Mare este Dumnezeu!

-Povestea asta, dragul mamei, seamană cu aceea pe care mi- o spunea mama bună, când îi țineam  fusul între palme, la depănat. Mult  îi de- atunci…Eram copcilă. Dar, n- am uitat o…
Așa  începea povestea , lelea  Nastacuța, într- o zi de duminică, stând pe un scăuneș la umbră, sub cireșul de la poartă.
Leonuc, feciorul femeii asculta cu atenție.
,,Spunea  că, pe vremuri, într- o țară îndepărtată  trăia un bătran care făcea bijuterii. Buna îi zicea altfel, nu mai știu…ba da…giuvaergiu…
Bătrânul acela, la orice întâmplare , bună ori rea, zice întotdeauna : ,,Mare este Dumnezeu!’’
Peste țara aceea, împărat  era un pagân, cu suflet hain și crud. Auzind de bătrânul care aduce slavă Domnului, începu     să –i poarte ură crâncena. Mare ură! Grozavă!
Într- o zi, îl chemă la el ,cu gând mișel - mnișăl-  zicea buna și îi dă omului inelul scump, scos de pe deget.  

I- l arată cu- ngâmfare și îi poruncește  să-l ia , să- l curețe  și să- l aducă înapoi, în trei zile.
Bătrănul  îl ia și promite să- l aducă , fără a uita  să spună  că ,,Mare este Dumnezeu!’’
Cu motiv ca vrea să pună inelul într- o cutiuță , împăratul    se duce iute într- o cameră ,îi scoate piatra ce strălucea  de- ți lua ochii ,deschide fereastra  și pe loc o azvârle în mare.
Îi dă cutia apoi bătrânului , dar nu uită să se întrebe singur, cu răutate! Cât de mare-i Dumnezeu?  Să văd!
Omul ia cutia și ajunge cu ea acasă, o lasă închisă  și se așază la masă, își vede de treabă, fără să se gândească  la minunea de inel.
După vreo trei zile,ia  ineul ca să- l șteargă, vede că piatra lipsește și îl cuprinde o jale maaare. Plânge mult , pe urmă  zice: ,, Mare este Dumnezeu!’’ și se întreabă ce va face împăratul când va afla.
În clipa aceea, bătrâna lui nevastă  intră aducându- i în mână piatra strălucitoare. O găsit- o când tăia peștele pe vatră, să- i facă moșului o ciorbă , la prânz.
-Oooof! întărește moșul, ,,Mare este Dumnezeu!’’
Probează apoi piatra. E de acolo, de la acel inel! Bucuros, îl ia, îl curăță, pune piatra la locul ei  și i- l aduce împăratului, neuitănd să adauge,, Mare este D-zeu!’’
Împăratul, curios, începu a striga ,întrebându- l cum de  a putut  găsi inelul , când el însuși l- a scos și l- a aruncat în mare!
Giuvaergiul  povestește   și al urmă adaugă smerit : ,,Mare este D-zeu!’’,,Slava lui, în veci, AMIN!’’
Astă  întamplare  l- a făcut pe împăratul acela  să devină creștin și să creadă  că,, Mare este Dumnezeu!’’
Povestea asta, când ne- o spus o mama bună  pentru înăia oară, era după o pățanie  a noastra, din casă.
Ia, cum s- o întâmplat:
Matușa  Reghina, sora tatei era o femeie tare harnică și curată, pricepută  să facă mâncare bună, din puținu I  ce- l avea.
Copiii  îi treceau pragul  însoțiți de nepoți și niciodată nu ieșeau din casa ei, fără să se așeze întâi la masă, pentru a mânca câte ceva: sarmale, bune ca matușa Reghina, numai mama mai stia face! Da, leveșă?
Daaa, pe masa din casa dinainte, avea mereu ,puși la uscat, toșmagii  făcuti și tăiați ,cu cuțitul, mărunt, mărunt.
-Mâncați un blid de leveșă? Am tăiet un cucoș!
 Hai, că n- am mai pățăt, ca săptămâna trecută…Vai, Doamne, Mare- i puterea lui Dumnezeu Sfântul!
-Da, ce ai pățăt, matușă?
-Ia, ce- am pățăt! Știi că uncesu tău, croitor mare, are niște ace a lui, cu care poate lucra mai bine…Noi  nu-i
umblăm prin lucruri!
Mai săptămâna trecută, lucra și își pierde acul ,nu știu pe unde și nici cum, că până azi n- am înțăles!
Il cătăm noi, cu tății, in dreapta, în stânga. Acu, nicări….!
Doară, cum să găsești acul în carul cu fân?
Scuturam noi și pătura de pe pat, să nu rămâie acolo, Doamne ferește! Nu-i acul și nu- i! Ce să faci?
Trece o săptămână  bunăăă..! Tata- său se necăjește, că era învățat să lucre cu acul lui….No, ca omu!
Sâmbăta ce vine, îl pun să taie cocoșul cel bătrân, că aveam doi și să- l pun în oală, la fiert. Pentru duminică…
Îl pun în oală, pornesc focu…Cân îi aproape gata, vine copilul meu, Ionică, de la joacă,  de afară…Flămând!
Sâmțăște miros de mâncare  și- mi cere să- i scot ceva, să- și prindă foamea.
Eu, rădic capacul de la oală, prăbălesc cocosu…dacă- i cert…Da, îi cert! Scot rânza  cu polonicu și o las să se răcească, pe farfurie.
Vine copcilu, împluntă  furculița în rânză, ie cuțitu celamare și prinde a tăie din ea, ca era cerbinte. Și taie, hărști, hărști, hărști…dă, de ceva…nu, nu reușește. Se oprește și iară dă. Da, se aude cum lunecă cer pe cer.
Cum? În rânză? În rânza cocoșului ? Unde?
Adecă, acul lui tata său ,aruncat printre pcetrile din ocol, o fost înghițât de cocoș. Si i s- o împluntat în rânză. I- o străpuns-o…
Eu l- am văzut că de- o vreme stă cam pleoșit , de- o parte, ba,  îl cam bate celalalt…Până acuma nu se întâmpla asta…!
Poate că ar ci și murit, până la urmă…
Acul, ajuns în ocol, o căzut între pcetrii și l- o mâncat cocoșul.
Dar, oare, dacă- l înghițea Ionuț, copcilu? Nu,nu era un ac mare! Și,cine s- o gândit, că acul  pcerdut în casă stă împluntat  în  rânza  din farfuria copcilului?
Da, un ac mic ar ci făcut o nenorocire mare!
No, dragu mamei, nu-i așa că Dumnezeu îi mare?
Am să o spun de căte ori mi oi aminti! Mare este Dumnezeu!