Revederea

Îmi place luna aprilie, când natura se îmbracă în haine de gală... Când verdele crud îmi pictează retina și parfumul florilor mă ademenește să pășesc pe cărări necunoscute... Îmi las pașii să mă poarte în ce direcție vor... Mă simt  ca și cum aș păși prin timp... E sâmbătă dimineață și doar câteva persoane aleargă prin parc... Mă opresc să-mi trag sufletul pe o bancă, nu departe de lac. Închid ochii și  îmi răsfăț auzul cu ciripitul păsărelelor. După foarte puțin timp aud pe cineva:
-    Sorina?
-    Da...
-    Ce faci? Sunt Raluca Păun, colega ta din generală, îmi spuse ea zâmbind.
-    Doamne, Ralu! Nu-mi vine să cred! Cât mă bucur să te văd! Hai să te pup! Doamne, câți ani au trecut...aproape douăzeci și cinci... Abia te-am recunoscut după zâmbet. Ce mai faci?
Și-am început să povestim vreo două ore. Ne-am amintit de colegi. Am schimbat numerele de telefon, adresele de Facebook, de e-mail, hotărâte să nu mai pierdem legătura.

Mai avea câteva contacte ale colegilor noștri, așa că am plănuit o revedere. Am reușit să dăm de vreo nouă colegi. Ne-am creat grup pe Facebook și Whatsapp și am început să vorbim, să ne povestim ce-am făcut în ultimul sfert de secol.
Colegii mei păreau neschimbați în conversații, iar fizic, recunosc că am studiat mult pozele postate ca să mă obișnuiesc cu noul lor chip... în mintea mea rămăseseră tot adolescenți... Abia așteptam și revederea propriu-zisă. În funcție de programul fiecăruia, am reușit să stabilim revederea peste două săptămâni, la ora doisprezece, în acel parc, majoritatea nu se mutaseră din cartier. Abia așteptam! Eram cu toții nerăbdători. Între timp am mai reușit să adunăm colegi în grupul nostru, așa că aveam șansa să facem o revedere în toată regula.
Am rezervat o masă dublă mare la terasa unui restaurant și așteptam cu emoții mari revederea. Au început să apară unul câte unul, unii cu copii, alții cu flori, alții cu bomboane, fiecare cu ce-a avut... Ne-am pupat și ne-am îmbrațișat și ne-am minunat de noi.
 M-am bucurat că a venit și colegul meu de bancă. M-am conversat mult cu Matei. Părea că știe câte ceva despre noi toți. Nu ne uitase numele și chiar dacă nu ne văzuse de mult, știa ce ajunsesem fiecare în viață. Se schimbase mult. Inainte era foarte neastâmpărat, mereu făcea câte o boacănă, mai ales în clasele primare. Acum era un bărbat în toată firea, își lăsase barbă și vorbea atât de calm, cu o căldură îngerească. Ochii îi erau luminoși și pătrunzători, de un albastru ireal de frumos, ca un cer senin, într-o zi de primăvară.
-    Matei, ce știi de Lavinia? Parcă stătea cu tine pe scară, n-ai reușit să o aduci și pe ea?
-    Lavinia s-a mutat din bloc, după ce s-a căsătorit. E medic cardiolog acum și e plecată la o conferință în Elveția.
-    Vai, cât mă bucur pentru ea!
-    Alin?... Radu?... Ioana?... ce mai știi de ei?
Și despre toți ne povestea aproape cu lux de amănunte, parcă-i vedea în fața ochilor, așa i se lumina fața... Și se bucura sincer și slăvea pe Dumnezeu. Uneori mă întrebam, cum de știe atât de multe și eu care stăteam cu ei în cartier nu mai știam nimic... Poate că m-am lăsat dusă de valurile vieții și am pierdut unele lucruri esențiale... Despre el, mi-a spus că s-a retras undeva, la munte.
Eram foarte entuziasmați, vorbeam tare, râdeam din tot sufletul și ne bucuram unii de alții. A fost atât de plăcut, că ne-am propus următoarea revedere mult mai repede. Nici nu ne dădusem seama cât de dor ni se făcuse de acele vremuri, de noi cei din trecut, ajunși acum maturi, cu  alte responsabilități, cu alte griji și cu alte bucurii. Am petrecut până noaptea târziu.
Nu ne mai venea să ne despărțim, dar acum aveam promisiunea lor că ne vom revedea mai des, așa cu toții, și individual de câte ori vom putea.
Peste o săptămână, m-am întâlnit cu Lavinia și i-am povestit cum a fost revederea. Îi părea așa  de rău că ea n-a putut ajunge... Însă a fost foarte surprinsă când i-am zis că l-am întrebat pe Matei de ea.
-    Matei? Care Matei?
-    Matei Stancu! Colegul meu de bancă. Cel care a locuit pe aceeasi scară de bloc cu tine.
-    Matei Stancu? Cum așa?
-    Da...
-    Sorina, ce tot zici? Matei s-a călugărit, de vreo zece ani...
-    Poftim?!...
-    Nu știai? Poate ai vorbit cu Aurel, verișorul lui, seamana fizic destul de bine.
-    Nu,  Aurel n-a putut ajunge, s-a mutat în Spania, imediat după Revoluție. Nu mai vine în țară, am vorbit cu el pe Skype. Stai puțin, să mă dezmeticesc... Matei Stancu, s-a călugărit?
-    Da! După ce au murit părinții lui, a vândut tot și s-a călugărit.
-    ...
Am aflat ulterior că Lavinia avea dreptate. Matei se călugărise. Dar, oare cum a fost posibil să vină la reuniune, pentru că niciunul dintre noi nu-l anunțase, iar mânăstirea se află la sute de kilometri distanță, undeva, pe un vârf de munte, unde nu există mijloace de comunicare?...
 Totuși, undeva în adâncul sufletului meu, știu că va fi alături de noi și la următoarea revedere. Doar, a promis...