SOGGIORNO A SICILIA DI SANT’AGATA (12)

Cum spuneam, sunt dornic sӑ trӑiesc noi aventuri, iar Catania îmi va oferi, peste scurt timp, materialul necesar pentru una dintre cele mai frumoase amintiri. Dar … s-o luӑm treptat.
Adicӑ prima urgenţӑ este sӑ cobor treptele de la Giardino Bellini şi sӑ revin în civilizaţia stradalӑ, unde se sting ultimii lucşi ai sursei naturale de iluminare. Decoraţiunile luminoase sunt deja la putere,  aşa cum votasem încӑ de dimineaţӑ (unul dintre puţinele voturi unde am câştigat), şi pe mӑsurӑ ce avansez spre sud, porticurile sunt tot mai colorate. Iar mulţimea tot mai viermuitoare, iar polizzia de asemenea. Or şti ei ceva, aşa cӑ iau mӑsura de maximӑ încredere; îmi adӑpostesc camera Canon în rucsac, pe acesta mi-l fixez în faţӑ, la vedere, iar pentru satisfacerea nevoii de amintiri imagistice voi folosi de acum înainte doar celulosul. Dar şi pe ӑsta cu cât mai multӑ grijӑ şi discreţie, pentru cӑ vreau sӑ-l pӑstrez în proprietate.
Via Pacini, pe care am tot cӑlcat-o azi, îmi dӑ o idee, aceea de a profita de preţul accesibil al berii. Înghesui o sticlӑ în rucsac (nu mai multe, nu am chef sӑ îmi activez sciatica) şi revin pe Etnea, unde peisajul urban e atrӑgӑtor. Pe cuvânt, e bine sӑ ai şi un telefon bun în dotare, pot dovedi cӑ nu mint.
Mӑ apropii de Piazza Universitá, dar, dintr-o datӑ, sunt prins într-un cleşte. Acum înţeleg ce simţeau exploratorii polari atunci când gheţurile se închegau în jurul lor. În câteva secunde, mӑ transform dintr-un turist liber într-un prizonier înlӑnţuit. Ce-i drept, nu ca amӑrâtul ӑla de Prometeu pe care îl ciugulea vulturul, pe mine nu mӑ ciuguleşte nimeni, dar nici nu mai pot pӑşi în nici o direcţie.

Motivul e siplu: la câteva zeci de metri în faţa mea se vede basculanta albӑ, pe care o mai întâlnisem, mai devreme, prin piazza Carlo Alberto di Savoia, iar în ea câţiva înhalataţi, care se agitӑ de zor, iar dincolo de maşina (imobilizatӑ) vӑd baldachinul Sfintei Agata.
Rӑbdarea nu mi-a lipsit niciodatӑ, aşa cӑ şi de data asta mӑ resemnez sӑ aştept. Ce anume? N-am idee. Poate, dupӑ ce tata popa îşi tine slujba în locul respective, baldachinul va fi mutat în altӑ parte iar mulţimea se va coagula pe noul amplasament. Sau, poate, tot dupӑ slujbӑ, lumea se plictiseşte şi se pune în mişcare.
Dar tata popa nu slujeşte nimic. Se învârte pe baldachin, mai coboarӑ, mai urcӑ, dar rӑmâne tӑcut. Singurele glasuri care se aud dinspre obiectiv sunt cele ala halatelor albe din camion, care se strigӑ unul pe altul şi desfӑşoarӑ o activitate de neînţeles pentru mine: primesc din mulţime mӑnunchiuri de lumӑnӑri aprinse, le sting şi le aruncӑ prin camion. Ba, ceva-ceva tot înţeleg eu: nenii ӑştia care vând lumânӑri nu pun în pericol întegrigatea poprului, pentru cӑ, deşi uriaşe, lumânӑrile nu apucӑ sӑ facӑ multӑ luminӑ. Ce afacere!
N-aş vrea sӑ exagerez, poate din punct de vedere subiectiv timpul  a fost mai lung decât cel mӑsurat de ceas, dar cred cӑ am stat cam o orӑ aproape nemişcat.  La un moment dat, tonul strigӑtelor din camion s-a schimbat, iar unul dintre halate a coborât din benӑ la volan şi a pornit dieselul, schimbând, pe loc atmosfera. Oare numai mie mi se întâmplӑ? Legea lui Murphy, aia care spune cӑ oriunde existӑ o sursӑ de fum puturos existӑ şi un curent de aer care dirijeazӑ fumul exact spre nӑrile mele, a funcţionat perfect. Noroc cӑ stagiul ӑsta de practicӑ a durat destul de puţin, sigur nu mai mult de zece minute, dupӑ care camionul s-a pus în mişcare cu o vitezӑ inferioarӑ maşinilor de pe Valea Prahovei şi s-a apucat sӑ taie mulţimea; fenomenul a fost uluitor! Deşi nimeni nu pӑrea sӑ se mişte, camionul avansa printre oameni, iar coagularea rӑmânea neschimbatӑ. Dupӑ câteva minute, basculanta era staţionatӑ la vreo 20 de metri în spatele meu, iar legea lui Murphy referitoare la fumul de motorinӑ era la fel de actualӑ. Noroc cӑ, dupӑ alte câteva câteva minute, motorul s-a oprit şi am putut profita, fӑrӑ sӑ mai comit pӑcatul cu vorba (înjurӑtura la adresa nenorocitului de Murphy) sӑ privesc în voie baldachinul Sfintei Patroane şi Protectoare a Cataniei, iar în momentele acelea şi a mea. N-o sӑ comit acum pӑcatul fӑţӑrniciei de a pretinde cӑ m-am simţit şi eu pӑtruns de evlavie, dar recunoştinţӑ am avut şi am şi acum, pentru cӑ, din toate zilele anului, cineva ne-a îndemnat sӑ vizitӑm Sicilia, Catania, exact în Ziua marii sӑrbatori locale. Nu pot sӑ nu îmi amintesc cӑ, acum fix un an de la data când notez amintirile de faţӑ, ne aflam la Roma, pe Via del Foro, exact în momentul când italienii îşi sӑrbӑtoreau Ziua Naţionalӑ. Scriu şi semnez (mai sus) cӑ nu ne-am ales datele şi destinaţiile în funcţie de evenimentele locale – dar ne-am bucurat cӑ am fost acolo şi atunci.
Iatӑ baldachinul şi slujitorii Sfintei. E o suitӑ de imagini la care ţin la fel de mult ca şi la cea a Patrugliei Frecce Tricolori survolând Colosseo.
Încet, încet, fӑrӑ sӑ îmi pot explica de ce, mulţimea se desface şi lumea începe sӑ se deplaseze. Îmi continuu şi eu exodul cӑtre sud, folosind, din când în când, cu mai multӑ sau mai puţinӑ discreţie, ifonul. Pozele sunt faine, mӑcar pentru cӑ ştiu cӑ sunt fӑcute de mine.
Deja, pe Via Etnea poate circula şi Fun Trainul, iar eu eu reuşesc sӑ ajung în Piazza del Duomo, unde Catedrala Sant’Agata oferӑ o imagine impresionantӑ.
La Borselino, D-ul pare sӑ nu mӑ aştepte decât pe mine. Imediat ce urc la bord apare şi conduccente şi decoleazӑ. În maşinӑ nu sunt decât vreo trei-patru cӑlӑtori afarӑ de mine şi mӑ prefac cӑ nu înţeleg nici o iotӑ din pitorescile înjurӑturi dâmboviţene pe care şi le adreseazӑ, generos, unii altora. Am, totuşi, noroc, folcloriştii coboarӑ la patinoar, iar la Miramare eram singurul pasager.
Da, şi aici se pot obţine nişte imagini frumoase.
A fost o zi extrem de densӑ şi obositoare. Nu-mi vine sӑ cred cӑ îmi scot ghetuţele, ce bine e! Bun, o porţie generoasӑ de pizza cu vinete, specialitate Miramare, însoţitӑ de conţinutul sticlei din imagine, o bere extraordinar de bunӑ. Mai am de încӑrcat baterii pentru toate telefoanele şi camerele foto din dotare, urmeazӑ Ziua II!
Stingerea!