Non-stop

Era o noapte de iarnă rece, în Cluj-Napoca, pe la sfârşitul anului 1998, cu puţine zile înainte de sărbătoarea sfântă a Crăciunului. Fiind uşor trecut de miezul nopţii, oraşul dormea liniştit. Doar ici şi acolo, la un geam sau altul, câte o lumină se încăpăţâna să rămână aprinsă. Reclamele luminoase şi iluminatul public contribuiau la crearea unei atmosfere feerice. Toate acestea erau cu uşurinţă depăşite de puzderia de beculeţe şi ghirlande ce împodobeau stâlpii, pomii şi gardurile. Din loc în loc apărea câte un ren sau un Moş Crăciun, care de care mai colorat.
Din cauza orei târzii şi a frigului străzile oraşului erau aproape pustii. La un non-stop de pe Calea Bucureşti situat foarte aproape de fabrica Farmec, o reclamă mare cu Coca-Cola nu putea să treacă neobservată. Ea contrasta destul de strident cu bradul mic şi pricăjit, destul de modest împodobit, aflat chiar în faţa magazinului. Poate termenul de magazin nu este tocmai cel mai potrivit pentru a descrie acel loc, mai degrabă un fel de chioşc, doar că mai mare şi puţin mai elegant decât unul obişnuit.
În dosul gemuleţului de servire stătea Botăş Pavel Daniel, pe scurt Dani, aşa îi spunea toată lumea, cu privirea aţintită în gol.

Era un tânăr pe la douăzeci şi unu de ani, potrivit la înălţime, cu o constituţie atletică, uşor supraponderal. Ochii lui de un albastru verzui erau fixaţi pe bucăţica de stradă ce se putea vedea de după gemuleţul de servire. Din când în când strâmba doar din colţul gurii, trecându-şi mâna dreaptă prin părul negru şi creţ ce contrasta destul de tare cu tenul de un alb parcă bolnăvicios. La un moment dat îşi mușcă buzele a nerăbdare, deschise gemuleţul, scuipă afară după care îl închise rapid la loc.
„Ai, să-mi bag ce frig naşpa e pe-afară! La cum arată treaba se pare că voi avea o noapte liniştită.”
Cu un aer plictisit duse mâna în buzunar şi scoase din pachet o ţigară pe care o aprinse cu o dexteritate caracteristică doar veteranilor în ale fumatului. Nici nu apucă să tragă bine câteva fumuri că îşi şi făcu apariţia un client înfrigurat.
– O cafea, te rog, spuse cu o voce spartă, mirosind de departe a băutură.
Dani, căci aşa îi vom spune şi noi de acum încolo, se uită la el uşor iritat ascunzându-şi cu greu dispreţul, lăsă apoi ţigara din mână, îi făcu omului cafeaua, luă banii fără să zică nimic şi îi bagă în buzunar.
„Nenorocitul dracului de alcoolist, face şi el umbră degeaba pământului. Ce ratat jalnic… ca şi mine de altfel. Ei bine eu nu sunt la nivelul ăla dar, după cum arată treaba, din păcate, am tot timpul să ajung ceva în genul lui.”
După ce închise gemuleţul de servire privirea lui se opri la cutia cu pliculeţele de cafea.
„Cafeaua asta iară a fost pentru mine… Trebuia să fi cumpărat de la en-gros mai multe pliculeţe să fac mai mulţi bani că de nu, fac muncă patriotică. Javra asta de patroană m-ar face, dacă ar putea, să lucrez pentru ea pe gratis.”
În scurt timp, se lăsă din nou absorbit de beculeţele ce împodobeau stâlpul de peste drum. Stătu aşa o perioadă de timp, un minut sau o veşnicie, cu privirea fixată asupra lor fără să fie capabil să facă vreo mişcare, nici măcar să clipească. Apoi, deodată îşi încruntă sprâncenele de parcă s-ar fi dezmeticit dintr-un vis, băgă mâna sub tejghea şi scoase un carneţel albastru.
„Dă-o în mă-sa de treabă, nu mă pot lăsa nici în halul ăsta, că de mă las simt că o iau razna bine de tot. Hai să încerc să mai scriu ceva.”
Tânărul stătu un timp cu carneţelul deschis încercând să continue poezia pe care o începuse deja de câteva zile. Inspiraţia însă nu voia cu niciun chip să vină, indiferent de eforturile pe care le făcea.
„La dracu cu toate. În ritmul ăsta nu am să reuşesc să fac nimic. Sunt pur şi simplu mult prea obosit pentru ca să mă pot concentra la aşa ceva. Ar fi fost fain să îmi fi găsit altceva de lucru, dar nu a fost să fie. Oricum, ca student, ce pretenţii pot să am?... Dar din nefericire se pare că socoteala mea cu jobul acesta nu a fost una dintre cele mai fericite. Prost am fost când mi-am închipuit că dacă o să lucrez la un non-stop pe timp de noapte, pe lângă banii pe care speram să îi fac, dar care nu prea vor să se adune, o să şi am ceva timp să mai scriu câte-o poezie. Se pare că m-am înşelat amarnic în această privinţă. În primul rând, sunt prea rupt de oboseală ca să pot să mă concentrez şi, în al doilea rând, tot mai apare câte-un cretin de client şi mă întrerupe când îmi este lumea mai dragă. Pe de altă parte, când mă gândesc că atunci când eu sunt la lucru toţi prietenii mei sunt liberi… este o chestie cât se poate de dată dracului.”
Plictisit şi resemnat îşi încruntă sprâncenele, se uită la ceas după care oftă prelung.
„Futu-i mama mă-sii de treabă, e aproape unu fără un sfert. Mai am de stat că îmi vine să înnebunesc. Da’ mai bine să nu mă gândesc la asta şi să încerc totuşi să scriu ceva. Aşa o să treacă şi vremea mai repede şi măcar poate reuşesc să fur şi ceva timp pentru mine însumi. Încercă în zadar să scrie măcar un singur rând, închise supărat caietul şi îl aruncă nervos în cutia unde ţinea gumele de mestecat. Luă o ţigară, o aprinse şi parcă se simţi ceva mai liniştit.
„Nu am voie să fumez în interior, ha, ha… dar să vedem cine o să mă prindă.“
După ce trase câteva fumuri ochii lui se întristară din nou.
„Aşa mă lupt cu morile de vânt… Dacă o ţin în ritmul ăsta nu o să se aleagă nimic de capul meu! Ce naiba să fac? Pe moment chiar nu am de ales. Bătrânul nu o să îmi dea oricum niciun ban, ba mai mult, tot bagă apropouri să mă mut de-acasă. De parcă nu m-aş fi mutat eu demult dacă aş fi avut ceva bani. De parcă nu ar fi destul, fix cu acelaşi lucru mă freacă şi Lavinia la melodie. Să ne mutăm împreună… Da, fain, vreau, doar că nu văd cum se va putea face una ca asta...”
Cu un aer resemnat îşi trecu mâna dreaptă prin păr strâmbând a dezgust din colţurile gurii, învârti de câteva ori chiştocul între degete după care îl aruncă de pe gemuleţ chiar în faţa magazinului.
„Momentan sunt prins şi blocat ca un câine în lanţ. Partea cu adevărat proastă este că habar nu am când şi cum am să scap. Să trăiesc tot aşa mi se pare cu totul inacceptabil. Dar totuşi trebuie să cred în mine, în steaua mea, că de eu nu am să o fac, nimeni altcineva nu o va face.”
Gândurile îi fură în mod neaşteptat întrerupte de un taxi ce opri în faţa magazinului. Din el se dădu jos un bărbat bine, uşor grizonat, însoţit de două dame de companie. Bărbatul se apropie de gemuleţul de servire şi îl abordă pe un ton uşor răguşit, dar ferm:
– Ce băutură ai?, întrebă omul uitându-se fix în ochii lui.
– Doar ceea ce se vede, răspunse el puţin intimidat.
„Hm, vorbeşte cu un accent destul de ciudat, e clar că nu este de prin zonă… probabil că o fi de prin State.”
– Aha, ok! Bine, bine, dă-mi două sticle din Ballantine’s-ul ăla, murmură străinul cu o voce răguşită.
– Îmi pare rău, dar o am doar pe aceea din vitrină.
„Ce figuri în cap mai are. Unde naiba se crede, într-un magazin de lux? Ce, nu vede că e doar un amărât de chioşc”, îşi zise el în gând.
– Cum aşa?, întrebă nedumerit omul. Nu ar trebui să aveţi mai multe în stoc?
– E cea mai scumpă băutură şi nu prea trece, răspunse Dani pe un ton vinovat.
– Bine, atunci dă-mi sticla aia şi spune-i şefului tău să comande mai multe că mai trec pe aici şi am să mai iau. Ai înţeles, băiete?
– Am să îi spun, bâlbâi el.
Bărbatul plăti şi lăsă un bacşiş aproape cât valoarea băuturii. Bulversat, Dani se frecă la ochi nevenindu-i să creadă că aşa ceva se întâmplase pe bune. Înainte să apuce să zică ceva misteriosul necunoscut se urcă în taxi şi se îndepărtă în viteză spre cartierul Mărăşti. O bună bucată de timp se uită lung după maşină, apoi se uită la bani, după care mai privi încă o dată în direcţia în care plecase taxiul.
„Ai să n-am, mi-a dat ciubuc atâta cât aş fi făcut eu în trei sau patru zile. La început m-a cam stresat omul, mi s-a părut chiar antipatic, dar până la urmă a fost un mare domn cu mine… Mda, uite cum aruncă unii cu bani în stânga şi în dreapta fără să le pese şi eu sunt nevoit să stau la o slujbă de genul ăsta. Mă simt de parcă culeg bumbacul de pe o plantaţie, sau, de fapt, ca un sclav vâslaş pe o corabie romană. Faină viaţă, nu am ce să zic decât, dracul să o ia de soartă ce mi-a fost dată. Măcar ceea ce urmează de ar fi mai bine... Oricum partea bună este că am rămas cu un bănişor frumos. Pe cuvânt că o să îi zic şefei să mai ia nişte sticle de-alea scumpe, că poate ăla mai trece pe aici, cine ştie, oricum ar fi prea frumos să mi se întâmple mie aşa ceva.”
Îşi continuă tura de noapte fără să mai aibă niciun eveniment cât de cât notabil, dar şi fără să fie capabil să se concentreze, să se gândească la ceva ce l-ar fi interesat cu adevărat. Datorită oboselii şi plictiselii lăsă mai degrabă timpul să treacă şi el vegetă pe scaun aşteptând să se facă lumină pe afară. Într-un final tura lui se termină şi putu porni înspre casă. Străzile începeau deja să se umple de oameni căci era timpul când majoritatea oamenilor se pregătea să meargă la lucru. După ce schimbă două autobuze, intră pe uşa apartamentului cu două camere pe care era nevoit să îl împartă cu tatăl său.
„Sper să nu se fi trezit deja bătrânul că aşa nu am niciun chef să îi văd faţa.”
Spre neşansa lui tatăl său era în bucătărie.
– Aha, frumos, văd că mai dai şi tu pe acasă, spuse părintele său după ce îi aruncă o privire dojenitoare.
– Acuma am ieşit de la lucru, replică el fără nicio vlagă.
– Vezi că au venit cheltuielile la bloc şi trebuie plătit şi curentul.
– Da, ştiu asta, recunoscu el cu o voce stinsă.
„Este fix de ceea ce am nevoie acuma, şi anume să mă mai fută şi el la melodie.“
– Şi ce ai de gând să faci în privinţa asta?
– O să le rezolv eu, nu te stresa.
– Ţi-am mai spus de atâtea ori că aicea nu stai ca la hotel… adică vii din când în când, mănânci, dormi şi pleci. Aşa ceva cu mine nu îţi merge, nu ai decât să îţi găseşti alt prost care să te ţină în felul ăsta, dar eu nu am să fiu ăla.
– Da tată, bine tată, am să le plătesc mâine, cel târziu poimâine.
– Aşa să faci că de nu îi bai. Eu nu am chef să ţin un trântor pe spinarea mea. Nu am să te ţin din pensia mea! E clar?, spuse tatăl pe un ton imperativ.
– E clar. Eu mă duc acuma să mă culc.
„Băga-mi-aş ceva în gura lui de gunoi bătrân. Prostalăul dracului stă toată ziua la poveşti prin toate cârciumile cu toţi rataţii şi nenorociţii...”
Scârbit de ziua avută se schimbă în grabă după care se trânti în pat. În doar câteva minute adormi de ai fi putut să tai lemne pe el şi tot nu s-ar fi trezit. Dormi astfel neîntors până la ora două la amiază. De cum se trezi, se uită la ceas după care se dădu jos din pat, făcu o tură prin casă, apoi zâmbi satisfăcut zicându-şi în sinea lui că trebuie să se grăbească.
„Trebuie să mă mişc repede, să nu mă mai întâlnesc iară cu handicapatul ăla. Bine că acuma nu este acasă, aşa că, am să profit de ocazie şi am să dau un telefon. Prostalăul crede că dacă a pus lacătul ăla de nu se mai poate roti dispozitivul de format numerele, eu nu o să pot să îl folosesc. Ha, ha,... dar se înşală! Bine că nu a pus lacăt şi la frigider... dar nu m-ar mira deloc dacă într-o bună zi o să găsesc aşa ceva. E timpul să o sun pe Lavinia.”
Cu o mână sigură ridică receptorul şi formă numărul fetei. Cei doi erau de aproape doi ani împreună, de când el era la începutul anului doi de facultate. Atunci a întâlnit-o la balul bobocilor de la chimie.
„Sper că acuma nu e portarul ăla cretin cu care m-am certat săptămâna trecută. Oricum, indiferent care e de serviciu, tot trebuie să o cheme jos la telefon.”
În loc să formeze numerele doar le apăsă pe clapeta pe care era pus receptorul. Astfel în loc de zero apăsă de zece ori, iar pentru celelalte numere apăsă de tot atâtea ori cât indică fiecare cifră. Telefonul sună în căminul şase din Hasdeu. Portarul se duse ca de obicei în camera 67 să o cheme jos la telefon.
– Salut, pisicuţo! Ce faci?, întrebă el pe un ton voios.
– Ce să fac, pe acasă… dacă pot să zic aşa. Tu?
– Şi eu, am reuşit să te sun că bătrânul e plecat pe undeva, spuse el fără să îşi ascundă satisfacţia.
– La cât ne întâlnim astăzi?
– Hai la un suc înainte să merg la lucru. Pe la cinci e bine?
– Bine, ne întâlnim în acelaşi local? Nu mergem mai bine în altă parte… că ăla e cam aiurea, răspunse ea.
– Haide tot acolo că e şi destul de aproape de lucru şi, sincer să fiu, mie oricum îmi place locul ăla.
„Îmi place pe dracu’, dar e ieftin şi chiar că e un pic aproape de lucru. La cât de prost stau acuma cu banii, nici nu are rost să mă gândesc la altceva.”
Înainte să se întâlnească cu Lavinia, trecu pe la câteva second-handuri pentru a-şi cumpăra o altă haină de iarnă şi nişte bocanci.
„Era şi timpul să îmi mai iau ceva că deja eram de mândră minune cu hainele astea vechi. Şi bocancii, deja trecea apa prin ei şi oricum nu mai merita să îi repar. Noroc că am luat bacşişul ăla mare. Poate că ar fi trebuit să plătesc măcar factura la curent ca să nu îmi scoată ochii bătrânul… dar, pe de altă parte, mai dă-o dracului, îi zic că nu am făcut mai deloc bani şi cu asta, basta! Nu le pot face nici eu pe toate, şi facturi, şi sucuri, şi câte o haină.”
La ora stabilită era deja în localul lui favorit, în Club M, situat în Piaţa Muzeului, la subsolul unei clădiri.Ceea ce îi plăcea acolo era atmosfera relaxată, faptul că era destul de puţină lumină, dar mai ales preţurile mici. După zece minute de aşteptare îşi făcu apariţia şi prietena lui. Era aproape cât el de înaltă, părul şaten cârlionţat, tenul foarte deschis la culoare. Era îmbrăcată, ca de obicei, elegant, chiar sexy, dar fără să fie extravagantă. Ea se aşeză pe scaun, îşi scoase paltonul, îl aşeză pe marginea scaunului liber, după care îi zâmbi şi îl sărută scurt.
– Ce faci, eşti bine, pari obosit?
– A, nu, sunt cum nu se poate mai bine. Tu ce faci?
Fata îi spuse ce a făcut zilele astea, după care povestiră verzi şi uscate despre diferiţi prieteni comuni. Timpul trecu pe nesimţite şi pe când se simţeau mai bine, trebuiră să se ridice de la masă şi să plece. Era deja şapte fără un sfert aşa că el era nevoit să meargă înspre magazin.
– Haide, te rog, să ne grăbim puţin, că de nu am să întârzii şi dacă la şapte fix nu am schimbat tura proasta aia mă dă în gât, spuse el dând semene vizibile de nervozitate.
Faţa ei se întristă parcă, dar în scurt timp îşi reveni:
– Atâta stres pentru mai nimic, replică ea aranjându-și plictisită o șuviță de păr.
– Nu e mai nimic, e ceea ce se poate în momentul de faţă. Mai încolo se va putea mai mult, dar ştii foarte bine care e situaţia.
– O, da, o ştiu atâta de bine că o visez şi noaptea, spuse ea cu sarcasm.
– No bine, bine... hai că nu are rost să ne certăm aiurea. Dacă ai altă idee mai bună de ce nu îmi spui şi atunci o să vedem ce se poate face.
„Să critici e foarte uşor, dar ceva concret în privinţa asta, ea măcar, nu e în stare să facă.”
– Nu dragule, e bine aşa! Stai tu nopţile la non-stopul ăsta şi lucrează că aşa poate în câţiva ani o să reuşim să ne permitem şi noi o chirie… M-am săturat să stau la cămin de îmi vine să îmi iau lumea în cap, dar ţie, poate că îţi place să stai în cuibul părintesc. Nu?
Dani se uită la ea, îşi muşcă buzele şi nu zise nimica.
„Ce m-am săturat de tot căcatul ăsta, toţi sunt nemulţumiţi de mine. Toată lumea vrea ceva de la mine şi eu oricum nu am cum să le satisfac la toţi nevoile… şi apoi în toată nebunia asta risc să uit de propriile mele dorinţe.”
– Haide că am ajuns! Vino să te pup şi ne vedem mâine.
„Îmi vine un pic să explodez, dar nu are niciun rost să o fac, mai bine mă stăpânesc.”
– Bine.
– Să nu fii supărată, găsesc eu o soluţie. Bine pisicuţă? promise el pe un ton solemn.
– Bine, bine, repetă ea cu o voce absentă.
– Oricum, am o surpriză pentru tine. Am să ţi-o aduc mâine când ne vedem. Sunt convins că o să îţi placă.
– Ce surpriză? întrebă ea vizibil reînvigorată.
– Ei, dacă îţi spun nu mai e nicio surpriză, făcu el plin de importanţă. Hai că ne vedem mâine şi o rezolvăm şi pe asta.
Ajunsese tocmai la timp pentru a face schimbul de tură. După ce verificară cu multă atenţie stocul, colega lui de lucru plecă iar el rămase într-un final de unul singur.
„Trebuie să fiu tare atent cu grasa. Dacă un pic nu sunt pe fază, mă fură la stoc de nu mă văd. Dă-o în mă-sa! Odată tot i-o fac eu la javra asta.”
Se trânti pe scaunul din faţa gemuleţului prin care trebuia să servească şi începu să aştepte clienţii. Cum aceștia întârziau să apară, gândurile lui o luară iarăşi din loc.
„Naşpa treabă, nu am ce zice! Bine că mă stresează şi ea, de parcă eu nu aş şti foarte bine toate astea. Dar ce dracului să fac?... Nu am cum ieşi din situaţia asta. Măcar pe moment nu se poate mai mult. Doar dacă aş câştiga la loto… mda, numai că pentru asta ar trebui să şi joc.”
După ce termină de servit un grup gălăgios de elevi scoase caietul albastru din plasă, îl deschise şi încruntându-şi sprâncenele încercă să se concentreze.
„Trebuie neapărat să o termin astăzi… M-a pus dracul să îi promit că îi fac o surpriză. Pe de altă parte oricum vroiam să i-o dau şi aşa măcar sunt obligat să o termin. De prea mult timp tot o lălăi.”
Lucrul, atât la poezie, cât şi la servit clienţii, mergea tare anevoios, dar continuă să persevereze. La un moment dat, când era deja trecut de miezul nopţii, apăru din nou clientul acela grizonat. De data aceasta nu mai era însoţit de cele două fete, în schimb venise cu un BMW superb cu numere de New York.
– Ce faci, băiete?
– Bine, mulţumesc, la lucru…, murmură el intimidat de prezenţa celuilalt.
– A, îmi place, văd că ai din nou una din băuturile mele preferate. Ai încă o sticlă? întrebă omul pe un ton jovial.
– Da, am două, exact aşa cum aţi vrut!
– Mersi, spuse bărbatul. Ce mai aştepţi, dă-mi sticlele şi păstrează restul pentru tine.
– Poftiţi aicea... Eu vă mulţumesc, dar nu este cam mult? Să nu vă dau totuşi rest?
„Totuşi îmi lasă prea mulţi bani, ceva nu e în ordine aici
– Las că ştiu cum îţi este… Crede-mă, şi eu în urmă cu mulţi ani am lucrat într-un loc de ăsta şi îmi amintesc foarte bine ce viaţă am dus. Dar apoi m-am ridicat din praf şi am reuşit să îmi schimb viaţa.
– O, da?!, se miră el.
„Nu îmi prea vine mie să cred că a fost într-un loc asemănător cu al meu. Numai brăţara de aur masiv de la mână cred că valorează mai mult decât toată marfa pe care o am eu de vânzare.”
– Da, numai că nu m-am lăsat, m-am ridicat de mai de jos decât eşti tu acuma şi am reuşit, spuse omul fără să încerce câtuşi de puţin să îşi ascundă mândria.
– Şi eu tocmai asta vreau, dar nu ştiu dacă se poate...
Străinul zâmbi oarecum resemnat, având, pentru o clipă, privirea pierdută undeva în gol, îngână parcă ceva doar de el înţeles, apoi îşi reveni brusc, îl fixă pe vânzător cu ochii lui ca de gheaţă şi spuse pe un ton scăzut, dar ferm:
– Poţi să stai toată viaţa într-o groapă de căcat... asta nu contează, contează doar ce faci să ieşi din ea. Trebuie să gândeşti pozitiv, să îţi ţii mintea deschisă la orice oportunitate şi să lupţi. Oricum însă, toate... au un preţ, eu l-am plătit pe al meu... Am să plec acuma. Rămâi cu bine.
– Mai treceţi pe aici?
– Nu, cred că nu, dar cine ştie? Parcă poţi să ştii pe unde te duce viaţa…
Străinul se urcă în maşină şi plecă fără ca Dani să apuce să îi mulţumească de câte ori ar fi vrut.
„Iară mi-a lăsat un bănişor frumos. Asta e bine! Ceea ce e rău, e că nu cred că o să mai treacă pe la magazin, păcat, mare păcat.”
Faţa lui se întristă pentru o clipă, dar apoi îşi șterse gura cu dosul palmei, scuipă şi îşi zise resemnat că aşa a fost să fie.
„Auzi colo, să gândesc pozitiv! Adică ce, să mă mint pe mine?! Păi, eu una ca asta nu pot să fac şi, ca să fiu sincer, chiar nu văd ce rost ar avea aşa ceva. Pot gândi pozitiv când am motive de bucurie, dar acuma nu prea am nimica bun în afară de faptul că trăiesc şi că sunt sănătos. Mda, în rest, cam toate celelalte aspecte ale vieţii mele sunt naşpa. Da, sunt în căcat până în gât.”
Meditaţia îi fu brusc întreruptă de un cuplu ce veni să îşi cumpere ţigări. După ce clienţii plecară, omul nostru căzu din nou pe gânduri.
„Ce bine par că se înţeleg ăia doi, cu toate că nu au un ban, doar şi-au luat cele mai ieftine ţigări, dar pentru asta tot par fericiţi. Dar dacă ar avea bani?... Ce viaţă faină trebuie să ducă americanul ăla. I se rupe, are bani, maşină tare, probabil că e cetăţean american… poate să meargă unde vrea în lumea asta, e un om liber, peste tot e privit cu invidie şi cu admiraţie… vorba aia, femeile îl doresc şi bărbaţii îl urăsc. Ce mi-ar plăcea şi mie să gust din aşa ceva. Da eu nici măcar până în Germania nu am reuşit să merg că nu au vrut să îmi dea viza… la America nici măcar nu are rost să visez.”
Resemnat îşi aplecă privirea pe caietul cu poezii încercând din răsputeri să termine poezia începută. Mai scria câte un vers, apoi strâmba din nas şi îl strângea şi tot aşa o ţinu până ce, într-un final, profitând de momentele libere dintre clienţi şi abuzând de mari cantităţi de cafea, reuşi să o termine. Plin de mulţumire îşi scoase o ţigară din pachet şi o aprinse cu un gest maiestuos.
„Bravo mie! Am reuşit, dar sunt rupt acum. Sper din tot sufletul să îi placă. Până acuma nu i-am citit nicio poezie, doar i-am spus, aşa în treacăt, că îmi place poezia. Nu i-am arătat nimica pentru că mi-a fost frică să nu par ridicol şi m-am temut că poate sunt nereuşite... Dar, ce naiba, mie îmi plac, eu le găsesc frumoase... şi ar cam fi timpul să scot şi eu capul în lume. Într-o bună zi am să umplu tot caietul de poezii şi am să le public, şi voi fi cunoscut şi admirat, iubit şi invidiat.”
Până la întâlnirea cu Lavinia, timpul trecu extrem de greu. Era foarte curios să vadă ce efect va avea asupra ei faptul că el scrie şi, în special, că i-a făcut ei, personal, o poezie de dragoste. Într-un final, se termină şi tura lui de lucru. Odată ajuns acasă, cu toate că era foarte obosit, reuşi doar cu greu să adoarmă. Se trezi mai repede decât de obicei, hoinări puţin prin oraş, iar mai apoi ajunse la locul de întâlnire.
– Iar am venit în locul ăsta, murmură ea nemulţumită.
– Ţi-am adus surpriza de care am vorbit, zise el ignorând voit remarca fetei legată de local.
– Ia să vedem ce este! Ce mi-ai cumpărat?
– Nu ţi-am cumpărat nimica, ci am făcut ceva cu mult mai important!
– Ce anume?, întrebă ea fără să poată să îşi ascundă curiozitatea.
– Ţi-am adus asta, spuse el pe un ton triumfal, despăturind o foaie de hârtie.
Lavinia bulbucă ochii, luă nedumerită foaia şi citi cu voce tare:

Îţi aminteşti

Îţi aminteşti în noaptea aceea
Cum argintul tremura
Şi luna’ncet îşi profila
Din candelă scânteia?
Îţi aminteşti cum fredonam
Povestea noastră de iubire
Cum inimile romanţau
În jur atâta fericire?
Îţi aminteşti cum duioşam
Cu paşii noștri şi aleea
Farmec tuturor le dam
Luând din cer scânteia?
De atâta dor ce-am revărsat
Prin duioşarea noastră
Toate au început să cânte –
Şi florile din glastră!
Pe când în crânguri ciripeau
În floare liliecii
Noi îmboboceam cu armonie
Credinţă pe toţi vecii.

După ce termină de citit se uită la el, apoi la hârtie, reveni încă o dată asupra lui şi izbucni în râs. Nedumerit de reacţia ei, o întrebă de ce râde.
– Păi cum de ce râd, răspunse ea, noi avem atâtea treburi reale de rezolvat şi tu, dragul de tine, eşti cu capul în nori, eşti dus, eşti anesteziat, trăieşti în lumea ta magică şi nu aici, pe pământ, ca restul.
La auzul acestor cuvinte, el se simţi de parcă cineva l-ar fi lovit în moalele capului cu o bâtă. Dintr-odată i se făcu cald şi simţi cum sângele îi năvăleşte în obraji, dar apoi făcu un efort şi o întrebă cu o voce stinsă:
– De ce spui asta, chiar nu ţi-a plăcut?…, putu el cu greu să îngâne.
– Bine, e drăguţă, e sensibilă, o apreciez şi îţi mulţumesc, dar crede-mă că nu cu astea ar trebui tu să îţi umpli timpul.
– Dar cu ce anume zici tu că ar fi bine să o fac? întrebă el abia ascunzându-şi dezamăgirea.
– Ar fi tari multe chestii, dar să o luăm doar pe cea mai urgentă dintre ele. De pildă, lucrezi sau nu de Crăciun? Lucrezi sau eşti liber de Anul Nou? Noi încă nu ne putem face niciun plan pentru că tu nu eşti în stare să afli un răspuns sau, mai bine zis, să pui o întrebare şefei tale.
– Aha, îngână el.
– Serios, no! Aşa nu o să iasă nimica din tot ceea ce vrem noi să facem. De lipsa banilor nici nu are rost să mă apuc să vorbesc. Dacă de noi doi nu îţi pasă suficient atunci măcar la tine gândeşte-te. Tu, în loc să îţi storci mintea după soluţii concrete, scrii poezii. Foarte frumos, admirabil, nu am ce zice, dar mai întâi rezolvă alte treburi mai de zi cu zi, mai stringente şi apoi te poţi ocupa şi de poezie sau de orice altceva de genul ăsta.
Dani nu putea să zică nimica ci doar se uita la ea cu nişte ochi mari şi miraţi de parcă acuma ar fi văzut-o pentru prima oară.
„Parcă şi ea e fix ca şi tata. Totul e pragmatic, totul e sub imperiul lui trebuie... Dar atunci, unde rămân pasiunile noastre, visele noastre... noi înşine de fapt?”
– Nu îţi fac scandal, în special că ai fost tare drăguţ cu poezia asta, doar că nu este nici locul şi nici timpul pentru aşa ceva. Îţi spun asta pentru că îţi vreau binele, că de nu, nu mi-ar păsa. Mă înţelegi? Pricepi ce zic?
– Da, da, da, cum să nu, normal că pricep, răspunse el parcă dintr-o altă lume.
Mai povestiră despre una, despre alta, timp în care el încercă din răsputeri să nu arate cât este de afectat de atitudinea ei. În momentul în care se văzu din nou singur în drum spre lucru răsuflă uşurat de parcă cineva i-ar fi luat o mare povară de pe umeri.
„Aşa mă potrivesc cu fata asta cum se potrivește nuca în perete... Văd că nici nu poate, dar nici nu vrea să mă înţeleagă. Bine că nu o mai văd, că aşa îmi venea mai devreme să mă ridic şi să plec cât văd cu ochii. Dă-o dracului de treabă! Nimeni nu mă înţelege… de parcă ar fi ceva rău să ai o pasiune, să nu fii ca şi restul sau, mă rog, ca şi marea majoritate. Aşa mă simt de parcă întreaga lume conspiră împotriva mea ca eu să nu reuşesc, ca eu să mă duc dracului.”
Odată ajuns la magazin se apucă de lucru, de parcă era pe pilot automat, doar gândurile, gândurile nu îi dădură pace.
„Până acum în nenorocita asta de viaţă nu am prea reuşit nimic din ceea ce mi-am propus. Cu facultatea e altă dezamăgire. Ce mi-ar fi plăcut să dau la Filologie, dar tata nu şi nu... că de acolo ies prof şi că aşa nu o să fac bani. Să dau la drept că ăla este de viitor. Ce tâmpenie, să te forţeze cineva să o iei pe o cale ce nu ţi se potriveşte. Decât un avocat prost mai bine un prof bun. Oricum nu poţi fi bun în ceva ce nu îţi place. Mă târăsc prin nenorocita asta de facultate ca un câine. Ce sec şi plictisitor este să înveţi tot felul de legi… ce neinteresant. Dar ce să fac, depind de bătrânul şi nu am avut de ales, a trebuit să înghit şi căcatul ăsta.”
Timpul trecu pe nesimţite şi se făcu dimineaţă. Obosit, dar bucuros la gândul că în sfârşit va putea să se odihnească, o luă înspre casă. De cum intră pe uşă, ghinion, tatăl său îşi şi făcu apariţia în antreu.
– Uite cine a venit, zise el cu un zâmbet ironic în colţul gurii.
– Bună dimineaţa tată, îngână el neplăcut surprins.
– Ai plătit facturile? Unde sunt chitanţele?
– Nu am apucat, dar le plătesc astăzi după ce mă trezesc.
– Asta să o crezi tu. Acuma te iei frumos şi te duci şi le plăteşti. Ai înţeles?, porunci tatăl ridicând vocea.
– Dar sunt obosit, hai că le plătesc după ce mă trezesc. Promit, replică el împăciuitor.
– Asta să îi spui tu lu’ mutu! Să nu crezi că ţi-ai găsit prostul cu mine. În momentul ăsta pleci şi le rezolvi, altfel nu mai ai ce căuta pe acasă. E clar?
– Hai, no... mai putu el să murmure.
– Niciun hai, no! Cât timp stai la mine respecţi regulile mele. Când nu mai stai, nu ai decât să faci cum te taie capul.
Fără să mai poată spune ceva, trase aer în piept, apoi oftă prelung, se întoarse şi plecă să plătească facturile.
„Dă-l în aia a mă-sii şi pe căcatul ăsta. Face pe şeful cu mine. El are toate atuurile, toate pârghiile şi eu nu am nici măcar una singură. Trebuie să scap cumva din infernul ăsta că deja simt că îmi plesneşte capul. Pe cuvânt că duc o viaţă de tot rahatul.”
După ce plăti ceea ce a avut de plătit, se întoarse acasă şi se trânti în pat. În câteva minute adormi de ai fi putut tăia lemne pe spinarea lui. Se trezi ca de obicei în jurul orei două doar că de această dată nu se mai întâlni cu Lavinia. O sună şi îi spuse că are nişte treburi de făcut şi că ar fi mai bine să o lase pe mâine. Adevărul era că pur şi simplu nu avea niciun chef să o vadă. Se simţea singur şi trădat în aşteptările lui. Pe la ora patru merse în acelaşi local ieftin şi fără pretenţii unde obişnuia să meargă cu Lavinia doar că de această dată se întâlni cu Sebastian, un vechi şi bun prieten pe care îl ştia încă din clasa întâi.
– Salut Sebi, ce mă bucur că te văd, zise Dani jovial.
– Salutare omule, ce faci?
– Ia, beau o bere.– Păi bine, măi Dani, chiar înainte de a merge la lucru?! Vezi să nu te simtă că după aia ai pus-o.
– Mi se rupe, dă-i în mă-sa pe toţi, replică el fără să-şi ascundă amarul.
– Da’ ce ai, ce s-a întâmplat, că nu prea pari în apele tale?, întrebă Sebi uşor îngrijorat.
– Bă, ce să am, sunt faultat din toate părţile.
– De către cine? întrebă Sebi nedumerit.
– Bătrânul, Lavinia, lipsa banilor, lipsa unei perspective, ştii tu... cu poeziile bat pasul pe loc, cu facultatea e în coadă de peşte… pe scurt, cam la orice domeniu mă gândesc, situaţia e naşpa.
– Nasol, ce să zic! Nici nu prea ştiu ce aş putea să spun în ceea ce priveşte toate problemele tale.
– Da, mă, da’ când mai văd pe câte unul că o duce bine, că nu are nicio grijă, că are bani, femei, că e liber să facă ce vrea, mi se pare şi mai aiurea, şi mai apăsătoare situaţia în care mă zbat eu. Aşa a tot venit unul din SUA pe la magazin, a luat ceea ce era mai scump, mi-a dat cel mai bun ciubuc ce l-am primit vreodată… şi era cu nişte femei de îţi picau plombele din gură. No, aşa viaţă zic şi eu…
– Da, bine, şi de ce nu încerci să pleci şi tu. Oricum cât timp stai pe aicea, nu o să ai niciun atu asupra nimănui. Toţi o să te manipuleze şi o să te fută fix cum vor ei şi tu nu o să poţi să zici nici mâc. Dă-i în mă-sa şi pleacă din locul ăsta de tot căcatul.
Între cei doi prieteni se lăsă un moment de tăcere, întrerupt însă de Dani ce tuşi de două ori, apoi spuse pe un ton afectat:
– Cum dracului să o fac, doar ştii când am încercat amândoi chestia aia cu vasele de croazieră. Am dat-o fain frumos cu bâta în baltă...
– Da, aşa este, doar că de atunci au trecut aproape doi ani. De ce nu încerci cu work and travel.Vărul meu Bogdan, îl ştii şi tu, a plecat aşa şi nu s-a mai întors.
– Da, Sebi, mi-ai mai zis de el, dar ştii ce greu e să iei viza, se lamentă el.
– Mă Dani, asta e o scuză tâmpită, replică celălalt. Ce ai de pierdut, că în ţară asta oricum totul e naşpa? Noi am avut doar neşansa să ne naştem aici. Îţi dai seama ce mişto era dacă ne năşteam în Anglia sau în Germania sau în State. Cei de acolo, fără să aibă vreun merit, au avut noroc, iar noi, fără să avem vreo vină, am picat de fraieri.
– Ai tu dreptate, aici totul e de căcat, fă-mi rost de adresa aia cu work and travel.
„Mai rău decât cum îmi merge acuma nu prea văd cum mi-ar putea fi. Dă-i dracului pe toţi de aici, m-am săturat să fiu împins de viaţă de ici colo fără parcă să am şi eu un cuvânt de spus.”
– Nu vii şi tu?
– Şi eu am să plec, dar nu vreau aşa! Mai am un pic, termin facultatea, îmi fac experienţa necesară şi aplic pentru Canada. Programatorii sunt pe lista de meserii căutate în Canada. Eu am şansa asta pe care tu din păcate nu o ai, aşa că dacă aş fi în locul tău aş încerca cu programul ăsta. Gândeşte-te că la anul nu vei mai fi student, zise Sebi pe un ton grav.
– Ai dreptate. Dacă nu o prind în vara care o să vină, s-a dus naibii şi posibilitatea asta, zise Dani aprinzându-şi o ţigară.
– În locul tău aş face orice să scap. Nu vezi că aici te lupţi cu morile de vânt?
– Da, asta este singura soluţie, mă duc cât văd cu ochii şi las locurile astea blestemate că aici orice fac nu am nicio şansă. De fapt, la ce renunţ? Bătrânul e nebun şi i se rupe de mine. Nu face altceva decât să îmi calce personalitatea în picioare aşa încât să devin şi eu cu timpul un handicapat mintal ca el.
– Al meu cum crezi că e?… Tot aşa. Sistemul i-a futut. Gândeşte-te, ei au prins patruzeci şi cinci de ani de comunism, le-a şters creierul. Noi nu avem ce învăţa de la ei decât că nu vrem să fim așa. Părinții noştri sunt nişte contraexemple pentru noi.
– Întocmai, doar că ar mai fi şi Lavinia. Dacă plec, cu ea ce mă fac?
– O iubeşti?, întrebă Sebi cu un zâmbet în colţul gurii. Eu unul mă cam îndoiesc.
El dădu să răspundă imediat întrebării, dar pe când era cât pe ce să o facă se opri brusc, îşi încruntă sprâncenele şi rămase preţ de câteva secunde pe gânduri, după care, ridicând din umeri spuse pe un ton candid:
– Ce să zic? Cred că da… Măcar aşa cred.
– Vezi tu, în funcţie de context… ori o iei şi pe ea cu tine, ori dă-i liber.
– Las’ că mai văd eu. În rest, nici şcoala nu mă ţine aici, că şi dacă termin faculta oricum nu o să fiu un avocat bun, că doară dreptul nu îmi place.
– Exact! Oricum îţi trebuie bani de şpagă să intri unde trebuie şi tare mă îndoiesc că bătrânul tău o să sară cu banul pentru aşa ceva.
– Da, aşa cred şi eu. M-am hotărât, plec! Fie orice-ar fi, mă car din locul ăsta blestemat.
– Orice om normal în locul tău ar face la fel.
Dani nu spuse nimic ci scoase tacticos încă o țigară din pachet şi o aprinse cu mişcări lente, parcă în reluare. Apoi stătu un timp pe gânduri fără să schiţeze nici cel mai mic gest, pentru ca apoi deodată să izbucnească pe un ton răspicat, dar patetic în acelaşi timp:
– Am să plec, îţi jur asta, îmi jur mie însumi că aşa voi face. Nu ştiu încă cum, dar o voi face. Indiferent pe ce cale, am să plec. Am să încerc cu work and travel, dar am să merg şi pe la pocăiţi, să văd, poate mă învârt de vreo combinaţie. Pe lângă asta am să îl pun pe vărul meu, ăla ce se pricepe la calculatoare, să îmi pună un anunţ pe ceva site de matrimoniale de dincolo. Dacă muşcă vreo babă sau vreo grăsană, m-am dus. Da, asta voi face. Ce cale mi se deschide prima, pe aia o apuc!
– Te înţeleg, te înţeleg, repetă Sebi.
– Că mai mult am de pierdut dacă nu fac nimica şi peste zece ani poate am să fiu tot aici, în acelaşi căcat... sau poate că în unul şi mai mare decât acuma, doar că o să fiu mai bătrân şi mai ramolit în resemnarea mea. Da, mai bine crăp încercând, decât să mi se întâmple una ca asta, spuse Dani arcuindu-şi sprâncenele.
– Vezi numai să nu fie doar o decizie la bere şi peste două zile să uiţi.
– Stai liniştit, Sebi, ce dracu’, nu mă cunoşti? De acum am un singur gând, non-stop, şi ăla este să scap din locul acesta blestemat, în care am avut neşansa să mă nasc!