O CRUCE DIN FLORI PE TÂMPLA ZĂPEZII

A mai trecut o boare din valea Plângerii alăturea de mine, scâncind, – de-a val-vârtej s-a dus, – nici n-apucai să-i zic: „bună diminaţa!-, încotro mai pleci şi mă laşi singur în pridvorul amintirilor-, şi de ce trebuie să ştiu eu că tu exişti de printre vânturile nordului, unde durerea mă înspăimântă!.."- Iar ea tăcu, – se făcu că nu mă mai cunoaşte, deşi, alaltăieri, pe la amiaza apusului de lună, i-am încântat cu privire sensul naşterii ideii.
Şi, uite, aşa – stăteam trist şi lord în gândire la Masa Tăcerii, – în neştire; deşi, dincolo de noi,şi,– în noi, – era o imensitate de iarnă! Aprigă, de porţelan, nemiloasă, sfioasă în sineşi.
Şi, în amiaza mare, orbit de drumul cărării spre ceruri – de cuarţ – de soarele cristalin, am ieşit din Itaca Cuvântului la pervazul castelului meu: unicul, gânditor, tumultuos de tăcut.
În depărtare se zărea doar albul pur şi inocent, ca un scârţăit a ramurilor vernil ale cerbilor lopătari, ce, în lipsa mea de dintre stele, uneori lopătau luna-, de râdea şi Casiopeea în mândreţea sa de mireasă...

Vivaldi stătea lejer alăturea, sprijinindu-şi arcuşul pe o rază de stea. – ...Mai târziu era să aflu că steaua aceea îmi era sortită mie ca mireasă..., numai că eu, pe atunci, mă plimbam prin Hiperboree, pe o aleie numai şi numai cu flori de mai poleită!...

Plângeau viorile, suspinau sevele crengilor nenăscute încă. Flautul şi oboiul ale orchestrei umbrelor anotimpurilor legănau Cuvântul.

Se acorda lumea. Era Crăciunul. De dincolo de vreme se auzi un tumult din înalturi, repezindu-se, ca nu cumva să treacă vremea nevămuită.Pe câmpul înzăpezit căzu o cruce mare înflorată cu flori de dintre flori, ca un scâncet de copil, – se zvârcolea, de se topeau zăpezile în jurul aurei ei.

Pasăre de-aş fi fost – mi-aş fi dăruit o aripă vântului, să zbor deasupra cruci-mi din cuvânt, să-mi văd corpul suav, unduind, înfloritor de prin nămeţi... Dar n-a fost să fie aşa. Am rămas doar să contemplu, – nici că frig nu-mi era, nici că mă făceam că ploaia gândului mă ploua, – nimic – că doar aici este Hiperboreea lui Vivaldi, dintre strunele violoncelului ce-şi adânci, ce îşi străpunse imensitatea cu coama rădăcinilor – în jos –, spre acel tărâm frumos al crucii răstignite şi-nflorate pe imensitatea zăpezii din inima mea şi a ta!
Şi căzu din cer o cruce de flori pe tâmpla zăpezii!