PROXIMA | Partea întâi: „O misiune specială”: 11. O mică neînţelegere.

Cei trei băieţi rămăseseră chiar pe puntea principală a navei „Pacifis”, de unde urmăriseră rezolvarea testelor şi acordaseră notele. Ei lăsaseră înscrise pe monitoarele computerelor de la bord mesajele de felicitare adresate celor ce reuşiseră, cu rezultatele finale, aşteptându-i astfel.
Lucian era retras, într-un colţ umbrit al punţii principale şi de abia aştepta să dea ochii cu domnişoara Lia, să o vadă şi să audă ce va spune când îl va vedea.
Manea Eugen, urmat de cei patru tineri, nu ajunsese încă în zona rachetodromului, dar nici mult nu aveau până acolo. Gardianul de la intrare nu-i reţinu şi iată-i pe cei patru tineri intrând pe rând, Mihai fiind ultimul, pentru că se simţea dator să acorde prioritate fetelor, într-o zonă a Institutului de a cărei existenţă ştiau doar; nu avuseseră ocazia să pătrundă până în acel moment pe acolo, accesul fiind foarte restrictiv. De data aceasta nu-i reţinu nimeni.
Înaltă, „Pacifis” li se înfăţişă în toată splendoarea ei albastră. Câteva clipe, admirară uimiţi măreţia vehiculului spaţial, rămânând mult în urma profesorului, care deja ajunsese la trepte, pregătindu-se să urce grabnic spre puntea principală. Privind însă în urmă, îi observă pe cei patru tineri, rămaşi pe loc, nu departe de intrarea rachetodromului, cu privirile fixate asupra navei.
- Haideţi, copii! Sunteţi aşteptaţi! N-avem timp de pierdut, le aminti domnul Manea, iar cei patru, revenindu-şi, după ce se simţiseră intimidaţi de prezenţa navei albastre, porniră spre profesor.

Urcară treptele ce-i despărţeau de puntea principală cu oarecare timiditate, iar când ajunseră în interior şi îi văzură pe cei trei membrii de bază ai echipajului, cei proaspăt acceptaţi avură o altă surpriză, constatând că aceştia erau la fel de tineri ca şi ei, în timp ce ei s-ar fi aşteptat să fie mai în vârstă, ca domnul Manea, dar după cum aveau ocazia să vadă, nu era aşa. Noii veniţi au fost întâmpinaţi cu felicitări de Alex şi Nistor, care se şi recomandară surâzători, fără a putea evita un mic incident. Nistor cel înalt, ridicându-se de pe fotoliu, pentru a se îndrepta spre noii săi colegi, mai întâi se împiedică, mai-mai să se întindă pe jos cât era de lung, apoi, după ce scoase mâna din buzunar, pentru a săruta-o pe cea a domnişoarelor, o grămadă de bombonele şi gume de mestecat în ambalaje multicolore căzură pe jos; scuzându-se, se aplecă să le adune.
- Ah, dulciurile astea... îi reproşă domnul profesor Manea cu blândeţe.
După ce-şi strânse dulciurile, se ridică, dar, din nou neatent, se lovi cu capul de ceva ce nu văzuse, deşi ştia sigur că se află acolo, în acel loc, sus, dând dovadă a fi foarte distrat. „Auu...” murmură el scurt, strâmbându-se uşor, a nemulţumire, amestecată cu durere.
- Deh, dezavantajul a 2,18 m... comentă surâzător Alex, tare amuzat.
De abia după această primire buclucaşă, neprevăzută, urmă întâmpinarea oficială a celor patru, cu felicitările de rigoare din partea celor doi. În spate, Lucian stătea tăcut. Curioasă din fire, poate şi din cauza activităţii pe care o desfăşura, spre el se îndreptă chiar domnişoara psiholog Lia, iar când ajunse aproape de el, acesta ieşi mai la lumină, dezvăluindu-şi, deocamdată, cel puţin chipul, iar în clipa imediat următoare, glasul:
- Ia te uită cine este aici... Felicitările mele, domnişoară psiholog Lia, pentru rezultatul perfect obţinut la toate cele cinci teste.
- Cum?! Ce surpriză... Tu, aici?! se miră ea, recunoscându-l imediat: Enka Lucian, dacă nu mă înşel.
- Foarte corect, domnişoară, zise acesta, afişând acel zâmbet al său enigmatic, seducător, abia perceptibil, ce dădea instantaneu gata orice fată care-l vedea întâia oară; nu era şi cazul Liei... Aveţi o memorie bună, având în vedere că nu ne-am întâlnit prea des şi mai ales, nici n-am discutat foarte mult.
- Nu m-aş fi aşteptat să te găsesc aici, replică ea, încă surprinsă de prezenţa lui. Deci, tu ai fost examinatorul meu, cel care n-a dorit să-şi dezvăluie numele, preferând să rămână anonim. Tu ai făcut pe misteriosul.
- Adevărat, chiar eu am fost acela.
- Vă cunoaşteţi deja? interveni domnul Manea, profesorul celor trei prieteni.
- Numai puţin, dom’ profesor. Ne-am întâlnit de câteva ori, nu prea des, pentru puţin timp, absolut întâmplător, în urmă cu un an – un an şi jumătate, explică Lucian, apoi li se adresă celorlalţi trei noi colegi ai lui: Domnişoară Maria, domnişoara Stela şi tânărul Mihai, vă exprim felicitările mele pentru rezultatul obţinut, prin care mi-aţi devenit colegi; şi voi... De ăştilalţi doi mă săturasem deja, glumi el.
- Hei! Ce-ai zis?! se încruntă Alex a nemulţumire.
- Aşa-i, şefu’! Ce tot vorbeşti aiurea? adăugă Nistor.
- Nu vorbeam cu voi, mă, surâse Lucian, semn că glumea, ceea ce Alex şi Nistor pricepură, deci, nu mai protestară, apoi „şeful” continuă, tot spre cei noi: Sunt dator să mă scuz că nu v-am întâmpinat de la bun început, împreună cu Alex şi Nistor, dar am vrut să vorbesc mai întâi cu domnişoara Lia, pe care, după cum v-aţi dat seama, o cunoşteam binişor, pentru că, după cum am mai spus, am cunoscut-o întâmplător anul trecut. Mă numesc Enka Lucian şi sunt bucuros că vom călători împreună spre misterioasa planetă Proxima. Sperând că şi pe voi vă încearcă acelaşi sentiment, nu mai adaug decât că sunt încântat să vă cunosc şi sper că şi vouă vă face plăcere să mă cunoaşteţi.
- Mie, cel puţin, îmi face o deosebită plăcere, spuse Maria, privindu-l admirativ pe sub sprâncenele bălaie.
- Mulţumesc, domnişoară, zâmbi el absolut fermecător, sărutând, cu un gest galant, mâna mică şi finuţă a blondei.
Aceasta roşi şi se retrase lângă Stela, pe care de abia o cunoscuse puţin mai înainte.
- Ce părere ai despre el? o întrebă, sfioasă, blonda, în şoaptă.
- Nu ştiu ce să-ţi spun; e prea devreme să mă pronunţ! Dar e drăguţ, aprecie Stela.
- Drăguţ doar, spui?! Nu e numai drăguţ! E revoltător de frumos; nefiresc de atrăgător... Mi se pare periculos să călătorim alături de unul ca el, pentru o perioadă atât de lungă. Sau cel puţin riscant.
- Periculos, riscant?! Haide, fii serioasă! o atenţionă Stela.
- Ştii tu ce anume vreau să spun... Credeam că ei trei sunt mai vârstă, ca domnul profesor Manea, nu aşa de tineri, ca noi.
- Şi eu credeam la fel, dar se pare că ne-am înşelat amândouă.
- În plus... Enka Lucian; după nume, mi-e foarte cunoscut, am mai auzit de el. Ştii ce se vorbeşte despre el prin Institut? continuă blonda şoptit.
- Nu, habar n-am! Ce se vorbeşte? întrebă Stela.
- Că ar fi un mare Don Juan. Sau, cel puţin, aşa am auzit, iar acum, că l-am şi văzut, înţeleg de ce, zise blonda.
- Eh, aş... făcu Stela, zâmbind.
- Dar despre ceilalţi doi ce părere ai? întrebă blonda.
- Nu ştiu. Nu pot să-mi dau seama imediat. Vom avea destul timp să-i cunoaştem suficient de bine pe toţi. Oricum, sunt drăguţi; toţi trei! Cel înalt pare puţin cam aiurit. Sper că ştiu să se poarte frumos, să nu fie nişte mojici nesuferiţi. Iar puştiul ăsta, Mihai; el e atât de tânăr...
- Ai dreptate, o aprobă Maria îngândurată.
- Te pricepi atât de bine să vorbeşti! observă Lia, referindu-se la Lucian.
- E ceva rău în asta? întrebă el, întorcându-şi din nou privirea către ea.
- Nu; presupun că nu, rosti Lia, apoi, spre surprinderea tuturor, adăugă: Nu ştiam că ai fi unul dintre membrii de bază ai echipajului, căci dacă aş fi ştiut, n-aş fi acceptat să particip la toate aceste teste de la bun început. Nu e deloc corect! Trebuia să fiu avertizată că faci parte din echipaj, candidaţii trebuiau să ştie, să fie anunţaţi din timp şi informaţi în întregime, pentru a se evita eventualele neînţelegeri; trebuia să ni se spună numele vostru măcar, nu să aflăm după aceea. De fapt, cred că nu este prea târziu să mă retrag şi să renunţ la această misiune, deşi îmi făcusem o sumedenie de iluzii în legătură cu ea. Domnule Manea, aş dori să mă retrag acum din echipaj!
La auzul acestor cuvinte ale domnişoarei psihiatru, sufletul lui Lucian se întristă din nou; nu astfel spera el să reacţioneze această domnişoară, mai ales, nu din cauza lui.
- De ce? Ce s-a întâmplat, domnişoară? se miră instructorul.
- Nimic special, dar aş dori să renunţ, repetă Lia.
- Îmi pare rău, domnişoară, dar este imposibil! Mâine, la ora 12.00 fix, trebuie să ne prezentăm în cabinetul domnului director cu echipajul complet, nu mai avem timpul necesar să organizăm alte teste, ori să vă înlocuim cu altcineva. De altfel, sunteţi singura dintre candidate care aţi reuşit să treceţi toate cele cinci teste numai cu note maxime şi să obţineţi rezultatul final maxim, deşi aţi avut, pe departe, cele mai dificile teste. Lucian a avut grijă de acest lucru; el a întocmit subiectele pentru dumneavoastră. Deci, vă repet: Nu mai există cale de a da înapoi, domnişoară, cum, de altfel, v-am spus de la bun început, când v-am întrebat dacă sunteţi de acord să participaţi la acest concurs.
- Da, dar nu mi-aţi spus că în cazul în care voi reuşi să trec testele, voi fi nevoită să fiu colegă cu Enka Lucian.
- Luci?! Dar ce-a făcut? V-a supărat cu ceva? se arătă tare nedumerit instructorul şef.
- Nu, nu tocmai. Acum n-a făcut nimic, nu m-a supărat deloc, dar e ceva în legătură cu felul lui de a fi, pentru că l-am cunoscut anul trecut şi nu mi-am format o impresie prea bună despre el; comportamentul, ca şi temperamentul lui cam lasă de dorit.
- Cum este posibil?! Lucian să nu lase o impresie bună?! Tocmai el?! Vă înşelaţi, scumpă domnişoară! El lasă întotdeauna o impresie bună, oricui, iar comportamentul sau temperamentul lui este aproape impecabil. Ca să nu mai vorbim despre profesionalismul lui. Vă asigur, domnişoară, că este un băiat de excepţie! Lucian este astronom şef, este şi a fost mereu unul dintre cei mai buni elevi ai mei, este unicul proiectant şi tehnician al navei cu care veţi călători pe parcursul misiunii, ca şi principalul ei constructor, deşi aici a fost mult ajutat de cei doi colegi ai săi, Alex şi Nis, dar cu siguranţă că s-ar fi putut descurca şi singur, numai că poate ar fi durat ceva mai mult. El este o mare speranţă de viitor pentru Institutul nostru şi sunt absolut convins că şi caracterul său este fără cusur. Vă spun eu, este un băiat grozav şi cu siguranţă, nu greşesc! În schimb, domnişoară, dumneavoastră v-aţi format o impresie greşită despre el, pe care cred că va reuşi să v-o schimbe cât timp veţi fi colegi; să-l vedeţi aşa cum este în realitate, spuse domnul Manea.
- Deci, nu există cale de întoarcere pentru mine, nici vreo modalitate de a da înapoi, constată Lia.
- Regret, domnişoară, dar asta nu se poate! spuse hotărât domnul profesor Manea. Nu ne putem lipsi de serviciile dumneavoastră, de moment ce aţi fost singura care a obţinut punctajul maxim.
- Atunci va trebui să mă obişnuiesc cu gândul că-l voi avea pe Lucian coleg şi poate că va reuşi să-mi schimbe impresia pe care mi-am format-o despre el şi despre care dumneavoastră susţineţi că ar fi greşită, deşi eu nu cred asta.
- Greşiţi, domnişoară, întări domnul Manea. Puteţi să-i întrebaţi şi pe colegii lui mai vechi, care-i sunt de mult buni prieteni şi ei vă vor confirma spusele mele, o invită profesorul.
- Domnule Manea, vă rog, nu este necesar, interveni blând Lucian, plin de modestie, oarecum încurcat de caracterizarea pe care i-o făcuse profesorul.
- Ba da, e nevoie, sări Nistor, grăbindu-se să aprecieze: Eu sunt gata oricând să afirm că şeful este o adevărată comoară, una fără de preţ.
Fără răutate, Lucian îi atribui imediat o privire dojenitoare:
- Termină, Nis! Nu-i nevoie de asemenea afirmaţii. Dom’ profesor...
- Lucian, te rog, eşti elevul meu şi nu-mi place când cineva, indiferent cine, are o impresie proastă despre vreunul dintre elevii mei, mai ales că tu eşti unul dintre cei mai buni, îl întrerupse domnul Manea.
- Da, dom’ profesor; vă înţeleg şi vă mulţumesc că mă apreciaţi, dar fiecare este liber să aibă propria părere, deci şi domnişoara Lia este liberă să aibă propria-i părere asupra mea.
- Desigur, Luci, ai dreptate, dar eu personal o asigur pe domnişoara Lia că nu va dura prea mult timp până-şi va schimba această părere proprie despre tine. Acum însă, v-aş sfătui să le prezentaţi noilor voştri colegi nava „Pacifis” sau orice altceva i-ar interesa, iar eu am să mă retrag puţin, căci mai am şi alte treburi. Am să revin peste... maxim două ore, să discutăm despre roboţii pe care va trebui să-i alegem, pentru că, vă reamintesc că mâine, la 12.00 fix, trebuie să ne prezentăm la dom’ director, cu echipajul complet, deci şi cu cei doi roboţi, altfel nu ştiu ce va spune directorul, dar nici nu vreau să aflu!
- Bineînţeles, dom’ instructor; n-am uitat, rosti Alex.
- Bine. Deci, timp de două ore vă las singuri, ori pentru a le prezenta nava, ori să vă cunoaşteţi între voi; aveţi grijă doar să nu vă luaţi la bătaie, încheie în glumă domnul Manea, apoi părăsi grăbit încăperea.
Cei şapte tineri rămaseră să discute, hotărând că, deocamdată, ar fi mai potrivit să se cunoască mai bine între ei, nu să le prezinte nava; pentru asta aveau suficient timp, mai ales că, în următorii ani, vor sta mai mult la bordul ei.
- Deci, noi trei ştim despre voi câte ceva, cel puţin atât cât am aflat din fişele voastre personale, când le-am studiat mai sumar, laolaltă cu ale celorlalţi 26 de tineri pe care i-am selecţionat în vederea participării la concursul pe care l-aţi susţinut, cât şi acum, astăzi, cu mai multă atenţie, după rezultatele obţinute. Ar mai fi câteva mici amănunte de stabilit, foarte probabil, mai mult de partea voastră, pentru că presupun că voi nu ştiţi prea multe despre noi trei, dar sunteţi nerăbdători să aflaţi. Aşa că, vă ascultăm! îi invită Lucian.
- Păi... începu domnişoara Stela, despre care aflaseră că ar fi medic, deşi nu toţi aflaseră acest amănunt. Ce vârste aveţi? Păreţi cam tineri...
- 22, rosti lunganul.
- 21, preciză Lucian.
- Eu... Aş putea spune 25, deşi am să-i împlinesc la toamnă, adăugă Alex.
- E bătrân şi nu vrea sau nu-i place să recunoască, comentă, în glumă, Lucian, surâzător. Nu-i aşa, bătrâne?
- Aş... pufni Alex, refuzând să răspundă provocării. Ia mai lasă-mă și tu în pace!
- Bine, bătrâne, te las, zâmbi Lucian. S-a lămurit, deci, problema vârstei noastre. Ce altceva doriţi să mai ştiţi despre noi?
- Ar mai fi multe; destule... Să vedem, rosti blonda îngândurată. Deocamdată însă, ar fi suficient să aflăm ce specializări aveţi voi, cu excepţia astronomiei; asta se ştie, că sunteţi cu toţii astronomi. Şi astronauţi; sau viitori astronauţi.
- Astronomi – aşa-i, întări Nistor, privind spre Lucian. Doar că şefu-i astronom şef.
- Ne dădeam seama, replică Lia, uşor ironic.
- Şi totuşi, ce altceva? insistă blonda.
- Geograf, preciză lunganul.
- Geograf – năuc, completă şeful.
- Ha, ha, şefu’; foarte amuzant, rosti Nistor, apoi adăugă, spre noii săi colegi: În orice caz, dacă aveţi vreo nelămurire vreodată în legătură cu vreo hartă sau cu orice altceva axat pe teme geografice, veniţi la mine fără să ezitaţi şi vă lămuresc eu...
- Mamăă, îţi dai seama ce lămuriri savante o să le dea? pufni amuzat Alex. Bieţii de ei!
- Ia mai taci, mă, isteţule! îl repezi Nistor.
- Mie-mi place geografia, spuse blonda. Dar eu sunt biolog.
- Biolog? repetă Lucian. Ah, deci, în general, îţi plac animalele.
- Animalele?! În general, toate, fără diferenţe. În plus, evident, îmi plac şi plantele, afirmă blonda.
- Plante şi animale; interesant, aprecie Lucian, adăugând: Mie îmi plac numerele, în general, toate, fără diferenţe; sau de fapt şi cu diferenţe.
- Poftim?! păru nedumerită blonda.
- Adică, matematica; sunt matematician, preciză Lucian.
- Mate?! Yeah... se strâmbă blonda, justificând: Scuze, dar mie nu-mi place deloc matematica.
- E-n ordine; te înţeleg, replică, înţelegător, Lucian. Mulţi au aceeaşi reacţie ca şi tine la auzul cuvântului ăsta.
- Eu sunt genetician, zise Alex, simţind că-i rândul lui să-şi spună profesia.
- Cum?! se miră domnişoara doctor Stela.
- Adică, sunt specialist în ingineria genetică, preciză Alex.
- Uau... scăpă involuntar blonda, un sunet admirativ.
- Acum ştiţi şi cu ce ne ocupăm, constată Lucian. Altceva?
- Da, ar mai fi, începu tot blondina, nu foarte îndrăzneaţă. Puţin mai înainte l-am auzit pe... Ăăă... genetician, spunând parcă 2,18 m. La... Înălţimea lui se referea?! întrebă temător Maria, privind serios în sus, spre înaltul geograf.
- Nu se observă?! se răţoi, morocănos, Nistor, adesea pus în situaţii neplăcute, datorită înălţimii sale.
- Ba da, e destul de evident, rosti blonda, simţindu-se mică, neînsemnată, pe lângă el.
- Oare ce mănâncă, de a crescut atât?! se întrebă, nedumerită, Stela.
- Dulciuri, rostiră degrabă, amândoi deodată, Alex şi Lucian, râzând.
- Vai, cât de mică pot fi pe lângă el! constată surprinsă blonda.
- Nici o problemă, domnişoară, pe lângă el oricine e mic, o consolă Lucian, adăugând în glumă: Chiar şi Everestul...
- De fapt, adevărul e că sunt scundă, eu de abia am 1,53 m, recunoscu blondina.
- Hmm... Micuţă, nu?! rosti mândru, de sus, lunganul.
- Mică, mică, dar tare aprigă, să ştii, ameninţă ea neînfricată, începând astfel una dintre multele „încăierări” ce vor avea frecvent loc între ea şi cel aflat la extrema opusă, Nistor.
- Ah, eşti rea?! remarcă lunganul. Nu mi-e frică, să ştii!
- Cât despre voi, ce-ar fi de lămurit acum, urgent? se întrebă Lucian îngândurat şi spuse, trist: În primul rând, sper că aţi vorbit acasă, cu părinţii voştri, iar aceştia sunt de acord cu plecarea voastră... Plecarea în această misiune.
- În principiu, da, aprobă parţial Lia.
- Cum adică?! Sunt sau nu de acord? tresări el, nedumerit.
- Adică nu în totalitate, explică Lia. La început, când le-am vorbit despre concurs, au fost de acord, dar pe atunci nu era deloc sigur că vom lua parte la misiune; acum, după rezultatele finale, când totul a devenit sigur, nu ştim cum vor mai reacţiona.
- Ar fi de preferat să nu existe împotriviri, replică Lucian, el ştiind sigur ce însemna acest lucru.
- Vorbeşte astfel, pentru că el se confruntă cu împotrivirea părinţilor săi, explică Alex.
- Chiar trebuia să nu-ţi ţii gura? se arătă nemulţumit Lucian.
- Scuze, dar nu e ceva secret, tot s-ar afla, justifică Alex.
- Mda, să revenim la ale noastre, propuse Lucian, privind spre noii săi colegi. E bine că nu depindem în totalitate de părinţii noştri, deşi... se opri el, fixându-l insistent pe tânărul cel nou: Tu... Cum ziceai că te numeşti?
- Eu?! se miră băiatul cu ochii albaştri. Mihai, domnule...
- Poftim?! Cum?! Ce-ai zis, măi?! tresări Lucian, ridicând sprâncenele a nemulţumire. Ce mă iei pe mine cu „domnule”?!
- Păi, scuze, dar... începu timid băiatul.
- Nu-mi vorbi astfel, nici tu, nici altul dintre voi! Mă numesc Lucian, iar pentru voi, colegi şi sper, prieteni, simplu, Luci. Pricepi? Cum ziceai că te cheamă?
- Mihai, repetă tânărul.
- Aşa, da, Mihai, se dumiri Lucian. Deci, tu, ce vârstă ai?
- 18, răspunse scurt Mihai.
- 18?! Sigur?! întrebă Lucian, încruntându-se. Nu-i aşa! Spune drept; sau vrei să verific prin fişele voastre personale... A ta e pe aici, pe undeva, zise Lucian, căutând de zor prin fişele noilor sosiţi. Ia să vedem...
- Nu-i nevoie, îl întrerupse tânărul, recunoscând: E adevărat, încă n-am 18, dar am să-i împlinesc luna viitoare, pe la sfârşit; pe 30 iulie.
- Luna viitoare vom fi deja plecaţi, în drum spre Proxima, replică grav Lucian.
- Şi... E vreo problemă?! rosti tânărul descurajat.
- Sper că nu, dar ar fi sigur una serioasă, în cazul tău, dacă părinţii tăi s-ar împotrivi; eşti încă minor, sub tutela lor.
- Doar până luna viitoare, repetă băiatul.
- Aşa-i, însă la data plecării, tot minor vei fi, încă... Şi e obligatoriu ca părinţii tăi să-ţi acorde permisiunea, ambii, în scris, cu martori; aşa prevede legea şi nu cred că dom’ director ar încălca-o. Dânşii trebuie să semneze mai multe acte în prezenţa dumnealui şi a doi martori, deci, ar fi cazul să lămureşti cu ei problema asta până dimineaţă, să ştim sigur ce-i de făcut în cazul tău, să-ţi găsim la timp un înlocuitor, dacă va fi nevoie, presupuse Lucian.
- Nu va fi; am să-i conving! se îndârji tânărul.
- Sper, rosti Lucian îngândurat. Ar fi păcat să te înlocuim; eşti simpatic. Şi... Ce specializare ziceai că ai... Ăăă... Mihai, parcă...
- În informatică, preciză Mihai.
- Ah, eşti informatician... Bun! Avem nevoie şi de un informatician în misiune, spuse Lucian. Deci, tu eşti informatician, despre domnişoara Lia ştiu foarte bine că e psiholog şi psihiatru, micuţa asta blondă este biolog, iar domnişoara... privi Lucian încurcat spre Stela, întrebător.
- Eu?! se miră Stela. Eu sunt doctor, preciză ea.
- Aşa-i... Ni s-a pus în vedere ca unul dintre cei patru tineri să fie doctor, pentru a deveni medicul echipajului nostru, îşi aminti Lucian. Care va să zică, dumneata, domnişoară...
- Stela, rosti ea lămuritor.
- Domnişoara doctor Stela, zâmbi el, cucerind-o pe loc şi pe ea, cu farmecul lui irezistibil.
- Să aveţi grijă de sănătatea voastră, dacă vreţi să nu aveţi probleme cu mine, îi sfătui Stela.
- Eu n-am probleme niciodată, se lăudă Nistor.
- Mănânci prea multe dulciuri, din câte am observat eu, sesiză Stela un amănunt foarte evident.
- Ha, asta nu-i deloc o noutate, rosti Alex vesel.
- Şi ce dacă mănânc multe dulciuri? se revoltă Nistor. Asta nu mi-a cauzat niciodată până acum.
- Dar s-ar putea să-ţi cauzeze, presupuse doctoriţa.
- Noi ţi-am spus de nu ştiu câte ori acest lucru, îi aminti Lucian.
- Aş, şefu’... rosti nepăsător Nistor.
- De ce-i tot spui şefu’? se interesă Maria.
- Pentru că asta este, şeful! Şeful meu şi al lui Alex, explică Nistor.
- Dar e mai mic decât voi doi; ca vârstă, mă refer, remarcă Maria.
- Şi ce dacă, micuţo?! surâse Nistor, de sus. Ştiam că-i mai mic decât noi, dar tot e şeful nostru.
- Poate astronom şef, vrei să spui, îl corectă Lia.
- Astronom sau nu, tot şef rămâne, replică Nistor. Şi n-ar fi deloc de mirare să ne fie şef în continuare, nouă, tuturor; al misiunii, vreau să spun! Deci, comandantul...
- Termină, Nistor! i se adresă calm, dar ferm, Lucian.
- N-am zis nimic rău, şefu’, se apără lunganul.
- Nu e cazul să facem presupuneri, spuse Lucian.
- Bine, şefu’, nu facem, aprobă Nistor.
Colegii discutară câtva timp între ei, încercând să se cunoască cât mai bine, să se înţeleagă unii cu alţii; discutară până când apăru domnul profesor-instructor Eugen Manea.
- Tot aici sunteţi?! constată dânsul. Deci, n-aţi fugit... Să înţeleg, cei patru noi sosiţi, că nu v-au speriat elevii mei cei vechi?
- Nu, domnule, nu ne-au speriat deloc; nu încă, zise şoptit Stela.
- Şi... V-aţi lămurit? se interesă dânsul.
- Aproape, spuse scurt Alex.
- Există neînţelegeri? continuă domnul Manea cu întrebările.
- Încă nu, dom’ profesor, dar ar putea exista în cazul tânărului informatician... Mihai parcă; n-a împlinit încă 18 ani şi nici la data lansării nu-i va avea împliniţi, îi aduse Lucian la cunoştinţă domnului Manea. Deci, se pare că va fi nevoie de acordul în scris al părinţilor săi, pentru ca el să ne poată însoţi.
- Ai dreptate, îl aprobă îngândurat domnul Manea. Tinere, ai tăi sigur sunt de acord? îl întrebă profesorul pe Mihai.
- Nu ştiu; s-ar putea. Vor veni de dimineaţă... Am să încerc să-i conving în seara asta, se înflăcără Mihai.
- Bine; deci, ne vom lămuri mâine cu părinţii tăi, concluzionă domnul Manea, întrebându-i din nou, pe toţi: Altceva?
- Domnule, am înţeles că dintre ei trei, el este şef, privi Lia spre Lucian, continuând: Astronom-şef. Asta înseamnă că, dacă vom pleca în misiune, tot el va fi în continuare şef, sau comandantul misiunii?
- Nu obligatoriu, domnişoară, spuse profesorul. S-ar putea, dar nu v-aş putea spune nimic sigur, pentru că n-am aflat decizia Comisiei pentru Zboruri Spaţiale; vi se va comunica mâine, spre seară, prin intermediul domnului director, când se va şi oficializa această misiune, adică va fi anunţată mass-media.
- Cum?! tresări Nistor, cu gândul la Adela, la care nu ajunsese încă. Mâine?! Mâine seară deja va fi anunţată mass-media?! Misiunea noastră va deveni oficială? Dom’ profesor... Aşa aţi spus?!
- Da, dragul meu, ai înţeles foarte bine, întări profesorul. E cazul să oficializăm totul. De ce? E vreo problemă?
- Ah, nu, rosti Nistor îngândurat, întristându-se puţin.
- Mai aveţi nelămuriri? se interesă domnul Manea.
- Da, ar mai fi ceva, şopti timidă blonda Maria.
- Spuneţi, domnişoară, o invită profesorul.
- De fapt, aş vrea să ştiu dacă... Dacă ar fi posibil să... Să luăm animale la bordul navei, în misiune?!
- Animale?! ridică Lucian sprâncenele în semn de mirare, privind spre domnul Manea: Nu ştiu; s-ar putea, dom’ profesor?
- Animale?! repetă încurcat şi profesorul. N-am discutat despre asta cu nimeni. Personal însă, nu v-aş sfătui.
- De ce? întrebă, tare sfioasă, Maria.
- Nu că v-ar încurca cu ceva; sunt tare drăgălaşe, dar mă gândeam la faptul că nu trăiesc prea mult, adică, durata vieţii animalelor de companie nu e foarte lungă, iar asta ar putea ridica probleme; ar fi de preferat să le evitaţi.
- Dar plante? încercă Maria.
- Plante?! repetă, de parcă n-ar fi înţeles, profesorul. Desigur, da... Cred că astea nu încurcă pe nimeni, cu nimic. În cazul lor, altfel stă treaba. Deci, plante cred că puteţi lua.
- Şi... Dacă ar fi vorba de mai multicele, aş avea unde să le depozitez? Şi li s-ar asigura toate condiţiile necesare? se interesă aceeaşi domnişoară blondă, Maria, biolog.
- Eu cred că da, dar aici mai bine îţi poate răspunde unul dintre cei trei, replică profesorul. Luci, lămureşte-o tu pe domnişoara, te rog!
- Desigur, domnişoară Maria; există spaţiul de depozitare şi este prevăzut cu tot ceea ce le este necesar plantelor, explică Lucian.
- Bine, surâse fermecător gingaşa blonduţă.
- Dar cabinet medical aveţi? întrebă Stela.
- Evident, afirmă Lucian. Se află spre capătul acestui culoar îngust, indică el culoarul respectiv. Şi este prevăzut cu tehnologie medicală de ultimă oră, dar, după ce-l veţi vedea, domnişoară, veţi decide ce mai trebuie să aduceţi; nimeni nu se va împotrivi.
- Aşa e corect, aprobă domnişoara doctor.
- Aveţi grijă cum vă purtaţi cu domnişoara! îi atenţionă profesorul. De acum încolo, pentru următorii 13 ani, veţi depinde de ea, vieţile voastre vor fi pe mâinile ei...
- Noi avem încredere că se va descurca de minune, vorbi, cam în numele tuturor, Lucian.
- Pentru a vizita nava, aveţi timp destul de mâine încolo, după oficializarea misiunii; puteţi vedea rezervele fiecăruia, diferite laboratoare, spaţii de depozitare şi în general, tot ce mai există. Deocamdată însă, cred că avem o altă problemă legată de doi roboţi. Domnul director a spus clar că mâine ar trebui să fie şi ei prezenţi, rosti profesorul.
- Dacă-mi permiteţi, domnule... şopti tânărul Mihai, nu prea îndrăzneţ.
- Spune, tinere! îl încurajă profesorul.
- Aş avea eu doi roboţi potriviţi pentru această misiune, zise băiatul.
- Nu zău?! Unde-i ai? Îi ţii în buzunar cumva? se distră Nistor.
- Nu chiar. De fapt, normal, nu-i am aici, la mine, ci acasă, preciză Mihai.
- De fapt, normal, acasă toţi avem roboţi, cel puţin unul, da’ ăia nu-s potriviţi pentru misiune, replică Nistor.
- Nu vorbeam despre roboţii care ajută la menajul casnic, explică Mihai. Aş avea doi roboţi care ar fi foarte potriviţi pentru misiune, deşi, de fapt, nu sunt încă gata.
- Nu înţelegem; îi ai ori nu-i ai?! păru derutat Alex.
- Da... şi nu, rosti încurcat tânărul informatician cu ochii albaştri, în timp ce Lucian îl privea tăcut, ascultându-l. De fapt, aceşti doi roboţi sunt proiectul meu de diplomă şi vor fi gata înainte de 15 iunie, când îmi voi termina studiile şi o să-mi iau licenţa în informatică. I-am putea utiliza pe aceia în misiune.
Lucian zâmbi admirativ; îi plăcu tânărul, îi plăcu entuziasmul acestuia. Într-un fel, îi amintea de el, când în urmă cu trei ani, îşi pregătea proiectul lui de diplomă, această navă albastră, „Pacifis”. Zise:
- Acei doi roboţi sunt perfecţi. Îi vom lua pe aceia cu noi.
- Cum aşa, şefu’? se miră Nistor. Nu cred că acei doi roboţi sunt pregătiţi pentru această misiune; n-au datele necesare.
- Nu sunt, dar încă nu le-am introdus cipul de memorie, însă nu-mi va lua mult timp să efectuez modificările necesare, se entuziasmă şi mai mult tânărul Mihai. Pentru asta însă, voi avea nevoie de cât mai multe informaţii despre misiune, în general, ca să ştiu cum să-i programez.
- Bine, decise Lucian. Ţi se va pune la dispoziţie tot ceea ce-ţi trebuie, însă mâine, după ce vom fi siguri că părinţii tăi îşi dau acordul în ceea ce priveşte plecarea ta în această misiune; până atunci, nu putem face nimic în acest sens.
- Dar, Luci, directorul a spus clar că mâine, la ora 12.00 să vă prezentaţi şi cu roboţii în biroul lui, îi aminti profesorul.
- Dacă trebuie, îi aduc aşa cum sunt, adică neterminaţi şi îi explicăm totul domnului director, se înflăcără Mihai.
- Uşurel... Mihai, îşi aduse Lucian aminte numele băiatului. Nu-i nevoie să aduci roboţii, iar cu dom’ director am să vorbesc eu, să-i explic situaţia; mă înţeleg bine cu dânsul.
- Bine, hotărî profesorul Manea. Atunci rămâne stabilit să luaţi acei doi roboţi în misiune, dacă părinţii tânărului informatician nu vor avea nimic de obiectat în legătură cu plecarea fiului lor. Şi mai ales dacă nu eu, ci tu, Luci, îi vei explica într-adevăr directorului de ce mâine, la ora 12.00, vă veţi prezenta în biroul dânsului fără cei doi roboţi. Ne-am înţeles?
- Cu directorul se rezolvă, dom’ profesor, îl asigură Lucian.
- Da, ştiu că ai o influenţă foarte mare asupra directorului nostru, tocmai de aceea spun că depinde de tine acest amănunt, zise profesorul. Eu nu vreau să încerc să-i explic nimic de acest gen.
- Şi cum se numesc roboţeii tăi, băieţaş? îl întrebă Alex.
- Pe unul îl cheamă Robby, iar celuilalt i-am spus Felix M-51, preciză Mihai, oarecum nemulţumit de cuvântul „băieţaş”, utilizat de Alex, deşi, acesta, cu aproximativ şapte ani mai mare decât el, era decanul de vârstă al echipajului, chiar dacă, la numai 25 de ani neîmpliniţi, se putea considera încă foarte tânăr.
- Bine, flăcăule. Poate că Robby şi Felix M... Oricum i-ai mai zis, vor fi roboţii noştri în misiune, rosti Alex.
- Dacă el va fi informaticianul nostru, adăugă Nistor.
- Dacă-l vor lăsa părinţii... surâse Alex.
- Nu fiţi răutăcioşi! li se adresă Lucian. Vom lua oricum acei doi roboţi în misiune, indiferent dacă părinţii lui Mihai îl vor lăsa sau nu pe el...
- Dar, şefu’... se împotrivi Nistor.
- Taci, Nis! surâse Lucian. E clar: Roboţii noştri vor fi Robby şi Felix M... privi Lucian întrebător spre tânărul Mihai.
- Felix M-51, repetă Mihai.
- Întocmai aşa, aprobă Lucian.
- De ce „M-51”? se interesă Nistor, nedumerit.
- Din anumite considerente, pe care nu le pot explica acum, spuse Mihai.
- „M-51”... repetă îngândurat Nistor, insistând: Oare ce înseamnă asta?! Matrice, matematică, mister...
- Lasă-l, Nis! interveni din nou Lucian. Nu cred că te interesează atât de mult ce semnifică „M-51”, deci, nu-l mai cicăli.
- Gata! Ajunge! îi întrerupse profesorul. Deci, am lămurit problema roboţilor.
- Şi-n cazul ăsta, dom’ profesor, aş putea pleca? se interesă lunganul.
- De ce te grăbeşti?! Nu încă, mai aşteaptă! Trebuie să probaţi uniformele, căci mâine, aşa vă veţi prezenta în biroul directorului, nu în haine de stradă, explică profesorul.
- Uniformele noastre?! se miră lunganul. Sunt deja gata?!
- Pentru voi trei, erau de mult gata, replică instructorul. Cu ceilalţi patru a fost mai problematic. Dar, imediat după rezultatele finale ale testărilor, li s-au comunicat măsurile, iar uniformele, la comandă, au fost rapid croite; vi le aduc imediat...
- Dumneavoastră?! se miră din nou lunganul, însă nu primi nici un răspuns.
Instructorul ieşise...