NU-I PREA DEVREME?

„Să nu vă gândiţi că voi aplica justiţia revoluţionară; noi nu avem acum nevoie de justiţie”.
Felix Dzerjinski

    După eliminarea Ceauşeştilor, Frontul Salvării Naţionale şi Ilie Ionescu deveniseră noii stăpâni ai României. Oamenii din lista comună au fost promovaţi în funcţii de miniştri, secretari de stat şi şefi de agenţii guvernamentale. Încă nu se uscase cerneala pe deciziile de numiri, că s-a declanşat o luptă sălbatică pentru ciolan, cu lovituri necruţătoare sub centură. Ilie Ionescu îl invită la el în birou pe Valentin Mészáros, un ofiţer de securitate acoperit, trecut pe lista primită de la Moscova, unul dintre cei mai buni cunoscători ai arhivelor. În tinereţe lucrase la compartimentul de sinteză al departamentului Securităţii statului, de unde a fost promovat la Academia „Ştefan Gheorghiu”, datorită rezultatelor obţinute în munca de informaţii.
    - Ia loc, tovarăşe Mészáros, îl invită Ilie Ionescu. Dumneata eşti printre puţinii care nu au primit, încă, nici o funcţie.
    - Nu mă grăbesc, tovarăşe Ionescu, am răbdare. Vă stau la dispoziţie şi accept să îndeplinesc orice funcţie în care credeţi că voi putea fi util.
    - Te-am chemat să discutăm o problemă foarte delicată. Este vorba despre reţeaua informativă a Securităţii şi ofiţerii de securitate acoperiţi.

Trebuie să luăm măsuri urgente pentru sigilarea tuturor arhivelor, până vom decide forma organizatorică în care vor funcţiona. Pe vremea când eram prim-secretar, şeful securităţii venea la mine cu un registru ca să-i aprob folosirea unor membri de partid ca informatori, pentru un timp limitat. Sunt convins că în fiecare judeţ există astfel de registre. Arhivele securității constituie un tezaur inestimabil pentru noi, la care nu trebuie să aibă acces nimeni, în afară de oamenii noştri. În primul rând trebuie să punem mâna pe dosarele membrilor echipei şi să le distrugem, pentru a-i proteja. Dacă dosarele lor de colaborare cu securitatea sau de ofiţeri acoperiţi ajung pe mâini străine, ei devin vulnerabili. Apoi, trebuie să găsim, de mare urgenţă, dosarele de colaboratori ale adversarilor noștri politici. Ai văzut cum au scos capul ţărăniştii şi liberalii?
    - Tovarăşe Ionescu, dacă-mi permiteţi, eu aş pune altfel problema. Dumneavoastră trebuie să vă asiguraţi că-i aveţi în mână pe toţi, colaboratori şi adversari deopotrivă. Colaboratorii de azi pot deveni adversarii de mâine. De aceea trebuie să aveţi în mână o poliţă de asigurare, pe care să o puteţi folosi de fiecare dată când veţi considera că este cazul. De multe ori, frica păzeşte strugurii! Este suficient ca un inamic să ştie ce arme aveţi în panoplie ca să demobilizeze înainte de a începe confruntarea. Aşa a procedat Stalin şi a ajuns să facă din funcţia de secretar general al PCUSb cea mai mare funcţie din partid şi din stat. Eu aş merge chiar mai departe, aş opera unele dintre dosare, în sensul fabricării unor documente sau sustragerea altora, după caz, pentru a le face explozive.
    - Există, totuşi, o mare necunoscută, tovarăşe Mészáros, multe dintre dosarele din arhivele Securităţii au fost distruse, însă, înainte de a fi arse, au fost copiate pe micro-filme. Nu ştim în câte exemplare au fost făcute micro-filmele şi unde se găsesc ele în acest moment. Se vede treaba că s-au gândit şi alţii la poliţe de asigurare!
    - Credeţi că generalii de la Securitate au făcut acest lucru cu premeditare? Eu ştiu că au fost distruse numai dosarele de informatori ale membrilor de partid şi că nu s-au atins de dosarele de reţea.
    - Tovarăşe Mészáros, crezi că foştii dumitale colegi sunt aşa de proşti să nu-şi ia masuri de siguranţă? Cine i-a controlat pe ei, care aveau dosarele în mână, ce au distrus şi ce au copiat? Dumneata dacă erai în locul lor, nu făceai la fel? Mi-am dat seama în 22 decembrie că băieţii de la Securitate au nişte aşi în mânecă, după felul în care au discutat cu mine. Nu erau speriaţi deloc, din contră, mi-au dat de înţeles că nu avem nici o şansă de reuşită, dacă nu suntem susţinuţi de ei. Tovarăşul Stelkin ştie dânsul ce ştie, când mi-a recomandat să le promit băieţilor impunitate. Nu trebuie să uităm că ofiţerii de Securitate au un ascendent moral foarte puternic asupra foştilor colaboratori, chiar dacă n-ar mai exista dosare. După ani întregi de întâlniri şi după atâtea note informative, în mod sigur le-au reţinut şi numele conspirative. Întotdeauna, un colaborator va fi vulnerabil în faţa ofiţerului care l-a recrutat şi l-a coordonat sau chiar l-a plătit pentru informaţiile furnizate. După cum se vede, lucrurile sunt foarte complicate. Mai de-vreme a fost la mine Gabriel Vasilescu, se interesează şi el de arhive. După părerea dumitale, ce jocuri mai face ăsta? Este interesat să-şi găsească propriul său dosar sau urmăreşte altceva?
    - Eu n-am vrut să mă bag în povestea asta, dar pentru că m-aţi întrebat, voi fi foarte sincer, ca de obicei. Gabriel Vasilescu este un individ foarte dubios. A lucrat în geologie şi a colindat ţara în lung şi-n lat, ducând o viaţă de boem, în sensul că a băut şi a mâncat tot ceea ce a câştigat. Nu are nici măcar un costum de haine. Vedeţi cum umblă îmbrăcat? Ca un cerşetor. Ca să supravieţuiască, s-a apucat să falsifice deconturi. A fost prins şi băgat la pârnaie. Acum se dă mare dizident şi perse-cutat de regimul comunist. M-am mirat când am văzut că apare în preajma dumneavoastră!
    - Are ascendenţă evreiască sau face numai valuri? se interesă Ionescu.
    - Nici vorbă, tovarăşe Ionescu, este un român pârlit. Când venea în Bucureşti, frecventa cercurile alea... intelectualiste, meditaţia transcendentală. Aşa a intrat în vizorul Securităţii. Cum occidentalii încurajau orice opoziţie la regimul ceauşist, a apărut şi Gabriel Vasilescu pe o listă de vorbitori de limbă franceză, care cârteau împotriva lui Ceauşescu. Era mai mult decât evident că Mészáros nu-l avea la pipotă pe Vasilescu, pe care îl considera un candidat redutabil la conducerea serviciilor secrete. Mészáros ar fi vrut să preia el însuşi şefia fostei Securităţi, în virtutea faptului că a făcut parte, de la început, din grupul Luci, punându-şi în pericol libertatea şi chiar viaţa pentru reuşita cauzei. Faţa îngândurată şi privirea impenetrabilă ale lui Ionescu nu prevedea nimic bun. Ce mult s-a schimbat de când a de-venit noul stăpân al României! Ceea ce-l deranja cel mai mult pe Mészáros era faptul că Ionescu îl ţinea în afara cercului care lua deciziile. Cu excepţia lui Savel Brunner, nimeni nu era consultat cu privire la numirile în funcţii, Ionescu devenind un veritabil dictator. Acesta a uitat repede ajutorul hotărâtor primit din partea agenţilor maghiari pentru declanşarea evenimentelor revoluţionare, fapt observat şi de către reprezentanţii minorităţii maghiare, nemulţumiţi că au fost neglijaţi la distribuirea posturilor în administraţia publică locală şi centrală.
    - Ce-i cu organizaţia asta a maghiarilor, cu UDMR? schimbă Ionescu vorba, spre nemulţumirea lui Mészáros, care se simţi exclus de la controlul dosarelor Securităţii.
    - Ungurii au fost întotdeauna foarte pragmatici. Au ştiut să se organizeze şi să-şi promoveze reprezentanţii în structurile de putere locală şi centrală, fie că a fost vorba să-şi facă propriile lor organizaţii, fie că au fost infiltraţi în cele româneşti, în funcţie de conjunctura istorică. Ei au pregătit UDMR chiar înainte de declanşarea evenimentelor de la Timişoara, pentru a-i ţine uniţi pe toţi etnicii de pe teritoriul României, implicându-i pe toţi preoţii catolici şi reformaţi. S-au gândit, de asemenea, la recuperarea şi la protejarea maghiarilor care au avut funcţii înalte în Partidul Comunist Român. După cum v-aţi înţeles cu generalul Szücs, la ultima întâlnire, trebuie să susţineţi această organizaţie, în schimbul ajutorului pe care l-aţi primit de la agenţii maghiari. Ionescu deveni stacojiu de furie, dându-şi seama că Mészáros este în temă cu întâlnirile pe care le-a avut cu ungurii. Vă asigur că puteţi conta pe UDMR, aceasta îşi respectă angajamentele, îşi îndulci Mészáros vocea. Garantez pentru asta!
    Dacă Gabriel Vasilescu îl deranja într-un fel, Mészáros îl agasa pe Ilie Ionescu prin simpla lui prezenţă. Autosuficienţa şi obrăznicia tipic ungurească, chiar dacă nu se manifestau ostentativ, făceau din Mészáros un specimen greu suportabil. Faptul că i-a amintit despre ultima discuţie cu generalul Szücs, voia să-i sugereze că în acel moment Ionescu era un nimeni şi a ajuns să-i ia locul lui Ceauşescu datorită sprijinului maghiar. Se simţea neputincios în faţa pretenţiilor hungariste din cauza presiunilor exercitate de către generalul Stelkin, care dorea să controleze serviciile de informaţii româneşti prin intermediul acestui Mészáros, aflat, în mod sigur, în solda generalului Szücs. Atunci, când făcuse pactul cu diavolul, nu se gândise decât la acapararea puterii, neglijând faptul că va veni, în mod inevitabil, vremea plăţilor pentru serviciile de care a beneficiat.
    Ilie Ionescu făcu din nou apel la arsenalul tehnicilor bolşevice de manipulare, care nu erau nici ele noi. Divide et impera era un principiu vechi de când lumea şi dat rezultate în orice împrejurare. Trebuia să-i pună cap în cap pe pretendenţii la acelaşi post, să-i încaiere şi să-i lase să se bată până la epuizare, pentru a-i putea domina. Câştigătorul îi va fi îndatorat, subordonat şi supus până la moarte.
    - Vă caută generalul Măcelaru, poate să intre? îl întrebă secretara pe Ilie Ionescu la telefon.
    - Da. Poate să intre. Ionescu avea întotdeauna reţineri să discute cu Măcelaru, un reflex de pe vremea când acesta se întâlnea cu diferiţi conspiratori de operetă prin parcul Herăstrău şi Cişmigiu. A crescut în ochii lui în momentul în care şi-a jucat excelent rolul la televiziune, chemându-l pe Ionescu în direct să vină în studio, de parcă nu l-ar fi văzut de ani de zile. A fost foarte convingător, nu numai pentru telespectatori, dar şi pentru militarii, care, în acel moment, erau foarte dezorientaţi.
    - Bună ziua, tovarăşe Ionescu, salută Măcelaru familiar, aşezându-se pe un fotoliu, fără să aştepte să fie invitat. Gestul îl deranjă pe Ionescu, dar înghiți în sec, fără să comenteze.
    - Cum te simţi, tovarăşe Măcelaru? întrebă Ionescu de complezenţă, pentru a trece peste momentul de enervare.
    - Avem câteva probleme în ţară, în mod deosebit la Sibiu şi la Cluj, unde lucrurile nu s-au liniştit. Se înregistrează acte de violenţă şi nesupunere din partea unor forţe aparţinând Securităţii şi Miliţiei.
    - La Sibiu, sunt informat, că Armata a făcut abuzuri, nu trebuie provocaţi securiştii şi miliţienii, din moment ce comandanţii lor şi-au manifestat în public susţinerea Frontului Salvării Naţionale. Nu mai este în interesul nostru perpetuarea unor stări tensionate, trebuie să trecem de la confruntare la colaborare, de la suspiciune la încredere.
    - Sunt de acord cu dumneata, tovarăşe Ionescu, dar nu trebuie să uităm că Armata are motive serioase să manifeste resentimente faţă de Securitate. Ani de zile, Armata a fost o cenuşăreasă, trimisă la ţară să strângă recolta, să construiască drumuri şi canale, în timp ce Securitatea o supraveghea şi-i controla toate comunicaţiile.
    - Nu mai aveţi motive de nemulţumire, securiştii au fost integraţi în armată, îi aveţi sub control, nu mai pot mişca în front. Ne interesează în mod deosebit arhivele Securităţii şi ale Armatei.
    - Am dat ordin ca toate arhivele să fie sigilate şi păzite de către Armată. Securiştii nu mai au acces la dosarele din arhive, nu mai pot să se atingă de ele.
    - A doua chestiune, ar fi anchetele legate de incidentele terminate cu morţi şi răniţi, în care au fost implicate unităţi militare. În afară de investigaţia internă, va trebui să puneţi la dispoziţia procuraturii militare toate datele şi toate informaţiile, pentru a stabili dacă sunt vinovaţi care să fie traşi la răspundere penală.
    - Nici un incident nu a fost provocat cu bună ştiinţă, se enervă Măcelaru, toate se datorează unor dificultăţi de comunicare. În haosul ăsta general, s-au produs perturbaţii în sistemul de comunicaţii al Armatei. Aşa se explică incidentele de la Otopeni, de la televiziune sau chiar de la Ministerul Apărării. O anchetă a procuraturii militare ar irita şi mai mult Armata, acuzată deja, de unele medii, pentru morţii de la Timişoara. De aceea eu nu sunt de acord cu nici o anchetă a procuraturii militare, îl înfruntă Măcelaru pe Ilie Ionescu. Speriat de perspectiva unei rupturi în rândul consiliului frontului şi de o confruntare directă cu generalii armatei, Ilie Ionescu dădu imediat înapoi. Nu-l va ierta, însă, niciodată pe Măcelaru pentru felul în care i-a sfidat autoritatea.
    - Cum staţi cu numirea noilor comandaţi şi reconfirmarea celor vechi? încercă să schimbe Ionescu discuţia şi să dreagă busuiocul.
    - Aşa cum am stabilit, schimbările la comandă este problema strictă a Armatei, fără nici un amestec al civililor, îl puse la punct, din nou, Măcelaru pe Ionescu. Deocamdată, analizăm felul în care a acţionat fiecare eşalon de comandă, urmând să luăm măsuri acolo unde s-au înregistrat neajunsuri majore. Evit, pe cât posibil, să fac demiteri sau schimbări spectaculoase, ca să nu dau naştere la nemulţumiri.
    Atitudinea lui Măcelaru demonstra că el se considera comandantul suprem al forţelor armate şi nu accepta nici un amestec ori vreo sugestie din partea civililor. Ilie Ionescu începea să se simtă singur şi neputincios, ca un copil căruia i s-a luat jucăria. Dacă pierdea controlul asupra Armatei, însemna că nu mai are nici o putere şi că rămânea la discreţia generalilor, ceea ce era inacceptabil. Mai avea o speranţă, Pavel Brunner. Bătrânul a trecut prin multe şi trebuia consultat, înainte să ia o decizie. Măcelaru era pe lista primită de la Moscova şi nu se putea debarasa de el pur şi simplu, era necesară o soluţie diplomatică elaborată, altfel risca să provoace o reacţie de ne-supunere din partea Armatei, într-un moment foarte delicat. Nu se putea plânge nici lui Stelkin, deoarece ar apare ca un neajutorat, incapabil să prevină stările de criză şi să se facă ascultat şi respectat de colaboratori.
    Ilie Ionescu îl invită la cină pe Pavel Brunner, fără să-i dea de înţeles că este neliniștit, chiar speriat şi că vrea să discute cu el o problemă deosebită. Bătrânul stalinist, cu buzele lui unsu-roase şi râsul sardonic, nu era o companie tocmai plăcută pentru o cină. Ochii porcini, îngropaţi în osânză şi gestul reflex de sugere a gingiilor putrezite îl făceau şi mai respingător.
    După schimbul de saluturi şi de banalităţi, Brunner, citindu-i parcă gândurile lui Ionescu, îl întrebă abrupt:
    - Cât îl mai suporți pe Măcelaru? Nu crezi că ar fi cazul să-l pui la punct? Este singurul care face ce vrea, fără să dea socoteală nimănui.
    - Dumneavoastră aţi insistat să-l numim la Armată, îi reproşă Ionescu, acum tragem ponoasele. Eu l-am numit ministru pe generalul Săndulescu Anania şi m-aţi pus într-o situaţie delicată, cerându-mi în public revocarea deciziei şi numirea lui Militaru. Acum nu putem lua nici o măsură împotriva lui deoarece riscăm să ne punem Armata în cap.
    - Există o metodă infailibilă ca să-l punem la punct, presa. Atacul în presă, bine documentat şi dirijat, este o armă ucigătoare infailibilă, care nu dă greş niciodată. Cine ne opreşte să comandăm un articol, într-un ziar cu tiraj mare, în care să-i fie dezvăluit dosarul lui Măcelaru de colaborator cu serviciile de informaţii străine? Când lumea va afla că Frontul a comis o gravă greșeală, reabilitând un trădător dovedit, va cere demiterea lui. Nu trebuie să o faci dumneata personal, este suficient să-mi spui că eşti de acord cu ideea, de restul mă ocup eu personal.    - Nu credeţi că deschidem o cutie a Pandorei, că aprindem un fitil care poate detona o încărcătură neprevăzută? Ce vor spune sovieticii? Măcelaru este omul GRU şi se bucură de protecţie.
    - M-am gândit la toate, îl linişti Brunner. Pe noi nu ne interesează GRU, din moment ce am sărit groapa şi am ajuns la putere, nu avem nici o obligaţie faţă de serviciul armatei sovietice. Măcelaru a fost acceptat într-o echipă, trebuia să respecte regulile jocului. Prin spiritul de frondă, afişat ostentativ, s-a autoexclus. Nu putem să-l lăsăm să pericliteze soarta echipei, trebuie să tăiem în carne vie, ca un chirurg.
    - Nu este prea devreme?
    - Opoziţia se elimină din faşă, nu aştepţi să-şi facă adepţi, să se extindă pecinginea. Aici nu există loc de milă!
                                                   

 Fragment din romanul „În spatele ușilor deschise”,  volumul 3 „Fatalitate și voință”, capitolul 23