NEBUNA

Era o femeie zdravana, inalta, osoasa.
Baticul transparent de un rosu aprins, lasa sa i se vada parul auriu, carliontat, neglijent strans intr-un coc la spate. Era imbracata intr-o bluza si o fusta cu pliuri, de aceeasi culoare ca a baticului, dar picioarele tradau faptul ca nu mai incaltase demult vreun papuc.
O vedeam cu ochii mei de copil cum umbla fara tinta, de colo-colo, gesticuland si vorbind cuiva nevazut...mai apoi incepea sa planga si sa intrebe : "De ce?! Ce vina purtau ei ?!...Iertati-ma, iertati-ma ca nu am putut sa fac nimic!..." Apoi, sfarsita, se aseza pe marginea santului, cu spatele icovoiat ca sub o grea povara, cu privirea goala, trecand dincolo de tot ce i se infatisa inaintea ochilor.
"A venit iar Nebuna. ", spuneau femeile care treceau pe langa ea. Nimeni nu o cunostea, nimeni nu stia de unde vine.
Nebuna nu le baga in seama, statea acolo jos si insira vorbe fara noima, iar din florile galbene de papadie, facea coronite si le intindea in fata ei ca si cum le-ar fi daruit cuiva si spunea: "Luati-le, sunt pentru voi, stiu ca le iubiti!
O priveam prin gardul curtii si nu as putea explica, de ce fara sa o cunosc, ma incerca un sentiment de mila...
Apoi, brusc s-a ridicat si m-a intrebat : " Nu ai ceva de mancare?"

Mama i-a adus ceva intr-o farfurie si a lasat-o sa intre in curte...S-a asezat jos, pe iarba si a inceput sa manance si in timp ce manca lacrimile ii cadeau pe felia de paine...
-Tu stii ca eu am avut doi copii asa, ca tine?...parea ca mi se adreseaza, insa nu ma privea...
-Soarele doar apune, nu mai rasare, continua sa vorbeasca...
De dupa fusta mamei o ascultam nedumerita...
-Copiii mei au ars in casa de vii! Nu am putut face nimic ! Auzi?! Nimic!...Imi vezi mainile? si isi intoarse spre noi palmele strabatute de cicatrici urate, adanci...Mainile astea neputincioase nu au putut face NIMIC!
S-a ridicat dintr-o data impinsa parca de o mana nevazuta si in timp ce se indrepta catre poarta a mai repetat vorbele carora nu le gaseam sensul:
-Soarele doar apune...
Zilele ce au urmat alergam mereu la gard, speram ca o voi mai vedea. Imi pusesem in traistuta mea patru biscuiti, doua bomboane si cateva nuci...Ma gandeam ca daca o sa i le daruiesc va uita durerea ce o facea sa planga...Dar nu a mai venit...Dupa o vreme, mintea mea de copil a pierdut-o printre jocuri si jucarii...
Apoi, intr-o zi rece de toamna, am auzit femeile vorbind cu mama:
- Ai aflat? Au gasit Nebuna moarta la marginea satului...in maini tinea un urs de plus ars pe jumatate si o fotografie arsa si ea, din care nu se puteau deslusi decat patru picioare mici de copii si o manuta ce tinea un urs nears...
-Mama, cum poate soarele sa apuna, fara ca sa rasara? am intrebat-o pe mama, insa ea nu a stiut sa-mi raspunda, sau poate nu a vrut...
A trecut atata amar de vreme de atunci, dar imaginea Nebunei in rosu, si vorbele ei imi sunt atat de proaspete in memorie de parca ieri i se rastogoleau lacrimile pe felia de paine, la noi in curte...