Povestiri de Silvia Giurgiu

Ursuză și scârbită, Amneris fixa cu încăpățânare plasma imensă din salonul în care își petrecea zilele și se străduia să se refugieze psihic în vidul mintal, pe care îl crease cu ajutorul unor elaborate și complicate tehnici psihologice, dar disperarea și furia ucigașă care o mistuia necontenit îi zădărniceau eforturile și se vedea silită să asculte explicațiile ipocrite ale Ambrei, care pretindea că muta munții din loc pentru a-i procura un alt mijloc de comunicare. Nu putea suporta expresia aceea a surorii de vinovăție și stânjeneală, care îi schimonosea chipul într-un mod atât de evident. Transparența caracterului ei, cândva, într-un trecut îndepărtat, îi provoca doctoriței duioșie și ilaritate. Îi plăcea să o provoace și se amuza copios când o punea în situații penibile pe biata Ambra, incapabilă să mintă cum trebuie.
   Alungă din minte iritată amintirile care amenințau să îi străpungă învelișul de oțel al inimii și să îi pună în pericol gheața din suflet care, dacă s-ar fi topit sub căldura sentimentelor, ar fi înghițit-o ca un torent dezlănțuit.
  - Se pare că nimic nu mai funcționează cum trebuie în țara asta, de când ai ieșit tu din sistemul medical, Ami! Toată lumea promite câte în lună și-n stele, dar totul rămâne la stadiul de promisiune și nimeni nu își mai bate capul să miște din loc angrenajul ăsta infernal, al birocrației! M-am săturat să tot alerg în dreapta și-n stânga, să sun oameni care se decotorosesc de responsabilități, trimițându-te de la un birou la altul, să mă rog și să mă umilesc la toți incompetenții! Am și eu viața mea, ce naiba! De ce nu vrei să accepți ajutorul celorlalti? Eu nu mai pot! Gata! Faci cum vrei!

  ,,Ce dracu pot să fac eu, idioato! urlă Amneris mut, înroșindu-se de furie. Nu vezi că depind total de tine, o incapabilă și o plângăcioasă patologică? Zii mai bine că îți convine de minune situația asta și că nu vei mișca un deget în realitate, pentru a mă scoate din muțenia asta blestemată! Nu vă convine să auziți că sunteți niște sclavi, proști și ipocriți și vreți să vă umpleți burțile și buzunarele cu agoniseala mea, fără să dați în greu! Așteptați să crăp mai repede, ca să vă îmbuibați cu tot ce vă rămâne! Voi crăpa când îmi va sosi ora, dar tu ai să faci cum vreau eu și îmi vei aduce instrumentul ăla nenorocit, chiar de-ar fi să fie ultimul lucru pe care îl vei face în mizerabila ta viață!”
   Ambra își continua lamentările, aprinzându-se tot mai mult și victimizându-se cu o voce stridentă, care o sotea din minți pe invalidă. De furie și disperare, lacrimile acesteia țâșniră din ochii gri cu irizări metalice, umilind-o și mai tare. Speră ca nimeni să nu i le observe, până va reuși să-și recompună masca impasibilă și dură, pe care o arăta lumii pentru a-și mimetiza frica, durerea și singurătatea. Reuși fără prea mult efort, mai ales că cealaltă era prea preocupată de ea însăși, ca să mai observe reacțiile surorii.       
   Amneris își înghiți amarul și bâjbâi în zadar după firida ei secretă, dar se pare că fusese repudiată și de acolo. Televizorul nu făcea nici el față debitului verbal al Ambrei iar Maria își astupă urechile sugestiv pe la spatele acesteia, făcând o figură complice cu Amneris, care n-o băgă în seamă. Oricât ar fi călcat-o soră-sa pe nervi, niciodată nu încuraja obrăznicia altora la adresa alor săi și o puse la punct pe Maria cu o privire severă și mai lungă ca de obicei. Toată puterea ei spirituală se reflecta în privirea-i hipnotică, tăioasă și fascinantă, cu care încă își mai putea domina supușii. Maria dispăru timorată în bucătăria minusculă, unde își făcea de lucru cu branulele bolnavei, pe care le steriliza minuțios, nu atât din conștiinciozitate, cât pentru a se ține departe de privirile cârcotașe ale patronilor.
   ,, Hm! bombănea ea. Las-o să o tâmpească de cap! Așa îi trebuie, că prea e trufașă! Dacă îi arăți un pic de solidaritate și compasiune, imediat de trăsnește cu ochii aia de Meduză, care te transformă în stană de piatră! Mie chiar îmi era milă de ea!...”
   Plânsul refulat îi provocă bolnavei o criză respiratorie violentă, ce puse în alarmă ventilatorul și pe cele două femei, care se precipitară în ajutorul nefericitei. În timp ce Ambra o ventila mecanic, Maria o aspira de zor, nereușind să facă față valului de salivă care se revărsa din glandele scăpate de sub control și care o sufocau. Lacrimile îi obturau ochii injectați, chipul îi devenise cianotic iar maxilarele se încleștaseră prinzând între dinți buza inferioară din care curgea sângele negru, prelingându-se pe bărbie și pe piept. Ambra și Maria se luptară să-i desprindă buza din capcana de fier a dinților, martirizându-i maxilarul și reușiră să-i strecoare între dinți suzeta specială care rezista eroic acelor mușcături necontrolate, dar o bucată de carne din buza zdrențuită atârna dezolant între degetele Ambrei.
   Tentativele lor disperate reușiră să o stabilizeze până la urmă și paloarea mortală luase acum locul cenușiului, care cobora înapoi în tenebrele lacome. Istovită, înfrântă și speriată, Amneris respira din nou cu profundă recunoștință. Lipsa aerului era tortura cea mai cumplită pe care viața o putuse inventa pentru ființa umană. O experimentase de multe ori de-a lungul anilor de boală, dar de fiecare dată crezuse că va fi ultima. De fiecare dată își aducea aminte cine era și o vreme se comporta cum trebuie, dar tiranul din ea se întorcea mereu. Îl accepta cu bucurie și mândrie, îl invoca și se abandona lui cu voluptatea puterii pe care i-o insufla. Era ego-ul ei și lipsa lui o înnebunea.
   


    Lacrimile începură să curgă din nou pe obrajii de marmură ai femeii, redevenită umană și vulnerabilă după o nouă confruntare cu umbrele morții ce atentau necontenit la fragila ei viață. De ce nu o purtaseră cu ele nici de data asta? De ce o hărțuiau și se jucau cu slăbiciunile ei omenești, dealtfel? Poate că erau îndârjite de atitudinea ei provocatoare și sfidătoare în fața bolii și a semenilor săi, cărora nu le tolera ignoranța și falsitatea. Dar acela era modul ei de a înfrunta situația. Nu dorea compasiunea lor. Nu se recunoștea în epava umană în care se  transformase. Spiritul ei era mai viu ca niciodată. Cum să îl nimicească și pe el boala perfidă care o cotropise? Își privea trupul cu deosebită scârbă și se rușina de el. Niciodată un spirit atât de liber și evoluat nu locuise într-un recipient atât de nevrednic. Detesta frica aceea care o copleșea, ori de câte ori aerul refuza să ajungă în pieptul ei însetat. Așa nu mai putea trăi. Dar nu putea alege. Încercase și pierduse. Euthanasia îi fusese negată de legile omenești și era silită să își îndure calvarul, cine știe până când.
  Făcuse multe alegeri greșite, dar cea mai infectă fusese atunci când alesese să își prelungească agonia, prin operația de traheoctomie. I se păruse nedrept să accepte o moarte demnă dar rapidă, ea, o luptătoare neînfricată, o învingătoare înnăscută. Teoretic știa ce implică asta, dar trăită pe cont propriu, era cu totul altceva. Amneris căuta soluții care să-i facă existența ceva mai suportabilă, dar trebuia să admită că nervozitatea permanentă, furia devastatoare, ura și invidia împotriva celor sănătoși, nu contribuiau pozitiv la calitatea vieții ei. Scurtele contacte cu Divinitatea îi aduseseră o alinare dulce, dar efemeră. Ridică rușinată privirea către imaginea serafică a Fecioarei din perete și îndură cu stoicism blândețea și iertarea acelor ochi hipnotici și imobili. Plânse vinovată și o tristețe de moarte îi sfâșie inima. Nu auzea nimic din ce se vorbea în preajma ei. O durere atroce îi pulsa în buzele rănite și parcă auzi sfârâitul substanței dezinfectante care îi arse rana. Privi cu dezgust imaginea ridicolă ce se reflecta în geamul vitrinei din salon. O creatură caraghioasă, palidă și îmbătrânită, cu o suzetă absurdă în gură, cu bărbia din care picura încă sângele cald, unicul lucru normal în tot peisajul acela, se holba la ea într-un mod inadmisibil de... anormal. O batjocură, în toată regula!  
   Închise ochii obosită de atâta grotesc și se imagină desprinsă de acel trup inutil pe care îl putea privi din albastrul văzduhului limpede și pur. Zbură lin către icoana Femeii Divine și își trecu degetele de abur peste chipul ei, apoi le duse la buze, sorbindu-i binecuvântarea cu neostoită sete. Privi impasibilă agitația din odaie, strădaniile inutile ale celor două femei de a restaura acel
corp distrus de SLA și de abandonul voit al posesoarei lui.
   Ca medic anatomopatolog cunoștea multe despre tainele morții, despre corpul uman și despre capacitățile paranormale ale anumitor subiecți. Știa ca decorporizarea era un adevăr verificat științific, studiase despre fizica cuantică și dimensiunile paralele, despre moartea clinică și resuscitare. Își aminti cu un fior de groază ziua în care, reîntoarsă din pauza de prânz în sala de autopsie pentru o nouă după amiază de muncă, deschizând cu un gest firesc cutia frigorifică, unde lăsase cadavrul unei tinere femei, moarte în urma unui AVC (atac vascular cerebral), descoperi că înăuntru nu mai era nimeni. Șocată și incredulă privi cutia goală cu inima bătând nebunește, se uită în jurul său unde stăteau aliniate cuminți și tăcute alte trei corpuri neînsuflețite, care trecuseră deja prin bisturiul ei și care așteptau să fie ridicate pentru ultimul drum. Un scâncet slab îi chemă atenția din celula frigorifică și aplecându-se cercetă cu privirea perplexă și speriată interiorul acesteia. Ghemuită, goală, vânătă de frig și groază scâncea și clănțănea din dinți o mogâldeață ascunsă de întunericul celulei, în cel mai îndepărtat colț al acesteia. Ochii frenetici luceau iraționali din beznă, asemeni unei fiare speriate, gata de o apărare deznădăjduită.
   Suprimându-și groaza paroxistică, Amneris își adună rațiunea risipită prin ungherele minții și apăsându-și pieptul cu palmele împreunate își recăpătă calmul ușor-ușor și odată cu el, pragmatismul și prezența de spirit. Făcu apel la toată diplomația și blândețea pe care trebuise să și-o confecționeze pe moment, căci nu făcea parte din personalitatea ei, pentru a-și convinge pacienta rebelă, că nu se va atinge nici măcar de un fir din capul ei, dacă va ieși de acolo de bunăvoie. După îndelungi tratative, aceasta ieși cu multă precauție și neîncredere în patru labe, cercetând mai întâi preventiv mediul înconjurător, care nu îi inspira deloc, prea multă siguranță, dar surâsul amuzat și încurajator al doctoriței reuși să doboare zidul fricii, îndărătul căruia zăbovea biata făptură rătăcită.    
   Cazul în sine făcuse furori în presa vremii iar Amneris trebuise să dispară o vreme din oraș din cauza invaziei ziariștilor, care voiau să îi expună viața toată, în piața publică. Întâmplarea aceea îi schimbase viziunile și convingerile rigide și scepticismul ironic, într-o sete nestoită de cunoaștere a teoriilor nonconformiste despre viață și moarte. Acum, recapitulând toate aceste cunoștințe îngropate sub dezolarea unui prezent inacceptabil, i se păru că întrezărește o cale de evadare din capcana bolii și a neputinței. Privind icoana din perete, se gândi ca descoperise un aliat invincibil pentru lupta ei absurdă.
   



ATACUL TENEBRELOR (povestire din volumul publicat ,, Capcana Destinului)


   Ultimele zile ale anului școlar sunt pline de frenezie, emoții și multă nerăbdare. Pentru mine mai era și un prilej de bucurie și plăcută surpriză, căci obținusem și în acel an premiul întâi și dreptul la o tabără gratuită la mare de două săptămâni, în vacanța de vară. Aveam mari speranțe că de data aceasta părinții mei vor consimți să mă lase în sfârșit, să mă bucur și eu ca ceilalți colegi ai mei mai puțin merituoși, dar mult mai norocoși, de oportunitatea ce mi se ivise. Dacă până atunci refuzaseră în fiecare an pe motivul lipsei posibilităților materiale, acum nu ar fi trebuit să se opună, deoarece nu se punea problema banilor. Asaltată de cele mai plăcute gânduri și cu inima cântând de bucurie și speranțe îndrăznețe, pedalam cu aripi la picioare pe bicicleta mea ponosită, pentru a ajunge mai repede acasă cu veștile bune. Îmi mai persista încă în urechi hărmălaia de la școală, veselia contagioasă a elevilor ce năvăleau pe coridoare, însuflețiți de promisiunea vacanței ce mai avea doar două-trei ,,stații”până să ajungă la noi.

   Majoritatea aveau intenția să anticipeze de două- trei zile, mult așteptatul eveniment și își salutau deja colegii mai conștiincioși. Eu eram adepta lucrului terminat și bine făcut, așa că mergeam la școală până în ultima zi, chiar dacă în clasă mai rămâneam foarte puțini și nici profesorii nu mai veneau la ore. Iubeam școala și simțeam o nostalgie apăsătoare la gândul unei atât de lungi absențe, mai ales că vacanțele mele erau destul de monotone și încărcate de nenumărate responsabilități familiale. De data asta, credeam cu tărie că va fi altceva.

   Am intrat în curte scormonind cu privirea peste tot, în căutarea mamei. Am rezemat bicicleta de cireșul pietros de la poartă și nici nu m-am mai lăsat ademenită de chemarea rubinie și dulce a cireșelor, ce scânteiau printre

crengile generoase. Deodată m-am oprit speriată de zgomotele și suspinele ce se auzeau prin ferestrele larg deschise. Am lăsat ghiozdanul să cadă în iarba din curte și am alergat alarmată în casă. M-am oprit în prag confuză și apoi mi-am acoperit fața cu brațele îndoite, în apărare. Pereții erau ,,tapetați” aproape în întregime cu un soi de noroi mișcător și zgomotos, cu sclipiri de verde întunecat. Mi-au trebuit câteva secunde să înțeleg! Oricum, era un spectacol apocaliptic, incredibil și înspăimântător.

   Am început să o strig pe mama al cărei hohot de plâns se auzea din interiorul casei, împreună cu niște izbituri ciudate, ritmice, urmate de un vuiet asurzitor. Deasupra capului meu zburau zeci de mii de muște mari și verzi, înnebunite și dezorientate, care se refugiau în grămada dezgustătoare și teribilă a suratelor, ce umpleau pereții și

geamurile casei. Pe jos zăceau cu miile alte muște moarte, peste care a trebuit să calc cu un fior de silă și oroare, ca să ajung la mama ce se lupta epuizată și terorizată cu puzderia de insecte infernale.

   - Mamă, ce se întâmplă aici? am strigat eu, încercând să străbat cu vocea mea gâtuită de spaimă,  vuietul invadatoarelor venite din iad, presupun. Mama s-a oprit o clipă din lupta ei inutilă cu stihiile dezlănțuite, având ca unică armă o zdreanță patetică și inutilă, cu ajutorul căreia reușise totuși să facă multe victime, judecând după cantitatea insectelor masacrate ce umpleau podelele casei.

   - Muște!... Nu știu de unde au venit și de ce!  De vreo două ore s-au năpustit ca un nor blestemat asupra casei noastre și dacă omor una, apar altele o sută!... Nu-i lucru curat! Fugi de cheamă pe bunică-ta! Fugi!... imploră biata mama cu chipul palid și istovit.

   - Mai întâi ieși de aici și renunță să lupți cu ele, că nu reușești decât să îți faci rău și să le îndârjești și mai mult! Nu vezi că vin mereu? Hai să ieșim afară, mamă! Te rog! Nu te las aici singură! Ieși afară din casă și te odihnește puțin departe de iadul ăsta, în timp ce eu mă duc cu bicicleta s-o chem pe bunica, de la vale! Fără să-i dau timp de gândire, am apucat-o cu hotărâre de mână și am tras-o neînduplecată afară la aer curat. Abia se mai târa biata de ea și tremura din toate încheieturile. Am silit-o să se așeze pe iarbă sub cireș și am constatat cu uimire că afară nu era nici urmă de muște. Nici măcar pereții externi ai casei nu erau atinși de demonicele făpturi. Se pare că destinația lor era să ne ocupe casa, pur și simplu. Am alergat la bunica și i-am spus dintr-o suflare toată tărășenia.

    Ea era cunoscută prin părțile noastre ca fiind o practicantă a magiei albe și puhoi de lume venea la ea să-i ceară ajutorul. Era pricepută bunica la treburile astea și succesele ei în lupta cu forțele obscure ale Întunericului deveniseră cunoscute dincolo de hotarele ținutului nostru. La poarta ei poposeau mașini luxoase, de prin diferite județe ale țării și căsuța ei sărăcăcioasă și minusculă era plină mai mereu de oameni de toate condițiile. Bunica nu pretindea niciodată nimic în schimbul serviciilor ei. Lăsa pe fiecare să-i dăruiască ce voia și ce putea. Pe mulți sărmani îi trimisese ea cu brațele pline de daruri acasă, pe lângă mângâierea, speranțele și binele făcut cu meșteșugul ei tainic. Noi familia, nu prea credeam în puterile astea ale ei, atât de lăudate de alții, dar mărturie stăteau recunoștința și respectul celor vindecați de boli incurabile, celor dezlegați de blesteme de familie vechi, celor dispăruți și regăsiți, celor căsătoriți după  ani lungi de căutare a sufletului pereche etc. Mama îi mai cerea ajutorul ca se ne dezlege pe noi, prichindeii de Deochi, de Bubă, de Brâncă, să-i dezlege orătăniile și vitele de farmece atunci când îi mureau pe capete sau când pierea laptele la vite. Bunica le rezolva pe toate cu știința ei magică.

   Armele ei în lupta cu Răul era aghiasma și busuiocul. Cu ajutorul lor și al descântecelor doar de ea înțelese, murmurate ca pe o litanie, cu glas dulce și molcom, aducea pacea și lumina în sufletele chinuite și neliniștite. Copilăria noastră strălucise de bucuria bunătăților ce se ascundeau în cămara ei străjuită de grele pânze de păianjeni, pe care le rupeam cu teamă și smerenie ca pe o vrajă, ca să descoperim ,,comorile” dulci și înmiresmate ce se ascundeau în borcane sau blide de lemn prăfuite de timp, sau în traiste de cânepă zdrențuite, unde brațul nostru șovăielnic se cufunda cu teamă, riscând să scoatem din străfundurile misterioase cine știe ce făpturi năstrușnice, ce populau pe atunci imaginația și mintea noastră, stimulate de poveștile spuse de tata în serile ploioase și negre de iarnă la gura sobei, pe a cărei plită fierbinte se coceau turte din făină albă, pe care le ronțăiam cu nesaț, toată familia.

   Nici nu mi-am terminat eu bine lamentările, că bunica apucă un buchet de busuioc uscat și o sticluță cu

aghiasmă de la nouă biserici, după care porni ca o vijelie, șchiopătând amarnic din cauza piciorului ei beteag către casa noastră, făcându-mi inutil semn să o urmez. Spun ,, inutil” căci eu eram deja în șa și pedalam cu disperare ca să o liniștesc pe mama, despre care bănuiam că se întorsese în infernul populat cu demonii înaripați ce ne infestaseră casa. Bănuiala mi se confirmă de cum am intrat pe poartă, urmată la scurt timp de războinica noastră, înarmată cu armele ei infailibile. Am rămas departe de casă, ascultând ordinul ferm al bunicii, care după ce a trimis-o la plimbare pe inutila mea mamă ce mi s-a alăturat încrezătoare, s-a apucat să bântuie prin toată casa stropind sistematic peste tot cu apa sfințită, învârtind ca pe un iatagan buchețelul de busuioc și repetând într-una aceeași formulă, ce nu avea nimic neobișnuit și misterios:

   ,, Plecați, plecați, plecați! Întoarceți-vă de unde ați venit! Duceți-vă înapoi la cine v-a trimis!”

   Eu cu mama, așteptându-ne la cine știe ce vrajă nemaiauzită, misterioasă și încâlcită, ne-am privit una pe alta cu o dezamăgire crescândă, îndoindu-ne serios de eficiența intervenției bunicii. Dar nu mică ne-a fost surpriza și uimirea când am văzut ieșind pe ferestrele și ușile larg deschise, roiuri negre și urlătoare, ce se năpusteau ca o furie a naturii către pădurea din dosul grădinii noastre. Vuia văzduhul și soarele abia se mai întrezărea prin norul sinistru de făpturi malefice, ale căror scânteieri verzui incendiau armonia naturii ce fusese luată cu asalt. Noi am urmărit incredule roiul înspăimântător ce se rostogolea  în eter, ca un bolovan aruncat din infern de însăși fiorosul Hades, ca o insultă la adresa luminii și curățeniei noastre sufletești.

   După ce ultima insectă spurcată fu înghițită de infinitul străveziu, liniștea ce rămase în urmă aproape că ne zgârie auzul. După alte câteva clipe, în pragul casei eliberate de stihiile dezlănțuite ce-și făcuseră de cap cu casa și viața noastră, apăru bunica tăcută, gârbovită sub greutatea unei poveri stranii, cu fruntea perlată de sudoare, cu basmaua înflorată căzută mult pe spate, dezgolind indecent argintul tâmplelor sale ninse de ani și de ... altceva, ce-i adâncea și mai mult ridurile ce-i brăzdau chipul trist și extrem de obosit, acum. Niciodată nu o văzusem atât de marcată! Am înțeles că în lupta aceea crâncenă cu forțele obscure ale unei lumi nevăzute, bunica lua asupra ei o mare parte din energiile negative, pe care se străduia să le alunge din noi și dintre noi. M-am apropiat de ea cu sfială și smerenie, am luat-o în brațe și i-am sprijinit fruntea obosită pe umărul meu, mângâindu-i încet părul răvășit.

   - Ești bine, bunico? am întrebat-o eu șoptit. Nu mi-a răspuns. Doar se abandonă mai mult brațelor mele, oftând prelung.  

   Când am intrat în casă, am rămas uluită. Nici insectele moarte de pe podele, ucise de mama cu zdreanța ei veche nu mai erau! Niciuna!... Am privit-o amândouă pe bunica cu uimire și respect, dar ea s-a mulțumit să ridice din umeri în tăcere și se îndreptă cu pași grei și târșâiți către poartă, îndreptându-și neglijent năframa pe creștet.



Ispite (povestire din volumul publicat ,, Capcana Destinului”)


   Sărbătoarea Paștelui se apropia ca o promisiune dulce, înmiresmată de parfumul amețitor al cozonacilor, ce ieșeau ca pe bandă rulantă din cuptorul de cărămidă din fundul curții, unde bunica aprinsese focul vesel și anul acesta. Ștefan se grăbi să lepede brațul de vreascuri uscate alături, frecându-și bucuros palmele ce-l furnicau nerăbdătoare de a dezmierda minunățiile dolofane și rumenite, înșirate cuminți pe măsuța joasă și rotundă ,, ca să le iasă sufletul”, după cum spunea cu mândrie gospodina iscusită ce le zămislise cu mâinile-i fermecate.



   De când se știa, obiceiul acesta se repeta an de an cu strășnicie și adora pregătirile de Paște din casa bunicilor. De cum intra în vacanța de primăvară, părinții îl aduceau la țară iar el se adapta cu entuziasm regulilor nestrămutate ale postului impus de bunica, chiar dacă acasă la ei nu se prea ținea seama de asta. Pentru el era ca o trecere dintr-o lume într-alta și i se părea firesc să fie diferite. Anul acesta Paștele cădea în mai și natura îmbrăcase strai de mireasă. Grădina râdea cu hohote de zambile și ghiocei înfloriți și se gândi că vor avea niște buchete foarte bogate pentru noaptea de Înviere. Mai spre seară trebuia să culeagă florile necesare ca să fie proaspete și parfumate pentru când vor merge cu toții la biserică să se împărtășească. Aceea era tot misiunea lui dintotdeauna și o adora la fel ca și pe cea a încondeierii ouălor, înainte ca mama și bunica să le vopsească în mai multe culori. Bunicul îl învățase să le picteze cu ceară încălzită și acum îi ieșeau adevărate opere de artă. Imaginația lui zburda liberă prin coșul plin cu delicatele bijuterii, pe care le custodea cu multă grijă și mândrie. Tot el alegea pentru fiecare membru al familiei cele trei ouă pentru Împărtășanie, pe care le pictase cu motive religioase, potrivite cu situația.




   Respiră cu nesaț până în adâncul plămânilor, parfumul dumnezeiesc al cozonacilor ce intraseră în proba de foc, după ce cuptorul fu pregătit cu lemnele aduse de el. Simțea că e parte importantă din acel carusel al vieții și că rolul său asigură bunul mers al evenimentelor, laolaltă cu al celorlalți. Cunoștea în amănunt tradițiile acestei sărbători și nu uita nimic niciodată din responsabilitățile lui. Dintre toate restricțiile postului, proba cozonacilor calzi era cea mai dură și nu numai pentru el, din câte observase. Dar nu  va cădea sub nicio formă în ispită, cel puțin nu anul acesta! Spre rușinea lui, în ceilalți ani dăduse dovadă de mare slăbiciune și făcuse praf cel mai arătos dintre cozonaci, de câte ori bunica îi aranjase în cămară ,,greșind” mereu în mod ciudat, numărătoarea lor. El observa, dar nu o corecta niciodată, ca apoi să profite cu nerușinare de neatenția ei inexplicabilă. După ce comitea păcatul se căia amarnic, sperând să fie iertat acolo Sus. Măcar atât mai putea face, după ce nesocotise legile postului și înșelase încrederea bunicii.    Dar plăcerea fără seamă ce-i îndestula sufletul și stomacul era atât de intensă, încât merita din plin toate mătăniile și rugăciunile făcute în taină pentru a-și mai reduce pe cât posibil, amploarea păcatului. Se mai consola când îl surprindea pe bunicul înfulecând cu poftă din codrul de cozonac încă aburind, pe care îl dosea vinovat în buzunarul larg al salopetei. Se prefăceau amândoi că nu au văzut și nu au auzit nimic despre dispariția misterioasă a cozonacilor, când bunica se minuna mucalit de spațiul gol de pe rafturi, ascunzându-și fără succes zâmbetul ipocrit în colțul basmalei.

   Alungați de privirea ei cam prea lungă, o tuleau amândoi care încotro, cuprinși brusc de un zel neobișnuit pentru treburile casei. Ștefan își adora bunicul mai mult ca oricând în acele momente de complicitate tacită. Iubea slăbiciunile lui nevinovate, zâmbetul lui cam în colțul gurii și duioșia din ochii aceia cenușii, calzi și adânci, în care descoperise o lume aparte, pură și minunată.