Pe ringul de luptă.

Într-un colţ eu, Maria, în celălalt colţ o femeie care are chipul meu. Maria e plină de bucurie, trăieşte, adulmecă mirosul de tei, îmbrăţişează un gândăcel sfios, se scaldă în razele soarelui. Cealaltă femeie care are chipul meu, e plină de temeri, ripostează, tună şi fulgeră, e tristă. Din partea cealaltă a ringului, porneşte direct către Maria, un pumn încrâncenat către speranţe. Maria însă, nu ripostează, zâmbeşte doar. Mă uit la o fotografie veche (de cât timp oare?). În care sunt eu, într-un timp pe care nu-l mai recunosc. Să fi fost eu aceea? Ce depărtare între mine şi mine, ce glasuri m-au transformat. Să fi fost un zbor sau doar o alunecare, un zumzet, o şoaptă? Atât de multe gânduri inutile, gălăgioase, care m-au împins dintr-o parte în alta, atenţia asupra unei secvenţe obsesiv, un drum pe care am mers mereu întorcându-mă.
Superior, inferior, coduri, decalog, reguli, morală, etichetări, judecăţi şi suspine. Mereu în căutare, mereu în călătorie, respirând treptele vieţii, alimentând alegeri, parcurg secunde circumstanţiale spre un liman doar de mine ştiut. Autocontrol, gând controlat, tăcere. Pronunţ în adâncul inimii mele, rămân în tăcere.

Scufund gândurile în suflet, chem starea de graţie. Alimentez recucerirea, demontez structura ireală în care am trăit. Am văzut o stea căzătoare şi dintr-o dată alta, luându-i locul.
Stranie conştienţă, o stea care-mi luase vârsta!

Sunt doar un punct mic în univers care tânjeşte după dragostea Ta. Apleacă-te iar, să mă adăpostesc la căldură ocrotitoare a fiinţei Tale. Am o floare în inimă. Are culoarea ta şi parfumul zâmbetului tău. Nu ştiu cum faci de îi păstrezi prospeţimea în fiecare zi şi cum poate tresări, mereu diferit, ori de câte ori simte timbrul undei Tale prin preajmă. Mă tot învârt în jurul tău, în jurul meu, să te găsesc, să te prind într-un cuvânt ca să nu-mi fie aşa greu să te reconstruiesc din bucăţele. Sunt clipe în care sunt conştientă că eşti alături de mine cu un gând, cu o rugă, cel mai adesea tăcută, cu o mână imaginară întinsă spre mine, şi simt căldura, afecţiunea pe care mi-o transmiţi. Stau şi privesc la nivelul ochilor mei. Aleg să văd doar gingăşia şi iubirea din sufletul Tău. Mi-e atât de dor de Tine, încât prind orice undă a vocii tale şi-i fac culcuş în buzunarul fără fund al inimii mele. Să-mi ajungă mult timp. Să-ţi aud glasul, să-ţi văd aripile îndreptate spre mine şi să simt îmbrăţişarea lor. Bucata cea mai dificilă din tine este mintea, cea care are acum primul cuvânt în viaţa ta. Mintea care a făcut atâtea conexiuni, scheme de apărare, legături între rănile vechi şi similitudini din prezent, care mă pune într-un teren nisipos în care nu vrei să te scufunzi. Mintea care spune relaţiei noastre: interzis. Eşti trist/ă, eşti într-o continuă contradicţie, sentimentul de apropiere faţă de mine care este prezent în sufletul tău, mintea care spune – vei ajunge în aceeaşi situaţie în care ai mai fost. Şi asta te face ca zi de zi să munceşti până la epuizare pentru a nu te gândi, pentru a nu fi nevoit/ă să gândeşti alegerea. Aş vrea să te ajut să descoperi ce anume te poate bucura, sau dacă fiinţa mea te poate bucura, dacă pot umple măcar parţial dorul tău după acel altceva de la începutul relaţiei noastre. În fiecare seară apropii undele cât pot de mult ca să mă odihnesc sub zâmbetul şi glasul tău cald pentru a mi se potoli furtunile din suflet. E singurul mod pentru mine pentru a te simţi.

Fragment din cartea Din inima ta NAȘTE-MĂ! Confesiunea unui suflet în trup