Pentru tine, mamă

La auzul numelui ei, cineva o împinge ușor și când dă la o parte cortina greoaie de culoare bleumarin, luminile calde ale scenei o orbesc aproape de tot. Nu este obișnuită cu asta și clipește de milioane de ori în doar câteva clipe, creând un cer ireal de stele și culori din altă lume.
- Hai, ieși, aude în spatele ei. E momentul tău, bucură-te de el.
*
Este a treia primăvară care trece prin grădină de când a plecat mama ei și încă își amintește ziua aia geroasă de februarie ca și cum s-ar fi întâmplat ieri: femeia îmbătrânită înainte de vreme, care încerca de câțiva ani să-și acopere firele albe cu o vopsea naturală pregătită în casă, a plecat repede, fără să se uite îndărăt, ca să nu i se vadă clipitul agitat ce făcea eforturi enorme să înghită lacrimile. I-a urat drum bun cu glas stins, atât de stins că nici ea nu s-a auzit, și din clipa aceea a detestat cuvântul “plecare”, pentru că era convinsă că va înghiți pașii mamei sale și i-o va răpi. Frații ei n-au înțeles: au crezut că se duce la oraș și că se va întoarce cu o acadea sau o ciocolățică pentru fiecare. Dar ea a știut că trebuie să învețe pe de rost mirosul mamei din ziua aia, ca să și-l amintească atunci când va voi s-o simtă aproape, sau dacă într-o bună zi va purcede în căutarea ei. Nu a îndrăznit s-o întrebe sau să-i mai zică ceva, știa că mama făcea eforturi colosale pentru ca ea și frații ei să nu-i simtă emoția, nici tremuratul mâinilor, nici vocea înăbușită.

Și-apoi, ascultase frânturi șoptite despre sacrificii și vremuri grele, despre bani și o viață mai bună. Nu era sigură că înțelegea amestecul ăla de cuvinte aspre, dar a avut certitudinea că într-un fel sau altul țara aia îndepărtată și nemiloasă le va fura mama, dându-le, din când în când, ceva bani la schimb.
Azi e duminică și fata se trezește grăbită să iasă și să salute primăvara cea nouă, pentru că apoi trebuie să gătească pentru bunicul și frații ei înainte de a merge împreună la biserică. Are chef să soarbă din vitalitatea aerului și nu vrea ca nici Adrian, nici Laura, nici Monica să-i vadă lacrimile care o podidesc de fiecare dată când dorul pune stăpânire pe ființa ei și pe toate câte vrea să facă. Dar mai ales nu dorește s-o vadă bunicul, care se străduiește mult: îi ajută pe cei mici cu temele, seara le spune povești, dimineața îi ajută să se spele și să se îmbrace, și în tot acest timp are grijă de animale, plivește grădina, seamană câmpul… Nu se plânge niciodată, și ei îi mângâie chipul în tăcere, și mângâierea aia aspră și noduroasă pe care o simte pe obraz o alină.
Aseară Adrian a plâns pentru că i s-a rupt mașinuța cea roșie de la circuitul primit de Crăciun. Era așa de abătut că a trebuit să-i promită că de ziua lui o să-i cumpere alta. Bine că mai sunt încă două luni până atunci, ca să aibă timp să economisească mica alocație pe care o primesc de la stat.
Pătura de nea e din ce în ce mai zdrențuită, și pârâiașul din izlaz a înghițit ultimele rămășițe de gheață, contagiind de prospețime și viață fiecare palmă de pământ pe care o străbate. Izlazul e minunat în dimineața asta. Au ieșit doar ciobanii, cu desagile agățate în ciomagul purtat pe umeri, unde și-au pus bucățica de mămăligă rece, brânza și ceapa pe care le vor mânca cu poftă atunci când soarele va fi sus. Pășesc răbdător în spatele turmelor mari și albe și o salută veseli și cuviincioși.
Încă nu au apărut fluturii, nici cei albi, nici cei colorați, dar vede câte o albină harnică dornică deja ca florile să se deschidă pentru ea. Se oprește lângă nucul de lângă casa lui tanti Anica și furnicile care ies grăbite și îndrăznețe din ascunzători o contagiază cu stoicismul lor. Tot așa, vede primele rândunele și vreo două berze care se întorc acasă într-o zarvă molipsitoare și minunată. Ba chiar aude și o ciocârlie, și nu-i vine să creadă. Zborul ei abrupt o amețește, dar nici nu-și poate lua privirea de la plutirea neîndoielnică și splendidă. Însă cel mai mult se delectează cu monosilabele vioaie ale cucului, și-și aduce aminte de bunica și de cum ar fi întrebat-o ea dacă a mâncat ceva înainte de a ieși din casă, pentru că dacă auzi cântecul cucului sau al pupezii pe nemâncate o să ai ghinion tot anul. Așa că îi încredințează ciocârliei misiunea de a-i duce în zborul ei un mesaj bunicii, prin care să-i transmită că da, a mâncat de dimineață, prin urmare va avea un an minunat.
Și-ar mai lungi plimbarea, așa de în largul ei se simte la ora asta a dimineții, când femeile încă stau prin curte dând de mâncare la găini sau scoțând rațele și gâștele în dumbravă. Dar trebuie să se întoarcă, pentru că aude deja glăscioarele frățiorilor ei: Suri, bună dimineața. Suri, mi-e foame. Suri, ajută-mă să mă leg la șireturi. Și nu vrea ca bunicul să se ocupe singur de ei. E viguros și energic, dar câteodată crede că din ce în ce mai puțin; doar că nu se plânge, niciodată n-o să auzi o tânguire din gura lui. Părul i-a albit de tot, chiar și ultima șuviță neagră ca pana corbului i s-a decolorat ușor-ușor și de Crăciun Adrian îl striga Moș Crăciun și-l ciupea de obraji pentru că, zicea, așa seamănă mai mult cu cel de la televizor. Bunicul se lăsa, îi mângâia obrajii și-l gâdila, și hohotele copilului i-au contagiat pe toți și au petrecut clipe minunate, la care ea se va gândi de fiecare dată când va fi tristă și fără chef.
Nu mai știu nimic de mama lor de la ziua bunicului, când i-a trimis drept cadou ceva bani ca să-și ia altă pălărie și s-o schimbe pe cea veche și roasă, dar el a băgat banii în batista pe care o ține între macatele colorate țesute de bunica, pe care fetița le scoate din când în când în curte să le scuture. Așa că, imediat ce termină de mâncat, începe să-i scrie o scrisoare și o întreabă cum îi merge acolo, departe, și ce-i mai face colega de apartament din weekend, doamna cu chip măsliniu din țara aia și mai îndepărtată ca a lor, și cum o mai duce cu sănătatea bunica fără ținere de minte de care are grijă atunci când nepoții ei sunt la ore de tenis sau de pian. Are un chef nebun să știe dacă și acolo a venit primăvara, și dacă mama ei poate ieși în parc să asculte păsărelele și să miroasă iarba proaspătă. Poate că muncește toată ziua fără oprire și nu are timp de plimbare, și pe-o parte ar prefera să fie așa, pentru că n-ar avea timp să se gândească la ea și frații ei. Da: i-ar plăcea să fie așa de obosită seara încât să pice și să adoarmă instantaneu, pentru că nu vrea să sufere cu gândul la ei, nici la cât timp va trebuie să mai treacă până să-i vadă.
I-a plăcut tare mult poza pe care le-a trimis-o de Crăciun: se vede clar că oamenii din țara aia bogată trăiesc al naibii de bine, e suficient să te uiți la pomul enorm cu podoabe care sigur sunt foarte scumpe, și mai ales la biblioteca de pe fundal. Doamne, câte cărți, s-a gândit și s-a întrebat dacă într-o bună zi va avea și ea una la fel. Pulovărul albastru o avantajează pe mama ei și n-o face așa de slabă ca în poza anterioară, deși i-ar plăcea ca zâmbetul să-i fie mai adevărat. Se uită la copiii de care are grijă și se gândește că cel mic e cam de-o vârstă cu Adrian, și fetița poate că e de-o seamă cu Monica. Cu siguranță își înghite suferința cum poate la gândul ironiei destinului: și-a lăsat copiii în grija bunicului ca ea să aibă grijă de copii străini. Așa e viața, și înțelege că a fost ultima soluție pentru ca ea să-și poată continua studiile, și ca frații ei să mănânce carne și iaurturi în fiecare zi, și fetele să aibă pantofi și haine fără să le moștenească de la ea, și dulciuri și ciocolată în fiecare duminică.
Nu-i va spune că ar prefera să muncească ziua și să învețe noaptea, nici că ar încerca să uzeze hainele cât mai puțin pentru ca surorile ei să le primească aproape noi, nici că ar crește mai multe găini ca să nu mai fie nevoiți să cumpere pulpe de la magazinul lui nea Ștefan. Nu-i va spune nici că Monica repetă ca un papagal că și-ar da cele trei păpuși ca să petreacă o zi cu mama ei, nici că Laura îi face un desen în fiecare seară și-l bagă în dosarul cu colțuri roase de care nimeni n-are voie să se atingă. Îi va cere doar să aibă grijă de ea, și-i va spune că o va aștepta ca și cum n-ar fi trecut trei primăveri de când a plecat.
Frații ei au adormit și bunicul se face și el că doarme, dar știe că de fapt se uită la ea în întuneric din patul unde doarme cu cel mic, pe care l-au băgat cum au putut în aceeași cameră cu al fetelor pentru că n-are niciun sens să cheltuie dublu pe căldură, și astfel lemnele cumpărate cu banii pe care mama lor le-a trimis de Crăciun nu se vor termina anul ăsta. Se uită la ea și așteaptă să stingă micuța veioză la care scrie sau citește ca să nu-i deranjeze pe cei mici. Nu plânge, deși ar face-o. Dar mama i-a cerut să fie tare și să o înlocuiască atunci când ceilalți vor avea nevoie de asta.
Înainte de încheiere îi spune vestea cea bună. I-ar fi plăcut enorm să i-o poată da personal, să-i vadă pe chip expresia de bucurie și satisfacție și să simtă cât de mândră este de ea. Cu câteva zile în urmă, profesorul de română i-a spus că eseul ei merge în finală. Da, acele rânduri pe care a fost nevoită să le termine la lumina lumânării pentru că tocmai în seara aia se întrerupsese curentul din cauza unei furtuni puternice. Poate că muzica potopului a inspirat-o, cine știe. E fericită, profesorul ei a încurajat-o să participe, dar când a aflat că e printre finaliști, l-a avertizat că nu va putea merge la decernarea premiilor. Și nu, nu era din cauza hainelor, pentru că bluza albastră pe care mama i-o trimisese de Crăciun n-o purtase încă, iar pantalonii cei negri pe care îi luase pentru prima dată de Paști erau și ei aproape noi. Poate că cizmele erau un pic decolorate, dar bunicul le-ar unge cu puțină grăsime și gata. Dar n-ar fi avut cu cine să-i lase pe cei mici ca să meargă cu ea; mai bine să se ducă profesorul ei și să-i povestească cum a fost. Chiar dacă nu câștigă unul din premii, îi vor publica eseul, și atunci i-l va dedica mamei: va fi cadoul ei de bun venit atunci când se va întoarce, împreună cu desenele Laurei, păpușile Monicăi, râsetele contagioase ale lui Adrian și mulțumirea blândă a bunicului.
*
Strânge colțul plicului cu atâta forță că îndrăgitul ei profesor, care a însoțit-o în cele din urmă la decernarea premiilor, îi șoptește amuzat:
- Ai grijă, nu orice bancă îți va schimba un cec mototolit.
Și ea se gândește la cât de bine i-ar fi venit banii ăștia înainte ca ironia destinului să provoace acel oribil accident în care a fost implicat autocarul cu care mama ei se întorcea acasă din țara aia îndepărtată. Și clipește din nou, pentru că chipul plăcut, care acum îi surâde, e tot acolo, pe cerul acela cu stele ireale și culori din altă lume.
- Premiul ăsta este pentru tine, mamă.