ziua lui onomastică, când ne reuneam cu toții, eu să dansez pentru el. Și nu orice dans. Eu vroiam un belly dance executat profesionist. Pentru asta m-am rugat zile întregi de mama Lei care-mi spunea:
-Nu e o joacă, kîz! Va trebui să asculți multă muzică și să exersezi multe ore. Trupul tău trebuie să se miște armonios, în ritmul muzicii, s-o simtă, să cheme, să alunge și iar să cheme. Nu poate oricine să facă asta. Gândește-te bine! Știi cât sunt de exigentă. Nu voi accepta abateri de la ceea ce-ți voi cere să faci! Întâi de toate, îți voi da să asculți muzică, multă muzică. S-o asculți cu sufletul, nu doar în căști, pentru că va veni vremea când va trebui să dansezi fără s-o mai asculți.
-Mama Lei, îmi doresc să fac asta și știi că pot să o fac, nu-i așa?
-Bine, kîz! Așa să fie! Uite, ascultă muzica și spune-mi ce-ai înțeles.
Au început orele de studiu și, nu doar o dată, am fost tentată să renunț. Mama Lei, ca profesoară, era...wow!...atât de exigentă! N-o mai recunoșteam. Dar și eu eram încăpățânată. Probabil că v-ați format o imagine, eram ca două tabere adverse, fiecare cu îndârjirea și motivația ei, dar într-un final, amândouă ne doream ca cea mai dragă ființă să aibă o surpriză foarte plăcută. Am muncit amândouă toată vara, trupul meu învăța cu greu secretele acestui dans. Asta până în ziua în care am înțeles că trebuie să fie o armonie deplină, un tot unitar format din trup, suflet, inimă, muzică, natură, costumul pe care îl îmbrăcam în timpul dansului. Din ziua aceea totul a fost mult mai ușor și fața mamei Lei devenise zâmbitoare. Era mulțumită de ceea ce vedea. N-am renunțat la repetiții până în ziua când era petrecerea.
Erau toți în sufragerie: mama, tata, bunicul și bunica, frățiorii mei, Alint (care devenise „de-al casei”). Mama Lei a creat o ambianță orientală. Adusese multe perne cu ea, le-a așezat în cerc și le-a cerut tuturor să se așeze pe ele, lăsând, în mijloc, loc pentru dansul meu. Adusese și niște lămpi care împrăștiau o lumină difuză, misterioasă, făcuse anunțul și dăduse drumul la muzică. Când muzica își revărsa acordurile în cameră, am apărut eu îmbrăcată într-un costum de cadână de culoarea smaraldului.
(Amintirile care au năvălit în mintea mea m-au făcut să-mi fie dor. Un dor nebun de Alint. Un dor ce mă face să zbor până la el, să-i mângâi fața cu penele mele de înger. Dar n-am învățat să zbor și nici nu-mi este permis. Continuăm povestea în altă zi. Acum mi-e dor. Dor de Alint-ul meu. Și...atât!)

11.10.2013

Cine n-a iubit așa cum am iubit și am fost iubită nu are cum să înțeleagă dorul meu! M-am luptat cu dorința asta imensă de a mă întoarce la Alint și m-am lovit de marea neputință a celor care pleacă într-o lume de unde nu se mai pot întoarce. Am ajuns într-o lume pe care odată, demult, înainte de a gusta din dulceața iubirii, mi-am dorit-o cu ardoare. Era lumea în care ajunseseră părinții mei și unde am ajuns și eu cu câteva luni în urmă. Rămăsesem cu povestea la seara aceea în care am dansat pentru tata. Deci, să reînnodăm firul poveștii închizând dorul într-o cămăruță!
Mama Lei crease atmosfera aceea plină de mister: pernele așezate într-un cerc cu deschidere mare, lămpile care împrăștiau o lumină difuză. Eu am intrat imediat ce muzica a început să-i învăluie cu acordurile ei. Eram îmbrăcată într-un costum verde ce-mi scotea în evidență ochii. Confecționat dintr-o mătase extrem de fină, acesta lăsa să se vadă foarte discret conturul trupului meu. Un trup tânăr ce abia își căpătase formele de femeie, fremătând de viață și debordând de veselie. Un trup ce se mișca armonios, unduindu-se lent sau alert, după cum îi dicta ritmul melodiei, un trup ce vibra în încercarea de a transmite și celorlalți chemarea muzicii și frumusețea ei. Ochii mei, ce se transformaseră în două smaralde strălucitoare, urmăreau cu privirea reacția tuturor. Pentru că se vedea încântare pe fețele lor mi-am executat dansul cu o măiestrie demnă de o dansatoare profesionistă. Mama Lei era mândră de mine și vedeam asta în ochii ei ce se umeziseră. Lacrimi de fericire se chinuiau să nu cadă în timp ce un zâmbet plin de mulțumire îi lumina fața. Mama și frățiorii mei erau uimiți și băteau fericiți din palme, păstrând ritmul muzicii. Tata era atât de fericit! Reușisem să-l surprind plăcut și asta îmi dădea o încredere foarte mare în mine. Mi-am mutat privirea spre Alint, prietenul meu drag, să-i văd reacția. Am văzut un Alint pe care nu-l mai văzusem niciodată. Un tânăr ce mă privea fermecat, de parcă atunci mă vedea pentru prima dată. Ochii lui căprui erau încântați de dansul meu ademenitor, unduitor! În clipa când privirile noastre s-au întâlnit timpul parcă s-a oprit și nu mai exista nimeni în jurul nostru. Eram doar noi doi! Dansul meu, care se vroia un dans pentru tatăl meu, se transformase într-un dans pentru Alint. Un dans ce ne învăluia în mister și ne dezvăluia în iubire. Un dans în care el mă vedea pentru prima dată femeie ( la șaisprezece ani, deși ai un trup de femeie, nu te poți numi așa, ești încă un copil), mă privea cu dorință și eu nu înțelegeam nimic dar știam că e bine, simțeam o căldură plăcută venind dinspre el, simțeam fiorii ce-mi străbăteau corpul dar știam că tot ce vine de la Alint nu poate să-mi facă rău. Era bine. Foarte bine!
Muzica s-a oprit, dansul s-a sfârșit, aplauzele au fost culese. I-am mulțumit mamei Lei pentru răbdarea ei, l-am îmbrățișat pe tata care m-a sărutat pe frunte și mi-a spus:
-Sunt mândru de tine Rază! Mi-ai demonstrat că poți să faci ceea ce-ți propui chiar dacă trebuie să muncești mult pentru asta! Ești fiica pe care și-ar dori-o orice tată din lumea asta!
Pentru mine, cuvintele tatei au însemnat extrem de mult (mi le-am amintit în fiecare zi neagră care a urmat după plecarea lor). În bucuria generală care a urmat, se părea că nimeni nu observase schimbul de priviri dintre mine și Alint, dar tatei nu-i scăpa nimic și, în seara aceea, l-a luat pe Alin deoparte și i-a spus:
-Am văzut cum o priveai. Las-o să-și termine studiile, e doar un copil, mulțumește-te să fii prietenul ei, ca și până acum. Când se va maturiza și va ști să înțeleagă sentimentele și trăirile generate de iubire, eu vă dau binecuvântarea. Las-o să se bucure de inocența vârstei și bucură-te împreună cu ea de prietenia asta frumoasă care vă leagă! Este timp pentru iubire Alin.
-Nu va ști cât de mult o iubesc până în ziua când va împlini optsprezece ani. Mă voi strădui să nu observe, știți că îmi va fi greu. Dar așa va fi. Uitați-vă la ea! E atât de încântată și de fericită. Și, oricum, n-ar înțelege nimic acum. Vom rămâne prieteni! i-a spus el tatei. Probabil că discuția lor ar fi continuat dacă nu aș fi mers eu acolo. Pusesem iar muzica să cânte, i-am atras pe toți în dansul meu, le-am arătat mișcările și m-am îndreptat spre tata spunându-i:
-Astăzi, tații învață să danseze belly dance! L-am tras ușor în cercul în care au început cu toții să danseze și am început să-i arăt mișcările. M-am uitat înspre Alin și i-am spus:
-Hei! Și prietenii învață! Hai la dans Alint!
Eram atât de veselă, atât de gălăgioasă, atât de exuberantă. Nu mă putea refuza nimeni. Tata obișnuia să spună că eu eram viață, o rază de soare ce încălzea chiar și cel mai rece loc de pe Pământ. Și nu poți refuza căldura unei raze, nu-i așa?

15.10.2013

Fiecare dintre noi, indiferent de religie, ne spovedim sau ne confesăm sau, pur și simplu, stăm de vorbă cu Regizorul. Fie că o facem în fața unui preot, în fața altarului sau în natură, în fața Lui, pentru că El este peste tot, simțim o mare ușurare, greutatea care apasă peste suflete dispare ca prin minune și chipul nostru devine senin. Atât de senin încât poate rivaliza cu chipul inocent al copiilor! Depinde de noi cât de mult vom păstra seninul. Așa se întorsese mama Lei de la Mecca. Senină. Atât de senină încât chipul ei devenise angelic, fața ei fiind încadrată de un fel de batic-basma de un alb imaculat. Chipul ei, brăzdat de suferința fizică cauzată de boala care o măcina, se destinsese, iar pe buze îi înflorise un zâmbet foarte cald și duios. Am așteptat-o cu toții, i-am sărutat mâna și ne-a dat binecuvântarea ei. A fost ultima dată când am văzut-o. Nu mai primea pe nimeni în vizită, doar pe tata. S-a stins la o săptămână de la întoarcerea ei din pelerinaj. A fost înmormântată după rânduielile musulmane, în aceeași zi în care s-a stins, înainte de asfințit. Ne-am luat rămas bun de la ea cu foarte mult respect și recunoștință pentru tot ceea ce făcuse pentru noi. Atunci l-am văzut pe tata plângând ca un copil. Își ținea capul pe umărul mamei și trupul lui se scutura ritmic plângând, lacrimile îi curgeau șiroaie. Anne îl părăsise, plecase într-o altă lume, dar lăsase sădite în inima și sufletul lui toate învățăturile ei, toată dragostea ei de mamă. Mama îi mângâia părul și-l săruta pe creștet așa cum făcea anne și asta îi mai ostoia dorul și-i alina durerea. L-am văzut trist, foarte trist și nu-l înțelegeam. Cine nu suferă și nu simte durerea nu poate înțelege durerea și suferința altuia. O poate privi, se poate mira, o poate ignora, o poate iubi sau o poate urî dar nu o va putea înțelege decât trăind-o. Mai devreme sau mai târziu, tuturor, în viață, ne este dat să cunoaștem durerea și suferința. Așa cum spunea mama Lei, sunt multe dureri și fiecare îți dă o anumită stare.
-Știi, kîz, sunt dureri care nasc plăcere (asta o simte fiecare femeie care se dăruiește pentru prima dată bărbatului pe care-l iubește), apoi dureri care dau viață ( sunt durerile pe care le are o mamă când își aduce copilul pe lume - aceste dureri se uită la primul strigăt de viață al bebelușului) și sunt dureri care aduc suferință ( dureri pe care le simte trupul când e bolnav și sufletul când e rănit).
Am simțit toate aceste dureri și am început cu durerea ce aduce suferință pentru că sufletul meu a fost rănit când au plecat părinții mei. Apoi au urmat celelalte dureri ce au fost trăite și simțite cu foarte mare intensitate.
O singură durere mi-a rămas total necunoscută și regret că n-am trăit-o: durerea ce dă viață. Mi-am dorit un copil dar n-a mai fost timp.

22.10.2013

Plecarea mamei Lei a lăsat o urmă de tristețe pe chipul tatei, urmă ce a persistat pentru o bună perioadă de timp. Deși era conștient că ea nu mai este, el își îndeplinea în fiecare zi ritualul: mergea la ea acasă și când ajungea la poartă avea senzația că ea nu a plecat niciodată de acolo. Spiritul ei rămăsese între zidurile casei, ea îi atingea creștetul, îi mângâia părul și el putea să facă orice pentru că anne îi dăduse binecuvântarea. Au trecut foarte greu zilele când tata era trist, dar, în sfârșit, au trecut. Acum știu că de dragul nostru, al celor care rămăsesem lângă el, își închisese durerea și tristețea într-o cămăruță de suflet și, în colțișorul acela, anne era doar a lui, nu-l părăsise niciodată.
Se apropia Crăciunul și iarna era de o frumusețe ireală. Zăpada albă și pufoasă se așternuse peste tot, gerul îmbujora fețele celor care se încumetau să iasă din case să-l înfrunte. Și nu erau puțini! Era un dute-vino foarte animat pe străzi, toți erau cuprinși de febra cumpărăturilor. Îmi plăcea mult perioada aceasta pentru că, la sfârșitul ei, ne reuneam cu toții. Crăciunul era o sărbătoare pe care o așteptam cu nerăbdare, împodobeam bradul cu multă veselie, așteptam colindătorii cu mare drag, cântam împreună cu ei, apoi ne așezam la masă cu toții, tata spunea rugăciunea și, după ce mâncam, venea partea cea mai plăcută: desfăceam cadourile care ne așteptau cuminți sub bradul frumos împodobit. Sărbătorile acestea au rămas în amintirea mea cu o aromă deosebită, a fost ultimul Crăciun pe care l-am petrecut cu toții și nu știu de ce a fost total diferit de celelalte. Poate pentru că atunci tata m-a învățat să dansez și a fost unicul vals pe aripile căruia am fost purtată ca un fulg. Mi-a dăruit o superbă rochiță de bal și mi-a spus că o voi purta la petrecerea mea de majorat.
- Tati, dar eu nu știu să dansez vals! i-am spus eu.
-Nu-i nimic, Raza tatei, înveți acum! Dar îmbracă-te cu rochița, da?
Am îmbrăcat rochița aceea, mama mă ajutase să-mi strâng părul, am încălțat o pereche de săndăluțe foarte finuțe (tata se gândise la toate!) și m-am prezentat în fața tatei dornică să învăț pașii de vals. Tata mă aștepta îmbrăcat la „patru ace”( costum și cravată asortate cu rochia mea de culoarea obrajilor îmbujorați), s-a înclinat ceremonios în fața mea și mi-a spus:
-Domnișoară LeiMar te invit la dans! Te rog să-mi acorzi onoarea de a dansa cu o Rază de soare!
M-am uitat la el zâmbind și i-am spus cu seriozitate:
-Domnule tată, onoarea e de partea mea! Dar te previn: ferește-ți picioarele! Vor avea de suferit când vor fi călcate de ale mele!
Râdeam amândoi și tata mă purta fericit prin toată camera devenită instantaneu un mini-salon de dans. L-am călcat de mai multe ori dar am reușit să învăț și, în scurt timp, pluteam numărând în gând pașii și bătând ritmul: 1-2-3! 1-2-3! Valsul era minunat! Mă învârteam, mă răsuceam, mă aplecam ușor, rochița ce o purtam îmi dădea senzația unui zbor minunat. Un zbor aproape de pământ vegheat, ca multe alte ori, de brațele vânjoase ale tatei. Îmi primisem deja cadoul. Era cel mai frumos cadou! Nici nu îndrăznisem să visez la el dar tata știa ce-mi doresc eu, chiar înainte de a ști eu. E ciudat, nu? Mă cunoștea atât de bine! Oare toți tații își cunosc atât de bine fiicele sau doar tata avea darul acesta? Îmi plăcea să cred că tata e unic. Că nu există în întreg universul un alt tată ca al meu. Că eu sunt cea mai norocoasă și poate cea mai fericită fiică ( fizic, nu mai arătam ca un copil, eram o domnișoară, o adolescentă visătoare căreia îi plăcea să fie alintată ca un copil)! El era eroul meu, modelul meu, îmi doream să fiu puternică deși eram fragilă. Cu timpul, când viața mi-a arătat că există nori negri de furtună, nori ce-mi amenințau echilibrul sufletesc am descoperit în mine puterea lui de a înfrunta tunetele și fulgerele vieții dar și calmitatea și căldura ce ți-o aduc razele de soare ale speranței ce înlătură norii, ajutate fiind de curcubeul multicolor format din zâmbete de copii.

26.10.2013

Era o zi de primăvară timpurie la sfârșit de februarie. Ghioceii apăruseră sfioși de sub stratul de zăpadă care se subția sub căldura razelor blânde de soare. În dimineața aceea sunase buni. Aveau o problemă și o ruga pe mama să meargă până acolo. Nu știu dacă v-am spus dar bunicii mei, părinții mamei, locuiau în Tulcea, pe o străduță liniștită, undeva, aproape de pădurea Bididia. Am vrut să merg cu ei, chiar mi-au spus că pot să o fac dar, în ultimul moment, tanti Rodica, femeia care o ajuta pe mama în treburile casei și care mai rămânea cu băieții când era nevoie, i-a spus mamei că nu putea să vină. Pentru că se întorceau seara, noi, copiii, am rămas acasă. Mi-aduc aminte că le-am spus cu multă veselie:
-Pa, mami! Pa, tati! Să-i aduceți și pe bunici la noi. Mi-e dor de ei!
I-am îmbrățișat și parcă mi-aș fi dorit să stau mai mult în brațele lor calde. Nici nu plecaseră și vroiam să se întoarcă. Am rămas cu băieții. L-am ajutat pe David să-și facă temele și m-am jucat cu Alex. Pe la ora 16, a sunat mama și mi-a spus că se întorc și că bunicii vor veni altădată. Fiind încă frig, nu vroiau să plece de acasă.
-Ajungem în două ore, puiule. Ai grijă de băieți, să nu-i lași să facă doar ce vor ei, da?
-Da, mami, fii fără grijă! Știi că ne înțelegem perfect! i-am spus eu râzând.
-Ți-am luat un buchețel de ghiocei, Rază! s-a auzit și vocea tatei.
-Mulțumesc, tati! Fiți fără grijă, ne descurcăm noi. Vă pupăm pe amândoi! am strigat cu toții în cor. Am închis telefonul și ne-am continuat activitățile începute, așteptându-i cu nerăbdare pe părinți. Au trecut două ore, trei, am încercat să-l sun pe tata dar nu reușeam să-l contactez. S-a făcut noapte și, cum ei nu mai veneau, i-am sunat pe bunici. Nici pe ei nu am reușit să-i găsesc și brusc, am avut senzația că mă strigă tata și apoi mama.
-Rază!
-Puiule!
M-am uitat în jurul meu, i-am văzut pe băieți dormind, am zâmbit, aveau o față atât de senină și zâmbitoare, era semiîntuneric în cameră și ceva parcă mă ținea pe loc, nu mă puteam mișca. Nu mai știu ce oră era când a sunat soneria. M-am mirat! Știam că părinții meu au cheia de la intrare dar m-am îndreptat spre ușă. M-am uitat pe vizor și i-am văzut pe bunici. Am deschis ușa și i-am îmbrățișat râzând:
-Buni! Ce bine că ați venit! Nu vă așteptam, dar mă bucur tare mult. Mami mi-a spus că nu puteți veni. Dar unde sunt ei?
Eram atât de entuziasmată de venirea lor și nu am observat că ei erau abătuți, că bunica avea ochii roșii. L-am auzit pe buni spunându-mi cu o voce foarte gravă și tremurândă:
-LeiMar, ia loc puțin aici lângă mine! Mami și tati au plecat spre casă, dar pe drum s-a întâmplat ceva și nu mai pot ajunge!
-Buni, spune-mi că sunt bine! Am nevoie de asta! I-am auzit strigându-mă și nu știam de ce. Spune-mi că vor lipsi doar în noaptea asta! Spune-mi!
-Nu-ți pot spune asta! mi-a spus bunicul plângând și strângându-mă în brațe. Nu se mai întorc, puiule! N-au avut nici o șansă! Mihai avea ghioceii aceștia în mână, îi ținea strâns. Cred că erau pentru tine.
M-am uitat cu privirea rătăcită la buni, la ghiocei, la tot ce era în jurul meu, dacă mai rămăsese ceva. Universul meu se prăbușise. Nu mai eram în stare să mă mișc și repetam într-una:
-Nu este adevărat! Nu se poate! Vor veni! Mi-au promis. Vor veni! Vor veni! Vor veni! Mami! Tati! Nu se poate! Nuuu!
Apoi, ceva s-a întâmplat cu mine, cu mintea mea care refuză să-și amintească acele zile de durere și disperare, de neputință și suferință. Nu știu cum au trecut acele zile, știu doar că mâna mea era ținută strâns de mâna lui Alin, trupul meu își lua de acolo forța necesară pentru a putea rămâne în echilibru. Nu știu dacă aveam un echilibru, totul se clătina în jurul meu, stabilitatea mea care era reprezentată de familie și de tot ce implică familia era zdruncinată din temelii. De fapt, rămăsese fără temelie. Eram în ultimul an de liceu, nu mai aveam nici o dorință de viață dar îmi aminteam în fiecare zi de cuvintele tatei: „Ești fiica pe care și-ar dori-o orice tată!”. Cuvintele acelea și mâna lui Alin m-au ajutat să-mi termin studiile liceale și să-mi iau și examenul de bacalaureat. Nu-mi amintesc cum am reușit dar după examen,am plecat la Tulcea, la bunici și acolo m-am lăsat pradă durerii. Am lăsat-o să mă cuprindă și nu mai auzeam nimic. Bunicul îmi aranjase un colțișor în grădina lui unde, între doi copaci, îmi legase un hamac. Am zăcut în hamacul acela o vreme, nu mai știu cât, pentru că timpul, pentru mine, încetase să mai curgă, refuzam să mai vorbesc, refuzam să mănânc, eram hrănită ca bebelușii, cu lingurița, pentru că eu nu aveam forța să mă hrănesc singură. Durerii lor, cauzată de plecarea singurului copil, i se adăugase grija pentru mine, pentru sănătatea mea fizică și mentală. L-au rugat pe Alin să sune în fiecare zi. Dragul de el, în fiecare zi stătea ore întregi și-mi asculta tăcerile, încurajându-mă cu mii de vorbe. El vorbea și eu tăceam. Starea asta a mea, atât de îngrijorătoare pentru bunicii mei, a durat până aproape de ziua mea, 26 iulie, ziua când eu împlineam 18 ani. Probabil că ar mai fi durat (cine știe?) dar într-una din zile, în rătăcirile mele prin lumi doar de mintea mea știute, am auzit vocea lui Alex:
-Buni? De ce este LeiMar așa de tăcută? O să plece și ea cu îngerii?
M-au durut atât de tare vorbele lui. Nici nu vă puteți închipui! Apoi i-am văzut chipul tatei și i-am auzit iar vocea: „Ești fiica pe care și-ar dori-o orice tată! Sunt mândru de tine, Rază!” Mi-am ridicat capul ce-mi stătea atârnat parcă, mă gârbovisem de durere, și i-am spus bunicii:
-Buni, ajută-mă să cobor din hamac! E vremea să mă trezesc. Am multe de făcut! Am doi frățiori minunați, doi bunici la fel de minunați și două stele strălucitoare ce mă privesc de sus. Acum au început să-mi zâmbească. Înseamnă că ei sunt bine. Și noi vom fi! Nu-i așa buni? Și noi vom fi! Împreună, vom reuși! Vor fi mândri! Îți spun eu asta și tu știi că eu când spun ceva, așa va fi.

26.11.2013

Să vă povestesc cum mi-am petrecut ziua în care am împlinit 18 ani. Poate fi o zi din luna lui cuptor geroasă? Poate! I-am simțit răceala atât de crunt.
-Buni! Mâine este ziua mea și aș vrea să fiu acasă la noi. L-am rugat pe Alin să vină să mă ia. Băieții vor mai rămâne aici pentru o vreme, poate vor sta toată vara. Eu trebuie să mă pregătesc pentru examenul la facultate.
-Bine puiule. Tu știi mai bine ce ai de făcut. Fii fără grijă, băieților le va fi bine aici. Să ai grijă de tine! Promite-mi!
-Da buni. Voi avea grijă! Cum să-i fi spus ce era în sufletul meu? Cum să-i fi spus că o furtună risca să se transforme în uragan? Că sufletul meu avea nevoie de căldura mamei, de blândețea și veselia tatei? Cum să-i fi spus toate astea fără s-o îngrijorez? Bătrânețea ei, care trebuia să fie senină, devenise brusc înnorată. Soarele vieții își pierduse blândețea și devenise aspru, îi lăsase doar trei raze de lumină și căldură. Razele acelea eram noi, nepoții ei. Băieții erau mici. David avea zece ani și Alex avea șapte. Nu înțelegeau cu adevărat ce se întâmplă. Știau doar ceea ce le-am spus eu: că mama și cu tata veneau spre casă și au rătăcit drumul. În loc să ajungă la Constanța, unde îi așteptam noi, au urcat pe o șosea ce ducea spre cer, au ajuns departe, pe o stea strălucitoare și de acolo ne zâmbeau. Vor încerca să se întoarcă, dar, dacă în timpul acesta, le creșteau aripi de înger, noi trebuia să învățăm să-i îmbrățișăm cu multă grijă, să nu le scuturăm penele. Cum puteam să facem asta? Simplu! Să fim în continuare o familie unită. Să vorbim frumos, așa cum ei ne-au învățat. Să ne purtăm frumos, așa cum ei și-ar fi dorit. Să respectăm învățămintele pe care ei ni le-au dat cu foarte multă dragoste și sufletele lor își vor găsi drumul spre casă, în inimile noastre de unde, de fapt, nu au plecat și nu vor pleca niciodată. Cum vom reuși să facem asta?
-Vom ține mereu o candelă aprinsă. Mă voi ocupa eu de asta! le-am spus eu. Și știți ce vom mai face? Vom face un caiețel pe care îl vom numi „Jurnalul faptelor bune” și vom scrie în fiecare seară fiecare lucru bun pe care l-am făcut pe parcursul zilei.
-LeiMar, dar eu nu știu să scriu! mi-a spus Alex cu vocea tremurândă.
-Nu-i nimic dragule. Până vei învăța să scrii, îmi vei spune mie și eu voi așterne în jurnal toate faptele tale bune. La sfârșitul zilei, înainte de culcare, când stelele vor străluci, ne vom spune rugăciunea cu privirile îndreptate spre steaua lor și ei ne vor zâmbi cu blândețe. Cu fiecare zi care va trece și cu fiecare faptă bună pe care o vom face, ei vor fi mai aproape de noi. Și va veni ziua când noi vom simți că ei au fost tot timpul cu noi, că n-au plecat niciodată și că lipsa lor a fost doar o farsă a destinului.
-LeiMar? Până când se întoarce mami pot să-ți spun ție mamă atunci când mi-e dor de ea? m-a întrebat Alex cu lacrimi în ochi.
M-am uitat la el, mi-am înghițit durerea care mă sufoca și i-am spus zâmbindu-i:
-Da dragule. Poți să-mi spui cum vrei tu! Dar promite-mi că vei vorbi cu mine mereu, îmi vei spune tot ce te doare atunci când te doare, îmi vei spune când îți vine să râzi, când îți vine să plângi, îmi vei spune când îți este bine, când îți este rău. Da, Alex?
-Da, mami!
Inima stătea să-mi sară din piept de durere și lacrimi amare ar fi țâșnit din ochii mei dacă n-aș fi strâns puternic din dinți și nu i-aș fi zâmbit. Mi-am promis mie însămi că, oricât de greu mi-ar fi și oricât de multă durere m-ar copleși, băieții nu mă vor vedea plângând niciodată. I-am îmbrățișat pe amândoi și am plecat la Constanța. Vroiam să-mi petrec ziua de naștere cu părinții mei. Simțeam că dacă nu fac asta nu voi putea să merg mai departe. Aveam nevoie de ei! Alin a fost lângă mine. Ca de fiecare dată, mâna lui îmi dădea putere. M-a însoțit la cimitir și m-a lăsat să plâng pe lespezile reci. Știa că am nevoie de clipa asta de slăbiciune, că plânsul va elibera multă durere din mine și că, după această descărcare voi fi bine, mult mai bine. Am plâns îmbrățișând lespezile reci. Era atât de cald afară și mie îmi era atât de frig! Tremuram și, când am simțit că mâna lui Alin mă trage ușor în sus, m-am ridicat, mi-am luat rămas bun de la ei și l-am urmat cuminte, fără să protestez. Alin hotărâse pentru mine și știam că nu greșește. Stătusem prea mult acolo. Am plecat și, până să ajungem acasă, ne-am oprit la o florărie. Alin mi-a cumpărat un imens buchet de trandafiri roșii și în mijloc era un boboc de trandafir alb. L-am primit cu lacrimi în ochi dar i-am zâmbit.
-Știi Maria, zâmbetul acesta timid e un semn că îmi voi recăpăta prietena, că Lei cea veselă va reveni la Alint-ul care o așteaptă! Știu că va fi greu dar nu va fi imposibil. Eu am răbdare.
-Știu, Alint! Știu!
Am ajuns acasă și, când am rămas singură, am stat cu buchetul acela de trandafiri în brațe, m-am uitat o vreme la el, apoi am luat un caiet studențesc, l-am numit „Jurnalul faptelor bune” și am început să scriu:
„ Mi-e frig! Atât de frig încât simt că-mi îngheață sângele în vene. Acum ar fi trebuit să îmbrac rochița de bal pe care mi-ai dăruit-o și să intru mândră la brațul tău în salonul în care se ține petrecerea de majorat dar am îmbrăcat o rochiță neagră. Atât de neagră! Ca toate zilele care au fost de când ați plecat! Ar fi trebuit să fim vesele mamă, să zâmbim fericite dar nu-mi pot opri lacrimile ce cad ca o ploaie din ochii mei triști. Ar fi trebuit să dansăm împreună valsul de deschidere a petrecerii, tată. Mi-ai promis! De ce? De ce a trebuit să fie așa? Îmi vreau valsul promis!!! Vreau să plutesc fericită în brațele tale, pe aripile valsului, toți să fie invidioși pe fericirea mea! Dar nu văd decât milă în ochii celor care mă privesc. Și nu vreau asta! Nu vreau să-i fie nimănui milă de mine! Nu vreau!!! Refuz! Le-am spus tuturor prietenilor mei că, în ziua când voi vedea milă în ochii lor, vor înceta să-mi mai fie prieteni. Și ei m-au înțeles. În special Alin, cred că îl mai țineți minte, prietenul meu din copilărie care mă însoțea mereu la școală ținându-mă de mână, ocrotindu-mă. Mi-a dăruit un buchet mare de trandafiri roșii și în mijlocul lor un boboc alb. A fost singurul lucru care mi-a încălzit ziua de azi. De fapt a fost singurul cadou primit de ziua mea. Din albul acelui boboc de trandafir s-a născut speranța că voi reuși să construiesc un nou univers stabil pentru noi, univers care-și va avea bazele în învățăturile pe care mi le-ați transmis prin poveștile voastre și în dragostea pe care ne-ați dăruit-o!”

09.12.2013

E greu să accepți că „turnul de control” nu mai este și zborul tău a rămas fără susținere și fără ghidaj. E greu să înveți să te reorientezi într-un timp și spațiu care îți sunt aproape necunoscute. Ce știam eu să fac singură? Nimic sau aproape nimic. Știam doar că trebuie să pun bazele unui univers doar al nostru. M-am gândit mult dacă voi putea să fac față, dacă voi reuși să-i țin pe băieți lângă mine. Bunicii mei vroiau să rămânem cu ei, la Tulcea. Eu nu eram de acord. Nu știu de ce dar în mintea mea era clar doar un singur lucru: că trebuie să fim împreună toți trei și să locuim în casa în care ne-am născut și de care erau legate toate amintirile noastre. Acolo era prezent încă parfumul părinților, vorbele lor calde și frumoase, poveștile spuse de ei cu înțelepciune și dragoste. În vara aceea m-am înscris la facultatea de litere, mi-am căutat un loc de muncă, am făcut o listă cu noile reguli ale casei. Erau reguli stricte și nu acceptam abateri de la ele. Eu eram prima care le respecta și, prin puterea exemplului, le respectau și frățiorii mei. Se produsese în mine o schimbare uriașă: din adolescenta răsfățată care primea tot ceea ce-și dorea chiar înainte de a cere, devenisem „mama” care iubea, certa blând, fără să ridice vocea și îngrijea fără să ceară nimic în schimb. Devenisem „tatăl” care dojenea aspru atunci când băieții greșeau sau făceau câte o boacănă și le sprijinea încercările timide de zbor dându-le încredere în forțele lor. Ziua începea dimineața devreme, pregăteam tot ce trebuie pentru băieți, îi duceam la școală, apoi mergeam la muncă ( aveam un program part-time), mergeam la cursuri, dar nu uitam să trec pe la școală să văd cum se descurcă băieții. Seara le-o dedicam doar lor. Îi ascultam cu răbdare și interes povestindu-mi tot ceea ce au făcut peste zi, le verificam temele, scriam fiecare din noi în „Jurnalul faptelor bune”, mergeam împreună să aprindem candela, ne spuneam rugăciunea în fața ei și, înainte de a ne culca, ne uitam cu toții la stele așteptându-le zâmbetul din strălucirea lor. Când era înnorat și nu se vedeau stelele eram dezamăgiți pentru că lumina lor blândă nu mai cobora peste noi. Le spuneam băieților că ei ne-au zâmbit dar norii au furat zâmbetul lor și l-au transformat într-o perdea care a ascuns stelele. Dar perdeaua va fi dată la o parte de adierea gândurilor noastre frumoase și a faptelor noastre bune și, în nopțile care vor veni, ei ne vor zâmbi iarăși. Când ajungeam frântă în pat, îmi permiteam să plâng. Și plângeam mult, dar aveam grijă ca ei să nu mă audă. Trebuia să fiu puternică! Dar eram atât de fragilă. Și nu vorbesc despre fragilitate fizică, asta se poate întări prin muncă și activitate fizică susținută. Eram activă toată ziua. Eram fragilă sufletește. Se amestecau în mine sentimente și trăiri de-a valma. Încercam să le pun în ordine și, când nu reușeam, mă confesam lui Alint. Era lângă mine mereu. Știți ce era Alint pentru mine atunci? Când marea e agitată din cauza furtunilor puternice, vasele care vor să ajungă în siguranță la mal se ghidează după farul care luminează în noapte indicând locul unde se află țărmul. Alint era farul meu. El îmi oferea siguranța în fața furtunilor din marea vieții mele. El era țărmul spre care mă îndreptam cu speranța că vremea bună nu va întârzia să apară. Mâna lui o atingea pe a mea și calmul de după furtună se așternea în sufletul meu. Îmi vorbea, îmi zâmbea și tot răul, toate necazurile, toți norii de vreme rea dispăreau ca prin minune.
-Alint, ce spune iubita ta când te vede ținându-mă de mână? îl întrebam eu.
-Dacă nu-i place să nu se uite, Maria! Eu o să te țin de mână mereu! Ești prietena mea, nu?
Râdea. Și râsul lui îmi făcea bine. Îmi însenina ziua și îmi dădea sentimentul că puteam face orice când aveam un asemenea prieten. Vocea lui mă liniștea, mă învăluia într-o căldură plăcută. Tot ce venea de la Alint îmi făcea bine și venea într-un mod cât se poate de natural. Era ceva ce trebuia să se întâmple și se întâmpla. Nu mă întrebam de ce este atât de bun cu mine, de ce îmi acordă o mare parte din timpul lui, de ce uneori tremura când mă privea. Nu mă întrebam de ce tremuram și eu în preajma lui, de ce uneori îmi venea să îl țin în brațe și să-i mulțumesc pentru tot ceea ce făcea pentru mine. Nu era timp pentru astfel de întrebări și sentimentele mele, la vremea aceea, nu erau o prioritate pentru mine. Pentru mine era important să rămânem o familie unită, frățiorii mei să fie bine, să le asigur liniștea de care era nevoie pentru dezvoltarea lor emoțională, să-i ajut să treacă cu bine peste pierderea enormă pe care am suferit-o cu toții. Le ofeream căldură, iubire, înțelegere, sfaturi. Le spuneam povești care să-i ajute să învețe cum să se descurce când vor merge pe picioarele lor. Multe din povești erau cele auzite de mine de la mama Lei, de la tata, de la mama, de la bunicul și bunica. Dar multe altele erau inventate de mine și erau legate de noi. Încercam să le dau responsabilități în casă și asta îi făcea să se simtă „bărbați”. Erau niște copii, dar atât de buni și de cuminți! Nu mi-au creat probleme deosebite. Poate pentru faptul că eu vorbeam mult cu ei. N-am țipat niciodată la ei pentru că în familia noastră nu acesta era modul în care să te faci ascultat. Când greșeau și nu vroiau să recunoască, le explicam unde au greșit, de ce și cum trebuiau sa facă. Având o personalitate foarte puternică, nu vroiau să recunoască (așa să fie toți bărbații oare?). Le spuneam că greșelile sunt omenești, dar ține de tăria de caracter să încerci să le îndrepți iar dacă nu se mai pot îndrepta, să înveți din ele și să nu le mai repeți. Când era nevoie să-i pedepsesc le spuneam că voi vorbi cu ei doar dacă îmi vor spune că au înțeles unde au greșit. Se pare că această „pedeapsă” funcționa de fiecare dată. Nu-și doreau tăcerea mea. Era dureroasă pentru ei. Am învățat să ne iubim, să ne respectăm, să ne clădim universul pas cu pas, zi după zi, poveste după poveste. A fost greu dar nu imposibil.

03.01.2014

Chiar și îngerii muncesc. Nu știați asta? N-o să vă vină să credeți dar, în timp ce voi erați foarte ocupați cu alegerea cadourilor, eu am cerut o audiență la Marele Regizor. E mai greu să ajungi la El dar am reușit. Nu o să vă spun acum tot ce am discutat (a fost o audiență privată! ), dar i-am cerut să mă lase să devin înger păzitor și nu unul oarecare ci îngerul păzitor al copiilor lui Alint. A fost cam mare îndrăzneala mea dar...a meritat să încerc. Regizorul s-a uitat la mine, m-a privit cu ochii lui inegalabil de blânzi, a râs și mi-a spus:
-Leila Maria mai ai multe de învățat până să devii un înger păzitor. Și...copiii lui Alint încă nu s-au născut.
-Știu, Doamne, dar trebuia să-ți spun asta. Așa pot să fiu mai aproape de el, să-l mângâi pe creștet, să-i simt parfumul. Mi-e dor de el, Doamne! Tu, care ești peste tot, știi cât de mult ne-am iubit. Ai fost lângă mine mereu, chiar și atunci când te-am urât pentru că mi-ai luat ambii părinți. M-ai mângâiat pe creștet și m-ai făcut să înțeleg de ce i-ai luat: aveai nevoie de suflete frumoase și bune pentru armata ta de îngeri păzitori. Și, apoi, încet, încet, am început să te simt lângă mine. Am știut întotdeauna că exiști, că ești bun și iertător. Nu-mi vine să cred că stau în fața ta și că vorbim! Pot să te ating, Doamne?
-Știi, copilă, tu m-ai atins mereu! M-ai atins cu credința ta în mine, chiar dacă nu ai pășit prea des în casa mea. Candela ce o țineai mereu aprinsă, rugăciunile tale tăcute și cele spuse cu glas șoptit, lacrimile tale curate ascunse de privirile frățiorilor tăi dar văzute întotdeauna de mine m-au atins copile! Ai înțeles că, la fel ca orice părinte, deși par dur și neiertător uneori, eu îmi iubesc toți copiii. Dragostea mea e egală pentru toți, copile. Doar că ea e percepută de fiecare în alt mod. Eu i-am creat pe toți la fel și le-am dat un dar deosebit: posibilitatea de a alege între bine și rău, între frumos și urât, între realitate și vis, între dorințe și realizări. Unii știu să aleagă, alții nu. Într-un final, toți mă ating: unii cu credința lor și îmi fac o mare bucurie iar alții cu necredința lor și mă mâhnesc. Dar, ca un Părinte iubitor, eu îi iert pe toți deopotrivă pentru că, undeva, în adâncul sufletului lor, ei știu că fără un părinte n-ar fi existat. Gata copile! Fugi la școală! Ai multe de învățat dacă vrei să fii înger păzitor.
-Plec Părinte dar să știi că pentru mine rămâi tot Marele Regizor! Nu o să-ți spun altfel.
A început să râdă și, din mers, l-am auzit spunând:
-Copila asta n-o să se schimbe niciodată!
Râdea atât de frumos Regizorul. Și soarele strălucea. Și Raza de soare zâmbea iar.
Vor reveni poveștile despre ea. Veți afla cum a înflorit iubirea în inima ei, dar va trebui să aveți răbdare cu ea, adică...cu mine. Încep să povestesc un pic mai greoi dar când mă pornesc, mă opresc foarte greu. Și mai este și dorul acesta mare care nu-mi dă pace. Dorul de Alint. Știți că doare? Chiar dacă sunt în locul acela „ de unde au fugit toată durerea și suferința”. Dorul de Alint mă doare foarte tare! Deși nu mi-a spus nimic, chiar și Regizorul știe asta. Pentru că El știe tot.

20.01.2014

Știți că se spune că dacă nu ai un cont pe un anumit site de socializare nu exiști? Ca să fiu în trend, cu câteva luni înainte de a împlini 25 ani, mi-am făcut și eu cont pe site-ul acela. I-am spus lui Alint ca o să fie unul un pic mai „special”. Fără nici o cunoștință comună. Nu aveam poze pentru că vroiam să-mi fac prieteni bazându-mă pe inteligența mea, pe cultura mea generală, pe capacitatea mea de a purta o discuție relaxată cu oricine, indiferent de gradul lui de cultură. Alint mi-a spus că nu o să reușesc și eu am luat-o ca pe o provocare. I-am spus că în cel mai scurt timp voi avea un anumit număr de prieteni cu care voi vorbi în fiecare zi. Pentru că trebuia să am o poză la avatar, mi-am ales una care, într-o anumită măsură, avea legătură cu numele meu. Era o fată îmbrăcată în stil oriental, cu capul acoperit cu un „batic” de marginile căruia atârnau o mulțime de bănuți. Știți că nu este foarte greu să-ți faci prieteni? Lansezi o cerere și...gata! Acolo contează doar numărul de prieteni. Cu cât ai mai mulți prieteni, cu atât ești mai popular. Pe mine nu mă interesa popularitatea ci modul de gândire al celor cu care vorbeam, importanța pe care ei o acordau conceptului de prietenie, ideile lor, muzica ce le plăcea s-o asculte, preocupările lor. Nu voi ascunde faptul că multe din cererile mele de prietenie erau respinse: într-o lume în care superficialul și artificialul sunt ridicate la rang de cultură, cineva care nu avea poze la profil nu prezenta interes. Fără fotografii care să imite modul de a poza al modelelor de top, fără sâni la vedere, fără picioare dezgolite, fără detalii picante sau mai puțin picante, am reușit să „adun” în lista mea de prieteni o sută cincizeci de persoane apropiate de vârsta mea dar și persoane de vârste mult mai mari. Eram întrebată de ce nu am poze și eu le răspundeam așa: „Într-un peisaj suprasaturat de poze artistice reușite și mai puțin reușite, pozele mele chiar nu contează. Dacă îți dorești să mă cunoști o poți face doar vorbind cu mine.” Bineînțeles că mulți dintre interlocutorii mei, din comoditate sau altceva, n-aș vrea să mă pronunț (nu-mi place să jignesc pe nimeni!), spuneau: „Dacă nu ai poze nu putem vorbi!” De parcă ar fi vorbit cu pozele mele. Greșit! Vorbeau cu un om, o femeie destul de inteligentă, plăcută la vedere (dar ei nu știau asta). Să știți că mi-am făcut câțiva prieteni de nădejde. Vorbeam cu ei în fiecare zi, ne împărtășeam gândurile, ideile, visele. Aveam prieteni, toți români, care trăiau și munceau prin toată Europa. Un foarte bun prieten, cu care stăteam de vorbă ore în șir, era în Spania. Un altul, în Germania. Erau diferiți dar pentru mine erau speciali. Fiecare prietenie legată avea pentru mine o mare însemnătate. Îi ascultam cu plăcere. Le transmiteam tuturor liniște, căldură. Le plăcea să asculte muzica pe care eu o postam. Nu era un gen anume. Mie îmi plăcea orice gen de muzică dar postam în funcție de sentimentele și trăirile pe care le aveam în acel moment. Într-o zi putea să fie muzică clasică, într-alta muzică folk, pop, dance sau rock, balade rock sau chiar havvy metal. Unul dintre prieteni, într-o zi, mi-a lansat o invitație pe un alt site de socializare. Era altfel! Îmi făcusem un blog și prima postare, o notiță pe care o postasem pe celălalt site și nu o remarcase nimeni, aici avusese parte de comentarii și aprecieri. Acest lucru m-a încurajat și am început să scriu mai des. Citisem în perioada aceea „Nuntă în cer” a lui Eliade și, la sfârșitul cărții erau și câteva scrieri științifico–fantastice. Una din ele, „La umbra unui crin în paradis”, mi-a adus aminte că eu cunoscusem un asemenea loc, grădina lui buni în perioada când mintea mea rătăcea prin Univers în căutarea părinților. Am scris despre asta pe blog, apoi am scris povestea mea, am povestit despre excursia noastră în Delta Dunării și am numit-o „La porțile paradisului”. Cei care au citit toate poveștile mele cu siguranță și le amintesc. Mi-am făcut acolo, pe site-ul acela, un grup de prieteni foarte speciali: părintele Victor, un preot cum foarte rar găsești ( cred că i-am și spus într-o zi, în lungile mele discuții cu el, că dacă ar fi toți preoții ca el, bisericile ar deveni neîncăpătoare ), my mentalist (un prieten foarte drag, îi mai spuneam și „Sir”), Gabriel (care, deși încerca să mă convingă să-mi schimb religia, îmi era foarte drag: avusese un destin foarte trist care, în mare parte, se datora alegerilor pe care el le făcuse în viață), un băiat extraordinar pe care eu l-am numit „fratele meu virtual” și cu care stăteam de multe ori „la sfat”, un altul pe care eu îl numeam „veselie” pentru că din partea lui simțeam venind mereu doar voie bună, un alt prieten, îi spuneam „dulăul meu drag” pentru că poza lui de la avatar dar și firea lui veselă și optimistă îmi permiteau să-i spun așa (el îmi spunea „mica Șeherezadă” pentru că îi plăcea cum scriam și eu i-am dedicat un blog pe care l-am numit ”Scrisoare către un prieten drag”. Era grijuliu cu mine, așa cum era tata, îmi amintea de el!) și mulți alții cărora nu le-am cerut acordul și despre care nu știu dacă pot să scriu. Erau niște discuții atât de libere, de frumoase, de înfocate uneori, fiecare își expunea punctul de vedere, îl argumenta și îl susținea. O mare parte din sufletul meu a rămas alături de ei, mi-a fost foarte greu să-mi iau rămas bun de la ei dar am făcut-o. Nu se cădea și nu puteam să plec fără asta. Prietenii adevărați nu pot fi uitați și ei au fost așa. Niște prieteni deosebiți!

31.01.2014

N-am crezut că poate fi atât de captivant și de incitant să mergi la cursurile
Academiei Îngerilor Păzitori. Înveți atât de multe lucruri! În viața mea pe pământ am crezut că am trăit și văzut multe dar era o infimă parte din ceea ce se întâmplă doar cu permisiunea Regizorului. Prinsă în febra învățăturii am uitat puțin că am început să vă spun povestea mea și azi mă întorc la scris. Dar știți ceva? Azi îi voi scrie lui Alint! Îmi cer iertare că nu vă scriu vouă dar vă las să aruncați o privire fugară peste cuvintele mele.
Iubirea mea! A nins peste tine atât de mult încât au început să-ți albească tâmplele prea devreme. Fulgii de nea ți-au atins obrajii calzi și umezi de la lacrimile ce încă se preling din ochii tăi căprui. Le-am împrumutat fulgilor mângâierea mea și ei au fost blânzi cu tine chiar dacă sunt reci. Au trecut nouă luni de când am plecat și tu încă mai rătăcești pe aleile parcului unde obișnuiam să ne plimbăm ținându-ne de mână. Te așezi pe aceeași bancă îngălbenită de ploi și bătută de vânt, îți treci ușor mâna peste lemnul ei vechi, ca și cum ai șterge-o de praf și-mi spui:
-Gata Lei! Poți să stai, e sigur!
Îmi zâmbești și aștepți să îți povestesc tot ce mă doare, ce am visat, cum m-am trezit, ce am făcut de când nu ne-am văzut, dacă m-au necăjit frățiorii mei, dacă mi-e bine, dacă mi-e rău, dacă... Dar tu? Iubirea mea!
De ce ai albit înainte de vreme? De ce nu ai făcut ce te-am rugat? De ce nu m-ai închis în cămăruța uitării Alint? De ce încă mai mergi la malul mării și mă cauți cu privirea în valurile ei? De ce încă te mai uiți la frunze uscate de ploi și vânt ce se încăpățânează să rămână agățate de copacii ce le-au hrănit cândva căutând dorința mea de viață? De ce mergi pe stradă și mâna ta dreaptă o ții ca și cum încă mâna mea ar fi acolo? De ce te uiți la stele zâmbind și plângând în același timp? De ce încă mă mai suni la orele la care o făceai? Îți răspunde o voce fără sentimente: „Abonatul nu poate fi contactat. Vă rugăm reveniți!” Și tu revii cu înverșunare! De ce dragule? De ce? Nu știi că încă nu s-a inventat telefonul prin care vorbești cu îngerii? Îți amintești Alint? Prima ta declarație de dragoste? În parcul acesta pui, pe banca aceasta, într-o zi de toamnă superbă. Toamna noastră. Aleile erau acoperite de un covor gros de frunze ruginii, copacii începuseră să se întristeze pentru că erau părăsiți de frunzele lor, cerul era de un albastru curat, soarele ne trimitea raze blânde, aceeași oameni pe care îi întâlneam în fiecare zi au fost martorii noștri. Mi-ai spus la telefon că avem ceva de vorbit și mi-ai vorbit spunându-mi Maria. Știam că va fi o discuție serioasă. Dar eu tot Alint ți-am spus. Pentru mine ai fost mereu așa: un ALINT! Alint-ul meu! Ai venit și m-ai luat de acasă, am mers până în parc ținându-ne de mână, așa cum făceam mereu. Am ajuns în parc, ne-am plimbat amuzându-ne când pașii noștri răscoleau frunzele de pe alei. Ne-am așezat pe banca noastră și te-am întrebat:
-Alint, îmi spui acum de ce am venit azi în parc?
-Da Maria! Vroiam să îți cer un sfat. Și vreau să mă asculți cu atenție. Da?
-Sigur că da Alint. Știi că poți conta pe mine. Tu ești cel mai bun prieten al meu! ți-am spus și te-am invitat cu privirea să începi să vorbești. Te vedeam emoționat și nu știam de ce, parcă erai un pic neliniștit și-mi transmiteai și mie neliniștea ta. Recunosc! Așteptam cu mari emoții ceea ce aveai să-mi spui.
-Maria, eu m-am îndrăgostit! ( Ochii tăi căpătaseră o strălucire atât de frumoasă și eu, pentru o clipă, am fost invidioasă pe cea care a făcut asta. Te iubeam din clipa când, dansând pentru tata, privirile ni s-au întâlnit și timpul se oprise în loc.)
-Mă bucur pentru tine Alint! Era timpul să te așezi la casa ta. Ai deja treizeci de ani. Îmi spui cum e? Ai ținut-o la secret. Nu te-am văzut cu ea niciodată! ți-am spus eu în încercarea mea de a-mi păstra obiectivitatea. (vroiai să-ți dau un sfat și trebuia să fiu obiectivă)
- Când îmi vorbește, vocea ei mă învăluie ca un parfum îmbătător, mă simt vrăjit iremediabil! Când mă privește, ochii ei mă încântă! Când merge parcă ar pluti pe valurile mării! Când mă ține de mână aș muta și munții din loc pentru ea! Când nu e lângă mine nu pot respira corect! Când o țin în brațele mele nu-mi pot stăpâni tremurul! Când e noapte, ea este cea mai frumoasă lumină! Când plouă, zâmbetul ei este un curcubeu ce-mi înveselește cerul înnorat! Când e tristă și plânge, sufletul meu o îmbrățișează atât de cald și de tandru, încât îmi zâmbește ca o rază de soare timidă de după un nor! Când o ating, mii de fiori îmi străbat trupul și simt că amețesc! Mă clatin dar îmi revin imediat pentru că vreau să fiu umărul pe care ea își sprijină mereu capul. Părul ei ce cade în cascade pe umerii delicați și plăpânzi, îmi mângâie palmele atunci când îl ating!
-Alint! Vorbești atât de frumos despre ea! E cea mai fericită femeie din lume prieten drag. Când o femeie este iubită așa, nu poate să fie decât fericită. Nu-i așa că azi îmi faci cunoștință cu ea?
Mi-ai luat obrajii în palmele tale calde, m-ai făcut să te privesc în ochi și mi-ai spus:
-Sigur că da, Maria! Privește în ochii mei și ai s-o vezi oglindită în ei! Ești tu, Maria! Tu ești cea pentru care eu respir și care mă învață cum să o fac. Tu ești cea care îmi zâmbește însoțită de o rază de soare ce mă încălzește. Tu ești cea mai strălucitoare stea pe care eu o privesc uimindu-mă în fiecare clipă de frumusețea ei. Te iubesc Maria!
Inima mi-ar fi sărit din piept dacă ar fi putut și s-ar fi oprit lângă a ta iubire. Ochii mei verzi te-au privit printre lacrimi mari și fierbinți.
-Lasă-mă să-ți șterg lacrimile și să ți le usuc cu buzele mele fierbinți Maria. Lasă-mă să mă îmbăt de fericire că ți-am mărturisit iubirea ce-mi înflăcărează inima de ani întregi.
Mi-ai sărutat ochii înlăcrimați, obrajii îmbujorați... Mi-am aplecat privirea rușinată de reacția mea. Tu mi-ai făcut cea mai frumoasă declarație de dragoste și singurul lucru pe care eu am fost în stare să-l fac era să plâng. Mi-era ciudă pe mine dar eram fericită pui. Cea mai fericită femeie din lume! Și, totuși, în ziua aceea nu ne-am sărutat. Ți-am spus doar atât:
-Știi cum sunt eu Alint! Va trebui să ai răbdare cu mine. Vreau doar să-ți spun că te-am iubit din clipa în care privirile noastre s-au întâlnit la capătul unui univers născut din dansul unei fete de șaisprezece ani ce se lăsa descoperită de prietenul ei cel mai bun. Eram prea mică atunci ca să înțeleg ce se înfiripase între noi, iar când am început să înțeleg, rămăsesem fără părinți. Am ales să-mi ignor sentimentele pentru că aveam nevoie de prietenul meu Alint, vroiam ca toată atenția mea să fie îndreptată către David și Alex. Ai știut că aveam nevoie de asta și ai rămas prietenul meu, mâna care îmi oferea sprijinul de care aveam nevoie. Te iubesc Alint! Dar îți mai cer puțin răgaz. Puțin de tot.
Ne-am îmbrățișat ca și cum ne-am fi regăsit după o lungă despărțire și m-ai condus acasă ținându-ne strâns de mână. Mâinile noastre erau ca o cingătoare ce-mi strângea delicat trupul străbătut de o iubire ce acum era împărtășită și mărturisită.

17.02.2014

Nu știu dacă faptul că nu ne-am sărutat în ziua aceea a avut o mare importanță dar știu că primul nostru sărut a fost special și nu l-am putut uita niciodată. În vara aceea, pe 3 iulie, am mai pierdut pe cineva care însemna foarte mult pentru mine. Bunicul! Îmi era atât de drag! Poate pentru simplul fapt că-mi citea gândurile dintr-o singură privire. Învățase asta în perioada aceea nefastă în care rătăceam cu gândurile și privirile prin univers. El le prindea din zbor, dădea ușor din cap, îmi zâmbea amar ( eu nu aveam ochi pentru nimeni atunci) și lacrimi fierbinți îi cădeau din ochii lui blânzi. Se uita în sus și buzele lui, aproape imperceptibil, rosteau rugăciuni sfâșietoare. Nu le auzea decât Regizorul. În marea Lui bunătate i-a ascultat rugăciunile și ceața prin care mintea mea rătăcea s-a ridicat și s-a risipit ca un fum aducând iar soarele pe cerul nostru. Bunicul mi-a fost alături în tot ceea ce eu mi-am propus să fac, chiar dacă își dorea ca noi să rămânem lângă ei. Asta nu însemna că nu-și exprima deschis părerea și mă lăsa să fac orice. Mă sfătuia și mă îndruma cu înțelepciune. Am știut întotdeauna să ascult sfaturile lui dar și să mă fac ascultată. Era de ajuns doar o privire ca el să știe că în sufletul meu erau furtuni interminabile. Furtună urmată de un calm aparent, iar furtună, iar calm...și...un uragan: plecarea lui. Nu era foarte bătrân, avea șaptezeci și cinci de ani, dar durerea pricinuită de plecarea mamei, unicul lui copil, apoi tot ceea ce a urmat, grija pentru noi, i-au slăbit inima lui bună. Sufletul lui și-a întins aripile și a plecat spre odihna veșnică, în locul acela verde unde avea întâlnire cu îngerul lui preferat, mama noastră. Bunica a rămas singură. Mergeam să o văd în fiecare week-end și petreceam ore întregi în grădină. Simțeam plutind în aer parfumul discret al bunicului, privirile lui care îmi descopereau gândurile nerostite erau prezente printre frunzele copacilor, vocea lui încă mai era purtată de adierea vântului. Mi-era dor de el, de sfaturile lui înțelepte, de zâmbetul lui dulce amar, de ochii lui triști care nu uitau niciodată să-mi surâdă timid. Îmi spunea mereu:
-LeiMar, puiule, zâmbește soarelui, lunii și stelelor și totul va fi bine! Se vor spulbera necazurile ca un fum și tu vei fi fericită. Știu asta!
Și bunica îi simțea lipsa dar nu vroia să vină să stea cu noi deși am încercat să o conving că mi-ar fi mult mai bine să o știu lângă mine, să o văd în fiecare zi, să o simt aproape. L-am implicat și pe Alint și, în cele din urmă, în duminica ce a urmat zilei în care mi-a mărturisit că mă iubește am plecat împreună la Tulcea. Bunica vroia să ne vadă și noi eram hotărâți să o luăm la Constanța. Când am ajuns acolo, bunica ne-a primit cu lacrimi de bucurie în ochi și mi-a spus:
-Să fii fericită draga mea și strălucirea asta frumoasă din ochii tăi să nu dispară niciodată! Iar tu, i-a spus lui Alint, să ai grijă de asta! Să nu mai lași ochii ei verzi să se întristeze și să plângă, au plâns destul, a venit vremea să râdă fericiți.
Draga de ea! Mi-a purtat de grijă mereu, gândurile ei bune mă ocroteau ca o pelerină de ploaie. Am îmbrățișat-o amândoi și apoi am stat de vorbă cu ea până aproape de venirea serii. Când soarele se apropia de locul în care își făcea culcușul, l-am luat pe Alint de mână și i-am spus că vreau să-i arăt ceva. Ne-am oprit în grădină și i-am spus:
-Uite Alint, ăsta este locul în care mi-am petrecut orele acelea triste în care rătăceam și vocea ta mă aducea înapoi. E grădina lui buni. La prima vedere e o grădină obișnuită dar pentru mine este specială.
-Lei, uite cum facem! Tu mă ții de mână, eu țin ochii închiși. Tu îmi povestești cum arată grădina când e plină de viață și eu o voi vedea prin ochii tăi. Și, cine știe? Poate îi prind și eu magia. Vrei?
Zis și făcut! Ne-am prins de mână, eu m-am asigurat că Alint ține ochii închiși, că nu trișează și am început să-i povestesc până s-a făcut noapte de-a binelea.
-Alint! I-ai prins magia?
-Povestești atât de frumos încât, dacă aș deschide acum ochii, m-aș trezi în mijlocul grădinii și ea mi s-ar arăta în toată splendoarea ei, așa cum o vezi doar tu.
-Poți să deschizi ochii Alint. Deja luna e sus pe cer și ne privește iar stelele au răsărit.
-E crai nou Maria! Iar stelele le-am văzut în ochii tăi atunci când m-ai privit.
Ochii lui erau atât de calzi, de plini de iubire. Am stat așa, îmbrățișați, privindu-ne. Și nu mai simțeam frigul care se lăsase odată cu venirea nopții. Buzele lui îmi sărutau fruntea, apoi ochii, obrajii și, într-o clipă de magie, buzele noastre s-au întâlnit pentru prima oară și... Un tremur ușor mi-a trecut prin tot corpul și un val de căldură mi-a inundat inima rupând toate lăcățelele cu care o ferecasem. Și stelele au strălucit mai tare vibrând ca un imens foc de artificii. Și...îngerii care vegheau grădina lui buni au început să cânte. Și... grădina lui buni arăta ca într-o seară de vară, învăluită de parfumul trandafirilor, al crinilor, al iasomiei. O simfonie de arome și culori.
-Ai văzut Maria că i-am prins magia?

03.03.2014

Când scriam pe site-ul acela de socializare o făceam mult mai ușor. Știam cine îmi citește gândurile, vorbeam cu ei, erau prietenii mei. Mă așezam în fața tastaturii și cuvintele veneau singure, nechemate. Se așezau în ordine și gândurile mele ieșeau la suprafață, erau cunoscute. Nu scriam pentru a fi evaluată ci pentru că simțeam că am ceva de zis, că există cineva, chiar și un singur om pe lume, care așteaptă cu nerăbdare ca eu să-mi spun povestea. Acum mi se pare că mă repet pentru că mulți îmi știu povestea și ceea ce scriu eu aici nu mai este o noutate. Povestea mea se pierde în noianul de griji pe care fiecare dintre voi le aveți. Și atunci mă întreb:
-De ce crezi tu, LeiMar, că ar trebui să mai scrii o dată ceea ce ai trăit, ce ai simțit, ce ai visat, ce ai realizat, ce ai fi putut face dacă nu ai fi plecat într-o lume cu multă verdeață? De ce crezi tu că ar intra cineva să citească?Și știți ceva? Tot eu încerc să-mi dau un răspuns:
-Pentru că există în lumea aceasta un om extraordinar care vorbește cu mine ore întregi în fiecare zi, care respiră prin mine, zâmbește pentru mine, se trezește în fiecare dimineață arzând de dorința de a mă auzi vorbind, râzând, cântând. I-aș cânta la nesfârșit versurile cântecului: “Ce bine ne-'nțelegem noi doi/Parc-am fi unul singur nu doi”. Și el ar râde. Ah! Râsul lui molipsitor! Se face imediat primăvară. Vocea lui un pic arogantă pentru mulți pentru mine este caldă și tandră. Este ca un alint. Alint-ul meu drag! Pentru că el mi-ar sorbi cuvintele, le-ar citi pe nerăsuflate dar încă nu poate să treacă peste durerea pe care i-am pricinuit-o când am plecat. Încă nu poate desprinde bucuria din durere, realitatea dură din visele noastre neîmplinite, atingerea mea nevăzută de atingerea celor din jurul lui.
Știu că îi este greu să nu mă vadă zâmbindu-i în fiecare dimineață atunci când deschide ochii, că îmi simte atingerea atât de dureros atunci când întinde mâna după mine și nu întâlnește decât niște curenți de aer care încă poartă parfumul meu.
-Știi că ai un parfum special Maria?
Îi răspund râzând:
-My name pui. Să nu-i uiți aroma niciodată dar să nu o cauți în mod special. Ea te va învălui mereu în iubire, tandrețe, frumusețe, căldură, înțelegere. Tu trebuie să continui să trăiești, să cauți o altă iubire, un alt parfum, să ai o viață a ta. O viață prin care a trecut o cometă ce și-a revărsat lumina ei blândă și frumoasă peste tine. Tu să-i păstrezi ca suvenir doar strălucirea ei trecătoare.
Dacă știu că ar reuși să treacă peste toate trăirile noastre și citește ceea ce scriu, aș continua...

03.03.2014

În poveștile pe care le ascultam de la mama Lei se spunea că o femeie va fi mult mai prețuită de iubitul ei dacă ea i va se dărui pură, neștiutoare, temătoare. Probabil că acum aceste povești sunt considerate învechite. Dar mie mi-a plăcut întotdeauna ceea ce este vechi și de bun simț. Nu tot ceea ce este vechi este și bun. Dar ideea de a te păstra pentru cel care te face să vibrezi cu adevărat, pentru cel care vibrează pentru tine, era una de bun simț și am hotărât că eu așa voi face. Recunosc! Sunt o demodată! Nu mă consider un exemplu bun de urmat și nici nu sunt o formatoare de opinii. Vă povestesc doar ceea ce am făcut eu și azi nu voi folosi cuvinte care nu s-au mai spus. Prima mea noapte de dragoste, ca pentru multe alte femei, a fost una de neuitat. Eu am numit-o :

Primul dans

E noaptea primului dans Zeci de lumânări aprinse odaia luminează.
Buchete de trandafiri albi și roșii o înmiresmează.
Pășesc temătoare
pe-un covor de albe petale.
" -Dă-mi mâna ta, Maria, și-alungă-ți teama
ascultă muzica ce-o cântă inimile noastre
și lasă-te purtată de ritmurile ei! "
Tandrețe și blândețe
mângâieri și sărutări fierbinți
un țipăt de durere curmat de-un pasional sărut
o lacrimă pe-obraz uscată de alte sărutări fierbinți
și șoapte la ureche:
" -Iartă-mă, Maria!
Așa e primul dans,
începe dureros și apoi încet devine atâta de frumos!
Ascultă muzica ce inima ți-o cântă! "
" -Inimă nebună! ce dans mă-nveți tu oare? "
Ce muzică divină!
Ce dans amețitor!
Mișcări unduitoare
când lente, când alerte
și-acordul ei final ne-nalță pân' la stele.
Ne prăbușim apoi
în marea de petale de trandafiri catifelați și moi
și inimile noastre, ca una, încep o nouă melodie
iar primul dans devine
O dulce amintire!

Eu eram îndrăgostită de un Alint adus de vânt într-o toamnă mai frumoasă ca oricând. Un Alint al sufletului până atunci, se transformase într-un Alint al inimii până când destinul avea să hotărască pentru noi. Un Alint cu aromă de gutui dulci-amărui, cu gust de must dulce-aromat, adus de un soare blând și timid, ținut în captivitate de o rază de soare jucăușă și răsfățată iar după atâția ani de lacrimi și durere. Îndrăgostită de un Alint adus de un curcubeu din zâmbete de copii aruncat peste norii care mi-au umbrit cerul vieții. Îndrăgostită de un Alint!

20.03.2014

-Lei intri în jocul meu?
-îmmm, depinde! Ce reguli trebuie respectate?
-Niciuna! Sau...le stabilim pe măsură ce avansăm.
L-am privitpe sub genele ușor închise. Zâmbea șmecherește. Știam că i-a trecut o idee năstrușnică prin căpșoru-i frumos și am intrat în jocul lui.
-Încep cu o întrebare: cum te-ai descrie dacă eu nu te-aș cunoaște?
-Aliiint! Ce joc e ăsta?
-Ai spus că intri...deci, răspunde!
-Bine! Sunt ca o carte!
-Cum așa? m-a întrebat nedumerit.
-Hai să-ți explic! Ai citit vreodată o carte doar pentru că ți-a fost recomandată de cineva foarte drag?
-Hm! Nu cred!
-Ca să îi faci pe plac o iei cu tine și începi s-o citești. După ce ai lecturat câteva pagini te întrebi de ce ți-a fost recomandată cu atâta căldură. Din bun simț nu o înapoiezi imediat, o pui pe noptieră și în altă zi mai încerci. Începe să-ți placă și îți dorești să nu o mai lași din mână. Sunt zile când ea refuză să-și deschidă coperțile. Devine din ce în ce mai greoaie, se scriu pagini noi. Știi Alint? Cred că am uitat să-ți spun că nu este terminată. În fiecare zi apar noi capitole. N-ai spus că nu sunt reguli de respectat?
-Lei! Iar te ții de șotii!
-Nu iubire! Cartea asta are o personalitate foarte puternică. Vrei să-ți spun care este deosebirea dintre mine și ea?
-Sigur că da!
-Pe mine nu mă recomandă nimeni. Știi de ce? Pentru că nimeni nu a reușit să mă citească.
-Eram sigur că te ții de glume. Te citesc eu! Dar nu te recomand nimănui. Te vreau doar pentru mine! Hai, vino! Am chef să răsfoiesc niște pagini! Dă-mi mâna pui! Să scriem împreună un capitol. Ce titlu îi dăm?
-Stai să mă gândesc! Lei și Alint, povestea iubirii. Sau...iubire de poveste.
-Îmi place. Povestea iubirii noastre. Vreau să o trăiesc și să o simt cu fiecare por al ființei mele pui. Să nu-mi închizi coperțile niciodată! Rămâi deschisă pentru mine!
-Vrei să stabilim niște reguli? Dacă tot ne jucăm.
-Bine! Spune tu mai întâi.
-Hmm! Regula numărul unu: Eu voi fi cartea ta și tu...o vei păstra mereu lângă tine, aproape de inimă.
-Nici nu e greu, tu ești stăpâna absolută în inima mea! Eu voi fi cititorul tău și tu...mă înveți să scriu în cartea ta.
-Iubire, tu deja ai capitole întregi. A trecut ceva vreme de când ești co-autor.
Râdeam amândoi. Ne era atât de bine împreună.

24.05.2014

Nu reușesc să întind aripile și să zbor. Nu am curaj. Nu am voință. Nu am dorință. Deși nu mai am trup ceva mă ține ca într-o menghină. Sunt tristă. Ați mai văzut un înger trist? Dacă nu, uitați-vă la mine! Nu îmi pot găsi locul și mă gândesc mereu de ce Regizorul a scris rolul acesta pentru mine. Nu vreau să-L judec, dar vreau să înțeleg ce e cu mine. Care a fost menirea mea? Încerc să aflu căutând prin amintiri, făcând slalom printre ele.
Mă gândesc la frățiorii mei, ochii mi se inundă de lacrimi de dor și brațele mele îi caută să-i strângă la piept.
Mi-e dor de David, de personalitatea lui puternică, de vocea voit gravă pentru a-mi demonstra că el e bărbatul în casă și pot transfera pe umerii lui o parte din responsabilități.
-Lei nu mai trebuie să ai și o a doua slujbă. Am crescut și pot munci. Uite ce brațe puternice am! Îmi voi găsi un loc de muncă și te poți odihni.
-Heeei, bărbate! Brațele astea puternice au nevoie de o minte isteață care să le coordoneze, îi spuneam zâmbindu-i. Mintea trebuie să-și termine studiile frățioare. Știi că țin foarte mult la asta. După ce vei absolvi liceul mă vei ajuta. Poți să faci o facultate muncind. Învață David! Doar așa vei reuși în viață. Vom încerca să avem propria noastră afacere. Nu vrei să fim asociați?
-Cum să nu vreau surioară?
-Atunci, rămâne stabilit! Tu înveți și eu mă ocup de capital. Apoi, vom inversa rolurile.
Mi-e dor de Alex, de sensibilitatea lui. El era foarte mic și fragil când au plecat părinții. Nu pot să uit ziua când am revenit din lunga mea rătăcire. M-a privit cu ochii înlăcrimați, m-a îmbrățișat și mi-a spus:
-Ce bine că ești aici surioara mea dragă! Îi uram pe îngerii care te luau cu ei. Și nu trebuia asta, nu? Îngerii sunt buni. Așa mi-a spus mama. Și buni mi-a spus că mama și tata sunt îngeri acum. Nu puteau să devină răi, să mă lase fără tine!
Îmbrățișarea lui m-a făcut să înțeleg că el avea nevoie de atât de multă iubire, afecțiune. Durerea mea putea fi închisă într-un colțișor de suflet dar a lui trebuia exteriorizată pentru a reuși să treacă peste pierderea echilibrului familial. Aveam o datorie față de ei, față de părinții noștri.
-Da Alex, dragul meu! Suflețelul tău să nu cunoască ura niciodată. Nu e un sentiment demn de nimeni. Să fii blând și iertător dragule! Să simți doar iubire și să răspândești căldură așa cum făcea mama. Să fii puternic și deștept! Asemenea tatei.
Am fost mereu cu ochii pe ei, am învățat să le citesc stările prin care treceau după expresia feței, după modul cum rosteau cuvintele, după râsul lor, după priviri. Când făceau câte o poznă și încercau să ocolească dojenile mele îi pedepseam tăcând. Tăcerea mea dura până se hotărau să-mi povestească totul exact, fără să uite vreun amănunt. Era un fel de ”consiliu familial”. Ne ascultam reciproc și luam hotărârile de comun acord. Cum s-ar spune: democrație totală. Niciodată anarhie. Nu pot să spun că erau toate numai lapte și miere. Aș minți! Dar nu țipam unul la celălalt și asta era foarte bine.
Îmi amintesc că, într-una din primele zile de școală, Alex a venit acasă foarte îngândurat. Se vedea pe fața lui că îl preocupă ceva.
-Cum a fost azi la școală? l-am întrebat eu.
-Bine mami!(stabilisem că poate să-mi spună așa de câte ori simte nevoia)
-Îmi povestești și mie?
-Uffff! Știi că e o fetiță care stă cu mine în bancă. Astăzi a fost rea cu mine, mi-a spus ”orfanule” și am tras-o tare de codițe. A început să plângă. Cred că a durut-o. Dar și pe mine m-a durut. Eu am mamă! Nu sunt orfan!
Vorbele lui au fost ca un bici tras cu putere peste sufletul meu încă sângerând. Am tras adânc aer în piept și i-am spus:
-Da puiule! Ai mamă! Are niște aripi de înger superbe. Și zboară până sus la stele. Le face să zâmbească strălucind. Poți să fii mândru de ea pui! Și știi ceva? De fapt, ai două mame. Și eu sunt mama ta! Vino să te strâng în brațe și să-ți sărut ochișorii care plâng! L-am strâns în brațe, i-am șters lacrimile și i-am mai spus:
-Știi pui? Vor mai fi copii care îți vor spune cuvinte urâte sau te vor jigni. Ei nu sunt răi dar, uneori, în inocența lor, repetă cuvinte pe care le spun ceilalți. Colega ta a spus un cuvânt pe care l-a auzit într-o discuție de oameni mari. N-a știut că pe tine te va durea. Dar tu nu trebuia să o tragi de codițe. Știi că mâine va trebui să-i ceri iertare, nu?
-De ce să fac asta?
-Pentru că ai greșit. În primul rând pentru că ea este fetiță și e mai fragilă decât tine și în al doilea rând, nu sari la bătaie de câte ori nu-ți place cum ți se vorbește.
-O să-mi fie greu!
-Nimic nu e ușor dacă noi nu vrem asta pui! Vei vedea că veți deveni cei mai buni prieteni.
A doua zi, când îi scriam faptele lui în ”Jurnalul faptelor bune”, am aflat că nu i-a fost chiar așa de greu. Au devenit prieteni și chiar a fost răsplătit cu un pupic pe obrazul drept. Era așa de frumos când obrajii i se îmbujorau și zâmbea. Semăna cu tata.

26.09.2014

A fost una din lungile mele tăceri. Am ascultat poveștile îngerilor, am luat lecții de zbor, am admirat natura de la înălțimea locurilor în care locuiesc acum, am încercat să-mi uit tristețile zâmbind tuturor. Să nu vă închipuiți că am afișat pe față permanent un zâmbet tâmp și inexpresiv. Deloc. Dincolo de tăcere, pe chipul meu se puteau citi toate stările prin care treceam: bucurie, tristețe, uimire, dor, iubire, melancolie, încântare. Nu vreau să le iau pe rând și să vi le explic, v-aș plictisi! Ați crede că ”bat câmpii cu grație” și nu e cazul. Probabil că îmi lipsește grația. Lăsând gluma la o parte, ”să trecem la treabă!”(ar spune un “clasic “în viață). Am admirat frumusețea toamnei, am ”cules-o” și o voi picta în cuvinte împărțind-o cu voi.
Anotimpul în care a înflorit iubirea noastră, în ciuda faptului că natura își schimbă straiele vesele și viu colorate ale verii cu celelalte mai triste, cu o paletă de culori mai estompată și mult diversificată: galbenul blând al soarelui se împletește cu albastrul cerului în zilele senine și plumburiul lui în zilele ploioase; frunzele copacilor sunt într-o zi verzi, într-alta verde-gălbui, galbene, maron-uscățiv, cad și se așează dezordonat în covoare țesute de vântul alert și morocănos; câmpurile se golesc de rodul verii umplând hambarele; păsările călătoare formează șirul indian perfect ordonat (le-am observat îndelung, nu iese nimeni din stol, păstrează distanța de parcă ar respecta reguli nescrise de zbor) și se îndreaptă spre țări calde, primitoare, fără ierni reci și geroase; școlile s-au umplut iar de glasuri vesele de copii dornici să deslușească tainele cunoașterii; copacii își scutură ramurile de frunzele îmbătrânite, rămânând goi și triști; marea devine agitată scuturându-și pletele fluide, declanșând furtuni cu valuri uriașe, plângând de dorul verii plecate prea devreme. E superbă toamna privită de sus! Dacă aș fi știut să pictez aș fi făcut niște tablouri pe cinste. Aș fi împletit cuvintele în culori, aș fi dat viață pânzei transferându-i trăirile mele. Probabil că aș fi reușit, așa cum a făcut-o pictorul din ”Se lasă noaptea” a lui Rudyard Kipling. Vă recomand s-o citiți, e o carte minunată.
Privind totul de sus mi-am amintit de zilele când mă plimbam cu Alint prin parc, ținându-ne de mână, bucurându-ne copilărește, observând expresiile toamnei pe fața naturii.
-Ce ochi frumoși ai Maria! Sunt verzi, cu nuanțe de albastru, gălbui. Ochi de felină drăgăstoasă, languroasă, iubitoare.
-Aliint! Vrei să faci cunoștință cu ghearele felinei? îl întrebam eu râzând.
Plimbările noastre erau ca o joacă permanentă, o bucurie imensă și poftă de viață extraordinară. Eram ca doi vulcani în stare latentă, cu erupții de încântare, iubire, frumusețe, tandrețe. Provocam cutremure încântătoare în ochii celor care ne priveau.
Într-una din plimbările noastre, am văzut în vitrina unui magazin o rochie superbă din mătase verde. Am admirat-o îndelung, am închis ochii și mă vedeam îmbrăcată cu ea, era o chimie între noi două. Am primit-o printr-un curier, într-o duminică de iarnă, însoțită de un bilet:

”Maria, ți-am pregătit o surpriză! Te rog, îmbracă rochița și așteaptă-mă! La ora 15,00 voi veni să te iau.
Alin”

M-am îmbrăcat, nu înainte de a-mi mângâia fața cu rochița, ca pe ceva drag, mi-am prins părul ( bineînțeles că au rămas câteva șuvițe rebele, părul meu își arăta personalitatea) și la ora indicată în bilet, soneria anunța venirea lui Alint. Era atât de frumos, îmbrăcat la costum și cravată, ceremonios, cu un trandafir alb la butonieră și cu un altul în mână.
-Ești frumoasă pui! mi-a spus și mi-a așezat delicat trandafirul în păr. Acum, ești superbă! Să plecăm, ne așteaptă surpriza!
Oricât de mult aș fi încercat să aflu unde mergeam, buzele lui erau pecetluite. Păstrau secretul. Ochii mei au recunoscut drumul care ducea spre casa mamei Lei, casă ce-mi rămăsese mie. În curtea ei răsărise un cort în interiorul căruia nu putea să pătrundă nici o privire curioasă.
-Stai să te ajut cu haina. Închide ochii și lasă-te condusă!
L-am urmat ascultătoare, păstrând ochii închiși, fără să trișez.
-Poți să deschizi ochii iubire.
Am deschis ochii și, dintr-o dată, eram în grădina lui buni, reconstituită până în cel mai mic detaliu. O singură ”piesă” era nouă: un balansoar sub formă de semilună, simbolul iubirii noastre (declarasem luna nouă ocrotitoarea noastră). Se auzea un vals ce chema sufletele să se lase purtate pe aripile lui.
-Hai să dansăm Maria!
Brațele lui vânjoase mi-au cuprins mijlocul și m-au purtat prin grădina lui buni, cu parfum de trandafiri și iasomie, cu stele strălucitoare agățate pe cerul nopții. L-am simțit tremurând când m-a întrebat cu vocea gâtuită de emoție:
-Maria, vrei să fii soția mea?
-Da iubire! Este tot ceea ce mi-am dorit de la viață.
Ținea în mână un inel pe care mi l-a pus pe deget și apoi l-am auzit strigând cu emoție:
-A spus ”daaa”!
Imediat au apărut buni, David și Alex însoțiți de preotul de la biserica unde mergeam în fiecare duminică. L-am întrebat cu privirea unde sunt părinții lui, a mișcat capul a resemnare și a spus:
-Să ne bucurăm de logodna noastră pui!
Preotul a început să oficieze slujba: ” Se logodește roaba lui Dumnezeu Leila Maria cu robul lui Dumnezeu Alin în numele...”
Totul era atât de frumos, mi se părea un vis. Slujba a fost minunată, ne-au felicitat cu toții și, după ce s-au retras, am rămas doar noi doi legănându-ne îmbrățișați pe balansoarul iubirii. Eram logodiți în fața lui Dumnezeu și asta îmi dădea o stare inexplicabilă de împlinire.

04.01.2015

În zilele mohorâte de toamnă și iarnă, când cerul plânge după soarele verii și greutatea norilor se lasă peste umerii tăi, devii melancolic, îți amintești de oameni care ți-au influențat viața pozitiv, de cei ce te-au făcut să plângi și te-au necăjit fără nici un motiv și încerci să înțelegi dacă tot ceea ce tu ai făcut a fost bine sau rău. Vrei să fii obiectiv dar în tot ceea ce este legat de oameni și se raportează la ei va exista întotdeauna o urmă de subiectivism.
Vă spuneam că la logodna noastră nu au participat și părinții lui Alin. Nu am înțeles niciodată de ce (nici nu am îndrăznit să întreb dar persoane „binevoitoare” mi-au spus) mama lui Alin nu a acceptat faptul că el era îndrăgostit de mine și nu vroia să cunoască pe niciuna dintre fetele pe care ea le considera demne de a-i fi noră. Credea că i-am „făcut farmece băiatului”. Nu am judecat-o pentru asta, am respectat-o și am iubit-o chiar dacă dragostea ei de mamă era mult prea posesivă. N-a înțeles că dragostea ce i-o purtam lui Alin era ceva mai presus de orice și nu se putea compara cu dragostea ei de mamă. Eu nu am avut copii dar știu că dragostea de mamă vindecă dureri, ocrotește visele și alungă coșmarurile, pregătește sufletul copilului pentru zborul prin viață și-i sprijină aripile să nu-și piardă penele echilibrului, învață ce-i bunătatea, arată drumul drept și taie spinii răsăriți de nicăieri chiar dacă își sfâșie propriile mâini. Am încercat s-o înțeleg dar m-am lovit de înverșunarea ei, de dorința ei exagerată de a-și vedea copilul însurat cu oricine altcineva dar nu cu mine. Am căutat o cale de acces spre inima ei dar eram atât de prinsă de problemele mele încât nu aveam puterea să găsesc cifrul de la lacătul pus la intrarea bine păzită. Am respectat-o pentru faptul că l-a sprijinit sufletește pe Alint atunci când era dărâmat de agresivitatea cu care evolua boala mea. Puse cap la cap, relațiile pe care le aveam cu ea se limitau la dorința amândurora ca lui Alint să-i fie bine. Nu ne întâlneam foarte des, deci nu a fost foarte greu să avem o relație de bun simț.
După logodna noastră în fața Marelui Regizor m-am simțit mult mai ușurată, nu mai consideram că „trăiam în păcat” cu Alint. Nu eram eu cea mai credincioasă femeie de pe pământ, nu pusesem bazele creștinismului dar undeva, în intimitatea sufletului meu aveam dorința ca tot ceea ce făceam în viața mea să fie pe placul Regizorului. Nu respectam tiparele dar nici nu le ignoram. Aveam o înțelegere tacită cu El, eram convinsă că există și este peste tot, știe tot, vede tot. Îl puteam găsi oriunde și oricând aveam nevoie să Îi vorbesc. El mă auzea și mă mângâia pe creștet, îmi îndrepta pașii spre Alint și de acolo venea forța mea de a înfrunta tot ceea ce Regizorul scrisese în scenariul lui pentru mine. Acceptam tot chiar dacă uneori aveam tentative de revoltă sufletească. Cel mai greu mi-a fost să accept diagnosticul doctorilor. După o perioadă foarte solicitantă pentru mine: avusesem niște lucrări de terminat la muncă, Miruna (fetița a cărei bonă eram două zile pe săptămână) avusese nevoie de mine, o meditam la engleză și vroia să-i facă o surpriză tatălui ei pregătind o scenetă cu un monolog, băieții traversau și ei o perioadă de examene, teze, o răceală își făcuse loc și se instalase confortabil în trupul meu suprasolicitat (probabil că era mai mult decât puteam eu să duc) am leșinat și au fost nevoiți să cheme ambulanța. Am crezut că o să-mi revin repede, era suficientă o perfuzie cu calciu și magneziu, câteva antipiretice,câteva analgezice și gata, m-aș fi întors acasă. Trupul meu nu își mai revenea și Alint a insistat să mi se facă un set complet de analize. În ziua când au venit rezultatele am simțit că cerul se prăbușește peste noi. Leucemie într-un stadiu foarte avansat. Nici măcar un transplant de măduvă nu garanta vindecarea. Diagnosticul a căzut cu atâta putere încât mi-a fost zdruncinată încrederea în Regizor. Am început să Îl întreb ”de ce eu?”, ”de ce acum?”, ”cu ce am greșit?”, ”spune-mi dacă pot să îndrept greșelile și o voi face!”, ”cum poți să-mi faci asta?”, ”de ce mi-ai dat dragostea și acum mi-o smulgi fără milă?”, ”unde ești?”, ” ce va fi cu băieții? cum se vor descurca?”, ”cum o să-i spun lui buni? Cum va suporta durerea asta?”, ”cum să-l las singur pe Alint?”, ”știi că mă doare? știi?”, ”m-ai înălțat și acum mă trântești la pământ!”, ”ce fel de Tată ești?”, ”de ce nu m-ai luat când mi-ai luat părinții?”. Toate întrebările acestea mi-au trecut prin minte ca un fulger, mâna lui Alint mă strângea tare, vocea lui m-a adus în realitate:
-Vom cere și o a doua opinie și a treia și a patra. Nu vom renunța Maria! Tu ești a mea și vei rămâne lângă mine. Vom merge acasă, vom vorbi cu băieții, cu buni și vom pleca în Israel. Tot ce te rog este să nu renunți niciodată să crezi în El, în mine, în noi. Vom fi NOI mereu! Să nu uiți asta Maria! Hai acasă iubire!
Pe drum m-am gândit la reacția băieților. Mi-am amintit fiecare lacrimă pe care le-am șters-o de pe chip, fiecare poveste pe care am inventat-o pentru ei, fiecare îmbrățișare pe care le-am oferit-o cu dragostea mea de soră devenită ”mamă” peste noapte, de fiecare rugăciune spusă alături de ei în fața candelei, de fiecare privire îndreptată spre stele căutând ochii părinților strălucind între ele. A fost un șoc și pentru ei, nu au putut să-și oprească lacrimile și m-au strâns atât de tare în îmbrățișarea lor de parcă ar fi vrut să mă țină veșnic lângă ei și să-mi dea din vigoarea trupurilor lor să mă facă sănătoasă instantaneu.

07.01.2015

Să nu vă așteptați să găsiți aici termeni medicali și alte detalii „tehnice”. Permiteți-mi să fiu egoistă și să vă povestesc doar stările mele sufletești, felul în care am hotărât eu să mă lupt cu boala aceasta cruntă. Ea nu vine să te întrebe dacă ești copil, tânăr sau bătrân, dacă ai vise sau coșmaruri, dacă ești frumos sau urât, dacă ești analfabet, ai studii medii sau ești un geniu, dacă ești deștept sau ești un idiot. Te lovește și te macină foarte rapid atacându-te atât fizic cât și psihic. Stai cu moartea atârnată la gâtul tău ca un colier mișcător ce abia așteaptă să te strângă cât mai puternic și să te lase fără suflare. Am început să-i simt strânsoarea chiar din ziua când am primit diagnosticul. Obișnuiam să-i împărtășesc lui Alint toate gândurile mele și toate frământările dar, din ziua aceea, am hotărât că nu voi adăuga tornada ce-mi răvășise trupul și mintea la furtunile ce se iscaseră în sufletul lui. Nu știu dacă a fost cea mai înțeleaptă alegere dar a fost alegerea mea.
Mi-a fost atât de greu să-i spun lui buni, draga de ea. Când am ajuns acasă am găsit-o foarte îngrijorată. M-a condus în dormitor și mi-a spus:
-O să stai în pat până îți trece răceala! O să aibă grijă buni să te faci bine!
-Da buni! i-am spus. Dar nu vrei să stai un pic lângă mine? Să vorbim amândouă? Să-mi pun capul la tine în poală. Tu să îmi mângâi părul, așa cum făcea mama. Mi-e dor de ea, buni! Vreau să-i spun că mă doare sufletul. M-am uitat în ochii ei și am întrebat-o:
-Buni, vrei să fii azi mama mea?
-Ce e cu tine puiule drag? m-a întrebat ea în timp ce se așezase în pat , capul meu se odihnea în poala ei și mâna ei trecea tremurândă peste părul meu.
-Buni, tu știi că sunt bolnavă.
-Da pui, dar îți face buni o supă de pasăre și te întremezi imediat. Scăpăm noi de răceală, nu-ți face griji.
-Buni, te rog, ascultă-mă! Nu e doar o răceală. Sunt foarte bolnavă! Am leucemie.
-Nu știu eu ce boală e asta, dar supa mea de pui nu dă greș niciodată. O să vezi!
-Buni, bătrânica mea dragă, dacă boala asta s-ar vindeca așa, ce bine ar fi! Leucemia e cancer buni!
La auzul cuvântului „cancer”, mâna ei s-a oprit din mângâiere și i-am simțit trupul cum se cutremură, apoi a stat nemișcată și a întrebat:
-Cum să ai cancer? Să nu glumești cu mine Leila Maria! (răul era făcut. Buni deja intrase în starea de neliniște: îmi spusese numele întreg)
-Buni, cu astfel de lucruri nu se glumește. Strânge-mă în brațe, te rog, am nevoie de tine acum! Doamne, cât de mult îmi lipsește mama!
Buni m-a strâns în brațe atât de puternic (n-am știut că are atâta forță) și mi-a spus printre lacrimi:
-Adună-te pui! Tu ești Leila Maria! Ești puternică! Așa te știu eu! Nu o să te doboare boala asta! Sunt mulți doctori acum, o să-ți găsești leacul. O să mergi cu Alin, cu David și cu Alex pe la toți doctorii, auzi? Să nu te dai bătută!
Mâna ei începuse să-mi mângâie iar părul și lacrimile ei îmi udau obrazul. Am adormit în poala ei și îi auzeam, ca prin vis, rugăciunile spuse printre lacrimi:
-Doamne, Tu, care ești peste tot și toate, fă-o bine! Să nu mi-o iei și pe ea!
Și trupul i se cutremura plângând.
Așa ne-au găsit băieții când s-au întors acasă. Eu dormeam în poala ei și ea mă mângâia, aproape mecanic. Amândouă aveam fețele scăldate în lacrimi.
Ei începuseră deja să facă demersurile, și-au făcut analize pentru compatibilitate în vederea transplantului. Sunaseră și la clinica din Israel. Nu era timp de pierdut. Trebuia să plecăm pregătiți, boala era foarte agresivă și orice oră pierdută diminua șansele de vindecare.

23.01.2015

Am plecat spre Israel după ce „făcusem pace” cu Regizorul în urma unor lungi discuții cu părintele Victor. V-am spus că aveam cont pe un site de socializare și acolo l-am cunoscut. Ce ar fi de spus despre el? Dacă i-ați întreba sutele de prieteni pe care îi are în toată țara și pe enoriașii din parohia pe care o păstorește probabil că toți v-ar spune, în același timp și cu aceleași cuvinte simple că preoții ca el sunt foarte rari. Și nu vreau să jignesc pe nimeni din cei care poartă această haină și păstoresc milioanele de creștini. Mi-a ascultat cu multă răbdare și înțelegere toate întrebările legate de suflet, de inimă, de credință. Am vrut să știu dacă există locul acela verde „de unde au fugit toată durerea și suferința”, dacă părinții mei îl găsiseră, dacă bunicul se întâlnise cu ei. Deși aveam deja 26 ani, întrebările mele erau multe și de o naivitate și curiozitate ce mă apropiau de vârsta copilăriei. Părintele a „decretat” că eu eram sora lui mai mică și mi-a cerut ca în discuțiile private să îi spun Victor (ele curgeau mult mai lin așa și erau foarte deschise). Stăteam ore în șir de vorbă. Pe vremea aceea aveam foarte proaspătă în minte lectura unei cărți ( „Pelerinul Kamanita” scrisă de Karl Gjellerup), filmul „Nosso Lar” (recomandat de Gabriel, un alt prieten virtual) și „The Fountain”. Multe întrebări se născuseră și își căutau răspunsurile. Le publicasem pe blogul meu de pe acel site și s-au iscat discuții atât de frumoase și de aprinse între prieteni. Îmi erau foarte dragi aceste dispute vii, pline de pasiune, de suflet. Le prelungeam în privat, cu Victor, în dorința de a le înțelege cât mai bine și de a le modela potrivit personalității și situației mele. Eu aveam credința că există un singur Dumnezeu pentru toți oamenii de pe planeta aceasta dar fiecare îl „adaptase” propriei culturi și nevoi sufletești, îi dăduseră un nume ( Isus, Alah, Budda, etc.) dar în esență el reprezenta Lumina, Iubirea, Bunătatea. Eu l-am numit Marele Regizor și era unul singur ( și pentru Victor, care era preot și pentru Gabriel care era un fel de Gică-contra pentru tot ceea ce era legat de creștinism, el lăsându-se ghidat de Vechiul Testament). Credeam în Regizor dar nu am citit niciodată Biblia (nu am considerat-o lectura care să-mi trezească un interes deosebit la vârsta pe care o aveam. Mă vedeam citind Biblia la o vârstă când ninsoarea îi dă culoare părului), știam că tot ceea ce ni se întâmplă în viață este legat de El chiar dacă firul era invizibil. Eram convinsă că, atunci când ne naștem pe pământ, avem o misiune foarte bine stabilită și nu putem pleca până nu o îndeplinim. Deși, în subconștientul meu știam care era misiunea mea, încercam s-o aduc la suprafață, o întorceam pe toate fețele pentru a o înțelege și a o îndeplini. Nu mi-a fost niciodată rușine să întreb ceva ce nu știam (nu ne naștem atoateștiutori, dar unii dintre noi pun orgoliul mai presus de orice și nu recunosc în ruptul capului atunci când nu se pricep). I-am mărturisit lui Victor că, în eventualitatea eșecului transplantului, dorința mea era să fiu incinerată. Plânsesem atât de mulți ani pe lespezi reci de morminte și nu mai vroiam ca băieții și Alint să facă același lucru. Eu nu aparțineam unei credințe anume, mă născusem creștin-ortodoxă dar indiferent ce religie aș fi îmbrățișat, Dumnezeu era unul singur. Nici părintele Victor, cu toată răbdarea și blândețea lui, nici buni, cu lacrimile ei, nu au reușit să schimbe hotărârea mea. Nu cred că v-am spus vreodată dar, după plecarea părinților mei (poate ați observat că nu folosesc cuvântul „moarte” . Pentru mine ea nu există, este doar viața pământeană și viața eternă), a rămas o avere destul de mare pe care eu am hotărât că o vom păstra până când frații mei vor fi amândoi majori și vor ști cum să-și drămuiască fiecare bănuț. Aș fi putut să dispun de partea mea imediat după ce am împlinit 18 ani dar, undeva, într-un colțișor de minte, cineva îmi spunea că e mai bine să păstrez banii. Am făcut calculele necesare, am pus într-un cont ceea ce era necesar pentru transplant, pentru ședințele de chimioterapie, pentru cheltuielile de spitalizare și pentru cele de cazare ale celor care aveau să vină cu mine și, ceea ce a rămas, am împărțit în mod egal celor doi frățiori. Dacă ați ști cât de greu mi-a fost să-mi fac testamentul. Am fost la notar câteva zile la rând. Am lăsat instrucțiuni foarte clare, totul trebuia să fie așa cum vroiam eu, fără nici o urmă de îndoială și fără loc de interpretări. Nu vroiam să fie conduși de sentimente și de durere atunci când eu voi fi plecată. Nu există mijloace de comunicare între cele două lumi și de aceea am hotărât eu pentru ei. Poate că am fost egoistă și trebuia să le cer părerea dar ei nu acceptau că și eu nu voi mai fi. Nu puteam să plec din țară fără să fi clarificat situația financiară a familiei.
Familie, ce cuvânt drag! Era iar în prag de cutremur. Îmi treceau atât de multe gânduri și idei prin minte, amintiri, vise, zâmbete de copii doriți și nenăscuți. Victor mă ajuta, într-o foarte mare măsură, să le pun în ordine. Se stabilise data transplantului și, coincidență sau nu, era 9 noiembrie, ziua Sf. Nectarie. Buni își pusese toate speranțele în el, se ruga neîncetat. La fel făcuseră și o mulțime de prieteni virtuali care mă îndrăgiseră. Pentru mulți dintre ei, aflați la vârsta pe care ar fi avut-o părinții mei eu reprezentam speranța că tineretul nu este chiar atât de imatur și lipsit de responsabilitate cum părea, iar pentru cei de o vârstă cu mine și chiar mai mici, eram ca o „relicvă”, ceva ce nu mai există decât în poveștile pe care le auzeau de la bunicii lor.
Eu eram așa cum hotărâse Regizorul. O să vă explic altădată, azi am vorbit cam mult. Nu credeți?

15.04.2015

Să încerci armonizarea unui trup măcinat de boală cu o minte răvășită de gânduri și planuri de viitor pentru toți cei dragi și un suflet ce stă la limita dintre două lumi la fel de atrăgătoare era pentru mine o „provocare” mult prea istovitoare. Pentru prima oară de când plecaseră ai mei mă simțeam obosită și, undeva, adânc în sufletul meu, îmi doream odihna în locul acela verde unde era doar pace și liniște sufletească, fără suferință, fără doruri, fără zbateri...Închideam ochii și mă vedeam acolo dar o senzație stranie de singurătate mă făcea să tresar: cum voi fi eu fără Alin? Cum va fi viața lui fără mine? Unde va poposi iubirea noastră? Va fi lăsată în derivă sau va fi „luată” de Regizor și conservată pentru o clipă de eternitate și apoi eliberată ca un porumbel voiajor ce-și va găsi drumul spre casă? Va ști să facă asta? Vom fi la fel de îndrăgostiți? Doamne, câte gânduri se perindau prin mintea mea! Nu eram singură pentru nici o clipă, buni mă supraveghea cu ochii ei blânzi și aproape stinși de durere, David și Alex mă întrebau tot felul de lucruri, chiar neînsemnate, doar pentru a fi cât mai mult lângă mine iar Alin, dragul de el, parcă își pusese „superglue” în palmă și nu se mai dezlipea de mine decât chemat de pregătirile pentru plecarea în Israel. Le simțeam căldura atât de intens și asta îmi dădea o stare de bine și gânduri pozitive luau locul celor negative. Când iubești și ești iubit cu aceeași intensitate și pasiune te agăți de viață și firul acela subțire de care atârni se transformă într-o liană ce se hrănește dintr-un copac falnic și viguros. Am plecat luând cu noi o doză foarte mare de speranță și toată iubirea ce poate încăpea în două inimi tinere.
Întotdeauna mi-am dorit să merg în pelerinaj la Mormântul sfânt. Vroiam să-i mulțumesc Lui pentru tot ceea ce îmi dăruise: lacrimi și durere, râsete și bucurii, iubire și fericire. Toate aveau un nume: VIAȚA. Acum o apreciam la adevărata ei valoare și nu vroiam să pierd nici măcar o secundă din ceea ce era. E adevărat! O mulțime de gânduri nu îmi dădeau pace, se învârteau în mintea mea într-un cerc ce nu se închidea nici măcar atunci când dormeam. E foarte deprimant să ajungi într-un spital doar cu speranța că vei reuși să ieși din el pe propriile picioare, purtând în tine o viață nouă pe care ai învățat să o prețuiești înainte de a-ți încheia socotelile cu cealaltă. Printre ace, perfuzii, seringi, halate albe, albastre, verzi, oameni ce poartă în ochii lor stinși speranțe, dureri, deznădejdi, suferințe ajungi să îți faci un fel de bilanț. Te întrebi dacă tot ce ai făcut în viață a fost bine, a fost corect, dacă lași în urma ta amintiri frumoase, dacă cei pe care i-ai iubit necondiționat au păstrat măcar o fărâmă din tot ceea ce le-ai oferit. Nu regretam nimic! Dacă El mi-ar fi dat posibilitatea să-mi retrăiesc viața nu aș fi schimbat nimic din ea, aș fi fost aceeași LeiMar, aș fi „ars” cu aceeași intensitate, aș fi fost aceeași mamă în miniatură, aceeași fiică, aceeași soră, aceeași iubită. Probabil că aș fi plâns la fel de mult pentru că lacrimile te înnobilează, nu te secătuiesc, aș fi râs la fel de mult pentru că râsul îmbogățește sufletul și îi dă aripi, aș fi iubit la fel de mult pentru că iubirea te înalță și te transformă într-un înger-demon extrem de bun, aș fi dăruit tot atât de multă căldură pentru că doar așa înveți să primești căldura celorlalți.( cred că viața noastră este întreținută de permanentul schimb de căldură dintre noi, oamenii. E doar părerea mea, firește! Dacă voi aveți alta, nu ezitați să o spuneți în comentarii.)

Acum realizez că e foarte obositor și deprimant să povestești cum se scurge viața dintr-un trup tânăr. Să aveți zile senine! Vă pup pe obrăjori și promit că voi reveni dar nu știu dacă va fi foarte curând.

29.05.2015

Astăzi mi-a fost foarte dor de tine și am chiulit de la cursurile Academiei Îngerilor Păzitori. Am știut că e timpul să îți scriu iar, iubirea mea. Am luat o bucățică de cer, o pană căzută din aripile mele și o călimară plină cu praf de stele. Am atât de multe de scris! Nici nu știu cu ce să încep. Și norul acesta nu stă liniștit deloc. Nu e ușor să scrii pe el.
Te-aș întreba dacă ai văzut cât de frumoasă e marea azi, dacă băncuța din parc a fost revopsită, dacă pescărușii te-au întrebat de ce mă cauți iar pe bucățica mea de plajă, dacă pomul din fața blocului și-a reînnoit frunzișul, dacă au înflorit trandafirii sădiți de mine în grădina de vis a lui buni, dacă ...și... tu nu ai ști la ce întrebare să-mi răspunzi mai întâi. Am luat călimara, am presărat praful acela de stele peste norul năzdrăvan, l-am prins ușor de capete, l-am răsucit și l-am legat tacticos pe cap, acoperind părul în întregime iar pana am înfipt-o ușor în el. O să râzi dacă m-ai putea vedea. Am un look de vedetă de cinema din filmele foarte vechi. Mi-am făcut ultimele retușuri și mi-am privit chipul oglindit în apele lacului la marginea căruia mă refugiez când dorul de tine devine foarte puternic. Arătam exact ca în ziua în care ne-am căsătorit. Aceeași rochiță albă cu broderie delicată pe umeri, aceiași ochi verzi-albaștri-gălbui ( ochii mei căpătau culoarea asta atunci când erai în preajma mea și ardeam de dorința de a simți atingerea mâinilor tale pe trupul meu), aceleași săndăluțe cu toc subțire și nu foarte înalt, aceleași buze roșii ce-și așteptau sărutul nerăbdător de tânăr îndrăgostit nebunește și ... amintirea acelei zile năvălește cu o putere de nestăvilit.
Eram foarte slăbită după transplant și ședințele de chimioterapie iar tu încercai să mă faci să uit de dureri învăluindu-mă delicat cu iubirea ta.
O simțeam atât de intens! Atâta răbdare, pasiune, tandrețe, bunătate, zâmbete calde, sfioase, priviri îngrijorate și iubitoare, atingeri ușoare. Îi mulțumeam Regizorului în fiecare clipă pentru că te adusese în viața mea.
În ziua aceea m-am trezit în sunetul muzicii (http://youtu.be/MOxpo94X65o ). Erai lângă mine, mi-ai zâmbit și mi-ai spus:
-În timp ce asculți melodia, eu te ajut să îmbraci rochița aceasta superbă. Azi am inclus în programul nostru o plimbare. Cu acordul medicilor, desigur. M-ai îmbrăcat ușor, ca pe un copil, ai luat o eșarfă albă din mătase, mi-ai așezat-o pe cap și ai legat-o cu un nod lăsându-i capetele să alunece pe spatele meu (avea rolul de a mă face să nu fiu jenată de lipsa părului), ai luat un boboc de trandafir alb, l-ai sărutat ușor și l-ai pus cu delicatețe între urechea mea stângă și eșarfă, ai luat două steluțe strălucitoare și mi le-ai prins cercei, mi-ai acoperit buzele cu un lip după ce le-ai sărutat, ai mai luat un boboc de trandafir îngemănat cu al meu, mi l-ai dat mie, l-am sărutat și l-am agățat la butoniera costumului tău alb mătăsos. Te-am întrebat unde mergem dar nu ai vrut să îmi spui. Ai adus un scaun cu rotile, m-ai luat în brațe, m-ai așezat în el și mi-ai spus:
-Taxi-ul tău este pregătit și șoferul îți stă la dispoziție. Nu ai voie să te obosești prea mult, asta a fost cerința medicilor.
Am plecat și, la capătul culoarului, mi-ai cerut să închid ochii și să am încredere în tine. Te-am ascultat și, când am deschis ochii, eram într-o sală de conferințe amenajată și decorată minunat: era împodobită cu buchețele de trandafiri și crizanteme, scaunele erau acoperite cu mătase. Totul era alb imaculat. Chiar și oamenii erau îmbrăcați în alb, fețele lor erau senine, emanau o căldură plăcută, primitoare. Te învăluia un sentiment de ”acasă”. Ne-am oprit în fața unei mese pe care se aflau o mulțime de trandafiri așezați într-o aparentă dezordine, câteva registre deschise, un stilou de o mare finețe. Un bărbat ne aștepta zâmbitor. M-am uitat la tine întrebătoare, m-ai privit ștrengărește (cum numai tu știai să o faci) și mi-ai spus:
-Astăzi se împlinește un an de când ți-am făcut prima declarație de dragoste într-un parc. Îți amintești iubire? Vrei să facem din ziua aceasta o sărbătoare și să ne unim destinele pentru veșnicie? Spune-mi Maria, vrei să fii soția mea?
Țineai în mână un buchețel de trandafiri albi așezați într-un cerc perfect în jurul unui trandafir roșu cu petalele deschise într-o îmbrățișare catifelată a iubirii. Mi l-ai dăruit tremurând de emoție. Cum să nu vreau, când tot ceea ce mi-am dorit vreodată era la un cuvânt distanță de a se îndeplini? Ți-am răspuns cu un zâmbet și am înclinat ușor capul în față, exprimându-mi acordul. Eram și eu copleșită de emoții. Ca să nu fii nevoit să privești ”de sus” la mine, te-ai așezat și tu pe un scaun, ai făcut un semn celui care răspundea de ecranul imens care era pe un perete și în salon și-au făcut apariția buni, David, Alex, părinții tăi și preotul care a oficiat slujba atunci când ne-am logodit. Erau îmbrăcați în alb (a fost dorința ta). M-am bucurat atât de mult că au putut să fie și ei prezenți (grație internetului, acest minunat progres al omenirii). Toți invitații fiind prezenți, ceremonia putea să înceapă. Am răspuns foarte emoționați și cu un ”DA” foarte hotărât atunci când am fost întrebați dacă vrem să fim împreună ”la bine și la rău” (era o formalitate pentru că noi deja eram împreună). Ai vrut să rostești un jurământ și, privindu-mă în ochi, mi-ai spus:
-Maria, iubito, vreau să-mi petrec fiecare secundă, minut, oră, zi lângă tine, să adorm în fiecare noapte privindu-te și să mă trezesc în fiecare dimineață înaintea ta. Să-ți zâmbesc înainte de răsărit, să te mângâi și să te alint înaintea razelor de soare. Te iubesc cum nu am crezut că voi putea iubi vreodată, nu pot respira aerul dacă nu poartă în el parfumul tău, nu pot zâmbi zilei dacă nu începe cu tine. Vreau să-mi petrec viața alături de tine, să îmbătrânim împreună, să ne creștem copiii și să ne iubim mereu așa cum ne iubim. Sau, mai bine nu, să ne iubim în fiecare zi mai mult decât am făcut-o în ziua precedentă. Te iubesc Maria!
-Alint, iubitul meu, sincer, nu știu ce am făcut să merit o iubire atât de mare și frumoasă. Te iubesc așa cum știu doar eu: simplu, curat, cu onestitate și cu sufletul așezat în palmele întinse spre tine! Eu nu pot iubi altfel. Și eu îmi doresc să îmbătrânim împreună dar până atunci avem o viață de trăit, o viață pe care mi-o doresc plină de iubire, armonie, bucurie, fericire. Știu că o asemenea viață poate fi doar alături de tine. Te iubesc, Alintul meu!
După ce am primit felicitările de la toți cei care au fost prezenți, ne-am întors în cameră, și, pe ritmurile aceleiași melodii cu care ne-am început ziua, m-ai adormit dansând cu mine în brațe, șoptindu-mi la ureche că vrei să-ți trăiești toată viața iubindu-mă. Mâinile noastre stăteau strânse și purtau bijuteriile iubirii, verighetele.
Nu știu de ce, gândindu-mă la ziua aceea, mi-am amintit de versurile lui Adrian Păunescu:

”Dumnezeu m-a făcut să cred în tine

Și să te iubesc,
Atunci când nici nu existai,
Dumnezeu mă lasă și acum să cred în tine
Când tot ce există în jurul meu cu adevărat
Există datorită credinței mele
Că mă agăț de tine
Când sunt gata să mă scufund,
Tocmai atunci
Când tu nu existai,
Puternica bucată de lemn
Din istovitul trunchi care sunt.”

Simțămintele mele regăsite în fiecare cuvințel. Ce păcat că nu sunt ( am fost) poetă!

19.10.2015

De fapt, eu nu mai știu cum să încep azi povestea mea (a noastră). Pentru voi, cei rămași acolo, timpul are o altă unitate de măsură. Pentru mine, parcă ar sta pe loc, inert. Nu mai curge decât luând forma amintirilor, nu se dilată, nu se comprimă. Verbele își amestecă conjugarea, vin în dezordine, ba la trecut, ba la prezent (și-au pierdut doar viitorul), cuvintele capătă o altă semnificație, unele strigă, altele șoptesc, cele mai multe rămân nerostite dar...ceva rămâne neschimbat pentru veșnicie: dragostea noastră. Deși totul s-a transformat în amintiri (dulci sau amare) eu încă mai vibrez la ecoul produs de ele în goana aceasta nebună prin timp. Știu că doar tu înțelegi cu adevărat ceea ce scriu eu acum. Ceilalți citesc și vor să afle destinul (nedrept, spun unii) unei fete (specială, spun ei - foarte normală, spun eu) cu care s-au întâlnit în lumea virtuală. Le-am povestit ceea ce trăiam pentru că i-am considerat prietenii mei, i-am vrut parte din scurta mea viață și au intrat în ea cu căldură și sinceritate (unii). Mi-e greu să scriu azi pentru că sunt amintiri dureroase pentru amândoi. Se spune că, cei care pleacă în alte dimensiuni ajung în locul acela verde „de unde au fugit toată durerea și întristarea” dar eu sunt tristă și amintirile mă dor. Cum să nu te doară când, în noaptea în care am adormit fericită dansând în brațele tale, proaspăt căsătoriți, cu verighetele strălucind pe degetele noastre, m-am trezit îmbrățișându-i pe ai mei la granița dintre două lumi. Trupul îmi rămăsese captiv în pat, rece, toată căldura mea se chircise în palma mâinii stângi pe care o țineai cu încăpățânare atât de strâns. Medicii încercau să te desprindă de el și tu strigai sfâșietor:
-Maria, iubito! Ce ai? De ce ești rece? Să nu pleci! Doamneee! De ce? (erai în genunchi lângă pat și te rugai, aproape că te-au târât afară medicii, ca să poată să-și facă treaba) Să nu mi-o iei! Mai dă-ne timp. Nu mă pot întoarce acasă fără ea. Te rog, Doamne! Eu nu știu rugăciuni, dar Tu le poți citi în lacrimile mele. Dă-mi-o înapoi, te rog! Lasă-ne măcar pentru un timp fericirea căsătoriei noastre!
O aripă de suflet își dorea zborul liniștit și odihnitor lângă părinți dar cealaltă era ancorată în palma stângă. Căldura ei a fost cea care a înclinat balanța spre viață. (Regizorul hotărâse să ne mai dea un timp de fericire dar îmi lăsase mie iluzia că alegerea îmi aparține. Cât de puțin îmi trebuia să mă consider un om fericit!) Nu puteam pleca, erai atât de răvășit. M-am reîntors în trupul meu slăbit de boală și suferință dar am știut, încă din acel moment, că era pentru o perioadă limitată de timp. Intrase în mine o scânteie de lumină sfântă și blândă de colțișor de Rai însoțită de o dorință de a rămâne lângă cei dragi până când se va auzi valsul ceresc. Am deschis ochii pentru câteva secunde și ți-am zâmbit. Lacrimile tale și-au oprit pentru puțin căderea împiedicându-se de zâmbetul tău timid:
-Te-ai întors! Să nu mai pleci niciodată Maria! Să nu mai pleci! îmi spuneai printre suspine. (Erai ca un copil ce își cerea mângâierea. Doamne! Cât de mult te iubeam în momentele acelea! Dureros de mult.)

15.11.2015

Te sărut îngerește pui! Știi cum fac asta. Te-am învățat. Îmi trec ușor buzele moi peste fruntea și peste ochii tăi, ating vârful nasului și mă opresc la incitanta buză de jos. Știu că zâmbești acum și îți amintești cum am învățat împreună să împletim iubirea, poezia și frumusețea vieții în doi cu apropierea grăbită a morții. Uite, vezi, pentru prima dată îi spun pe nume. Îi spuneam doar ”plecarea mea”. Acum am reușit să înțeleg că plecarea asta are un nume. Unul crud și dureros. Dar nu despre moarte vreau să vorbim azi. Hai să povestim cum am petrecut timpul pe care Regizorul ni-l făcuse cadou la căsătoria noastră. Vrei? Sigur că da! Tu nu mă poți refuza niciodată.(decât atunci când te rugam ore întregi să-mi scrii. Orice prostie mi-ai fi scris aș fi citit-o și recitit-o cu nesaț. Era scrisă de tine și aș fi iubit-o. Nu trebuia să fii poet ca să scrii. Iubirea te învață pui. Îți așează cuvintele în ordine, sau dezordine, spune-i cum vrei. Dar când începi să scrii pentru cel iubit nu rămâi cu mâinile în aer. Pur și simplu scrii, așa cum fac eu acum.)
Venise iarna așa de repede peste noi. Stăteam ore întregi la fereastră și priveam copacul din fața blocului. Se golise de frunze, își îmbrăcase o haină subțire de gheață și stătea neclintit în fața vântului și a gerului. Aparent neclintit. O frunză se încăpățâna să rămână atârnată de un ram. Era uscată și chircită, se bălăngănea în stânga și în dreapta dar nu se lăsa dusă de vânt. Se ținea cu atâta încăpățânare. Ți-am arătat-o și ție.
-Uite, iubirea mea, privește ce fragilă e și câtă voință are.
-Seamănă cu tine pui. Și tu ești o femeie puternică. Poți face atât de multe atunci când vrei. Chiar și acum. Mă ții de mână și mă faci atât de fericit. Îmi arăți cerul plin de nori și eu îl văd senin. Îmi arăți stelele și eu mă plimb cu tine printre ele, îți culeg una și ți-o prind în păr. Și tu strălucești, iubita mea. Mult mai puternic decât ea. Îmi arăți soarele printre nori și eu îl privesc în ochii tăi zâmbitori.
-Uite pui! Vezi ce frumos vorbești? Și când îți cer să îmi scrii, îmi spui că nu ești poet, că nu ai putea să scrii metafore (așa cum o fac poeții în versurile pe care ți le recit). Tu ești o metaforă vie pui. Metafora vieții. Ce proastă am fost căutând metafora vieții. Am avut-o lângă mine mereu. M-a ținut de mână și m-a făcut să renasc de atâtea ori, ca o pasăre Phoenix, din cenușa viselor și durerea pierderilor suferite. Ce bine că te am! Ce minune că mai sunt! Ce bucurie că te iubesc! Ce fericire că mă iubești!. Poate că am plagiat mulți poeți acum. Dar și ei sunt oameni. Cu trăiri, cu zâmbete, tristeți, realizări, bucurii, decepții. Doar că au primit un dar divin, acela de a ști să prindă cuvintele într-un dans ce face să vibreze sufletul. Că unii dintre ei se cred dumnezei și privesc cu aroganță la cei ce le citesc versurile, e o altă poveste. Rămâne frumusețea cuvintelor dănțuind pe aripi de suflet. Dă-mi mâna iubire! Hai să alergăm desculți prin ploaie! Lasă fereastra deschisă. Ea ne va aduce sunetul ploii și noi, stând îmbrățișați, în pat, cu ochii închiși, vom simți picurii de ploaie căzând grăbiți peste noi. Uite, simți cum iarba ne gâdilă tălpile? Îmmm! Miroase a flori de salcâm. Și grâul îmi învelește genunchii. Fii atent la bolovani pui! Să nu-ți rănești călcâiele!
-Lei!!! Ai grijă! E unul chiar lângă tine!
-Prea târziu pui! Caaad!
-Exact în brațele mele! Ce bine e, pui! Simți picurii de ploaie?
-Da iubire!
Am început să râdem și buni își făcuse apariția în pragul ușii. Se uita la noi și nu înțelegea de ce râdeam. Era atât de nedumerită și noi râdeam cu atâta poftă.
-Iubire, știi că nu ai scăpat de mine nu? (ți-am spus râzând fără oprire) Mâine vreau să mă plimb pe Champs Elysee!
Buni încă se mai uita la noi mirată. Am chemat-o lângă noi și i-am spus:
-Vii cu noi la Paris, buni?
-Ai înnebunit pui, cum să plecăm acum, iarna?
-Stai liniștită buni, cu ochii închiși, nu vezi zăpada!
Draga de ea, era atât de nedumerită. Nu știa că noi ne plimbam prin toate colțurile lumii și puteam să facem orice ne-am fi dorit doar închizând ochii și ținându-ne de mână.