SONIA CU ACCENT GRAV ŞI HIAT

O posibilă primă zi

- Nu, nu aşa!!! Cu hiat... mmmmmda..., aproape bine, dar... accentul??!! Exersaţi... Mda, relativ mai bine...!
Era o zi de 13, într-un oarecare august, când strugurii se hotărâseră să se coacă, pepenii roşii făceau ravagii, păpuşile de porumb îmbătrâneau frumos şi-şi schimbau convinse părul roşu într-un fel de esenţă maronie şi aspră. Racii prindeau în cleştii lor prăzi iluzorii; ochii mici şi roşii se pierdeau în ape din alte ţinuturi. Floarea-soarelui îşi urma astrul ca o fecioară veşnic îndrăgostită. Din centrul curţii mari inundate de iarbă şi libelule, adevăratul cer se prindea cel mai bine, nu era nevoie decât de o minimă disponibilitate în acest sens şi de cele două secunde de abandon. Un copil neastâmpărat încă exista „între şi între”..., iar Bunica... Bunica nu renunţa prea uşor, mai ales atunci când avea convingerile ei pe care, indiferent de interlocutor, starea vremii şi a propriei sănătăţi, şi le susţinea cu argumente infailibile.

Aşa a fost şi de data aceasta: Sonia a rămas până azi... ca la carte...: „Sonia cu accent grav şi hiat”. În mod cert toate se întâmplă cu un rost. Cu o de-abia perceptibilă înclinare a capului, l-a părăsit mai apoi pe domnul consternat în halat alb, un fel de ginecolog al sfârşitului de secol XX, radioasă s-a încredinţat toată Părinţilor. Fetiţa se născuse cu... 4 kg şi jumătate, cu scorul Apgar doar 9, fiind suspectată de o încordare aparte în a veni pe lume. Altfel, desigur, kilogramul în plus nu avea să însemne neapărat că era generoasa purtătoare in nuce a unui diabet ingrat, ci, pur şi simplu, că se ivise din doi părinţi tineri, frumoşi, deştepţi şi puşi doar pe viaţă. Bunica ştia perfect toate astea, după cum intuise că încrâncenarea aia accentuală şi hiatală venea de undeva de mult mai departe, din copilăria ancestrală pe care la rândul ei o experimentase la fel de bine. Nu se poate spune cât de profund cunoştea Bunica secretele laboratoarelor genetice sau critica raţiunii pure, un lucru este în afara oricărei îndoieli: „avea intuiţie cu i mare”, o spuneau toţi mai cu admiraţie, mai cu teamă, iar Sò-ni-a izbucnea de fericire pe dinăuntru şi dincolo de.

Cam aşa încep toate poveştile..., continuă însă puţin diferit...


Sonia cu accent grav şi hiat (2)

În paradis

Pe atunci timpul era tot una cu eternitatea. Ceasurile, simple jucării ticăitoare. Nimic serios. Un fel de greieri de alcov. Invenţia adultului supralicitându-şi imaginaţia. De asta le tot scotea bateriile. Le monta la loc asemenea unor păpuşi de duzină. Fără complexe de vinovăţie. Fără nicio ezitare în a repeta gestul ori de câte ori curiozitatea o împingea. Şi era o adevărată provocare pentru că Bunicii aveau cel puţin zece astfel de jucării (neîndoielnic, „un hobby aparte de Bunici”).
Pe atunci nu exista nicio diferenţă între oameni şi îngeri. Cerul nu era decât un alt oraş mai mare. Unul cu felinare, reţele complexe şi multă turtă dulce. Ajungeai la el luând tramvaiul de la prima verticală. Cu o simplă pocnire din degete, o dorinţă sau numai desenându-l.  
Şi ce bucurie mai mare decât aceea de a-ţi încredinţa fiinţa pojghiţei calde de gheaţă, adusă anume de Crăiasa Zăpezii în ograda fermecată a Bunicilor? Ce altă minune decât sania din lemn cu tălpi lucioase şi gânduri năstruşnice? Poate doar miracolul pâinii pe care Bunica o zămislea din câte un sâmbure de adevăr ca un prestidigitator perfect: pufoasă, rotundă, nesfârşită...
Copacii de pe bluza Mamei creşteau din dreptul inimii. Sfârşeau undeva în cer. Sonia îi urmărea cu gândul până îi pierdea. Nu o cuprindea niciodată vertijul. Erau copacii Mamei. Nu avea de ce să se teamă. Doar devenea în creştetele lor.
În spatele grădinii, o altă grădină... După un cer, alt cer...
Bunica o striga. Cu intonaţia-i inconfundabilă. Cu regulile ei poetico-prozodice cumva sacre. Instituia legătura straşnică dintre semn şi referent. Ea venea într-un suflet. În pantofii negri din lac, purtându-şi asemenea unei prinţese coroniţa-diademă. Trandafirii roşii îi mângâiau umbra. În mireasma lor, Sonia intra şi ieşea din timp ca pe uşa favorită.
Cuvintele erau muzica preferată. Nu cunoştea încă notele. Pe atunci, gravitatea şi discontinuităţile se rezolvau pe furiş, aproape instinctual. Era convinsă că S vine de la soare, O de la oraş, N de la ninsoare, I de la iarnă, A de la aripă... Nimic mai simplu! Nimic mai adevărat! Un puzzle neperisabil cu o fetiţă înaripată într-un oraş al iernii în care ninsoarea cădea odată cu soarele... fără nicio reacţie adversă...

Sonia cu accent grav şi hiat (3)

Un fel de trezire

Câmpia era imensă. Vuia. Zgomotul acela pe care nu îl poţi auzi din exterior. Cu niciun fel de detector. Muşuroaie de furnici. De oameni. Trenuri... trenuri... trenuri...
 
***

„Dorina a adormit. Apare un pitic. Piticul duce o lampă...”

La 40 de grade, somnul, piticul şi lampa pot însemna orice altceva decât lecţia ajutătoare de la litera D. Întunericul se dilată. Prinde în burta lui tot ce găseşte. Păsări, oameni-păsări, plante, oameni-plante, senzaţii, stări, gesturi, timpul... Febra... febra... nu ţine cont de ora târzie, nici de înfruntarea inegală... Nu are scrupule. Nici minima aristocraţie. Dincolo, trupul minuscul împingându-se în perete. Naivitatea inconştientă care nu cunoaşte frica decât cel mult instinctual. Antipireticele. Multele rugăciuni. Mâna Mamei trecând-o puntea spre a doua zi... Totul nu pare decât un vis. Poate că nu a fost decât un vis... Impactul însă s-a produs. Deja. Sonia modelează sentimente calde din plastilină. Surâsuri la fiecare unghi drept. Paradisul se iveşte şi nu se iveşte după colţ...
 
***

Cum poţi să te pierzi fără urmă într-un cortegiu?! Aşa cum făcuse Dănuţ... În ziua aceea, ea a purtat pentru prima dată cizme din cauciuc. Dintr-o dată se făcuse noroi şi toamnă. Colora mecanic. Ceva. Cu nişte creioane fantomatice. Apăsa până la capitularea ciocului. Nimic nu acoperea blancul. În ziua aceea apa a avut gust de chimicale. Şi prăjitura cu vişine. Şi pijamaua pufoasă cu ursuleţi joviali. Dănuţ avusese „o bubă în gât”. Dănuţ plecase „cu bubă cu tot”. Leagănul rămăsese gol. Şi banca rămăsese goală. Mai ales braţele mamei lui. Ea l-a tot aşteptat... până-ntr-un aprilie cu vânt şi praf când guguştiucii nu se mai potoleau. Umpluseră toate gardurile. Toate veşmintele. Toate interioarele. Băteau clopotele ca pentru incendii. Mingea din cauciuc devenise uriaşă. Îi turtea obrajii. Şi inima. Orizontul. Peste puloverul bleu cu năsturei în care îşi luase împărtăşania de Paşti. Mirosea ciudat. Sufrageria întreagă ticsită de pâinici. Şi de pristornice. Un fel de ştampile funcţionând după legile proprii. Atunci îl văzuse pe Tata plângând pentru prima dată. Şi Tata devenise un străin. Nu, nu Tata devenise un străin. Ceva străin se insinuase şi le răvăşise totul. De la ordinea mobilei, până la rânduiala hainelor. De la culoarea ierbii până la voce, convingeri religioase şi restul. Chiar şi timpul se comporta straniu. Avea obrazul unui om împietrit. Debusolat. Să fi fost vina ei?! Ar fi vrut să-i ceară părerea Mamei, dar nu a îndrăznit. Nu a identificat-o. Dintr-un colţ a privit cum Bunica pleca. Şi atât.

***

În imensitatea câmpiei, moara de vânt continua să se învârtă. Învăluită în flăcări. Fumul se amesteca în norii groşi. Nu se mai desluşea decât o linişte agonică. Se pierdea... se pierdea... se tot scufunda. A încercat să ţipe. Glasul alb trecuse dincolo... Când s-a trezit deja crescuse. Mama, Tata, Sora mai mică, Bunicii rămaşi o îndemnau să sufle în cele câteva lumânări colorate. Ea se străduia să-şi identifice numele. Dincolo de arbitrar, ţinea cu dinţii. De un accent şi de acea despărţire corectă în silabe... Din mijlocul mesei creştea un fel de spin roşu. Nimeni nu a crezut-o. Desigur, de vină era canicula. Tortul avea gust de cauciuc, iluzoriu cromatic, mori de vânt groteşti în sforţarea lor oarbă... Chiar crescuse...  

Sonia cu accent grav şi hiat (4)

Asta ce-o mai fi?!

Sò-ni-a are aproape opt ani. Părul tuns scurt. Băieţeşte şi nu prea. O rochiţă roz cu bretele convinse sărutând umerii. Croită şi cusută de Bunica Vie Însăşi. Aproape se topeşte de fericire în prag de vacanţă. Se gândeşte la coroniţa de sfârşit de an. Cineva spune că se găsesc flori berechet în cimitirul de peste drum („Cimitirul ăsta” nu poate fi altceva decât o grădină mai mare. Chiar o rezervaţie naturală. Una fără niciun fel de restricţii la cules!). Va iniţia o expediţie, cu program şi  amatori de, care, fără îndoială, nu se poate solda decât cu un rezultat pe măsură, an-to-lo-gic! Dar Bunicii nu sunt acasă. Le-a lăsat o cheie-jucărie. Şi un bileţel. Bunica scrie cu stânga. Foarte hotărât. Şi de la egal la egal. Ca un veritabil cavaler al mesei rotunde. Cristina sare poarta. Ai ei au încuiat-o în curte. Casa este însă la discreţie. Fură o roşie mare şi un colţ de pâine. Sora mică a Soniei e mereu înfometată. Detaliile se rezolvă frugal. Esenţialul nu aşteaptă... O coroniţă nu-i de ici de colo. Nici o inimă împachetată în emoţii...

***

„Primul El” îi trimitea răvaşe. Prin intermediari. Despre un anume personaj pozitiv care se înfrunta în de toate pentru o oarecare prinţesă, în realitate Unica. Nu înţelege nici ea cum, dar, la scurt timp, primise în rochiţa roz, în părul rebel, în întreaga făptură, prinţesa misterioasă cu poveste cu tot. Parcă plutea. O pasăre stranie se insinuase în ale ei. Se complăcea. Aşa, o vreme... Apoi, l-a ocolit înverşunată... Se simţea asaltată... Sò-ni-a nu îşi conştientizează decât parţial reticenţa în faţa numelor. O trăieşte însă din plin... Lui, de pildă, nu i-a mai spus nici măcar o singură dată pe nume de când îl cunoscuse „într-un anume fel”. Noroc că El (1) ocupa un loc sigur. În banca a doua. Atunci, nu putea fi decât „Banca a doua”. Un nume de cod sui-generis. Şi aşa a rămas. Distanţa instaurată între ei a fost un (alt) hiatus pe care nimeni nu a încercat să îl şteargă nici măcar prin copy–paste. Pur şi simplu a rămas.

***

Numele se împart, cu certitudine, în două categorii: nume „foarte adevărate” şi nume „mult mai puţin adevărate”, cumva ilicite, perverse în falsitatea lor, care fac timpanele să proclame un fel de autorenegare.  
Marius, pe numele lui cel adevărat „Dracu’ cu patru dinţi”, îşi serba ziua de naştere numai cu o săptămână înainte de aniversarea ei. Priveau pe furiş. Unul în curtea celuilalt. Speculau. Avea o pasiune nebună pentru diafilme acest „drac”, pe care mai mult sau mai puţin insidios, i-o inculcase şi ei. Pseudomarius are simţul posesiunii înnăscut. Un adevărat mascul. Obiectivul lui este invariabil unul: să o răpească pe Sonia. Să nu-i mai dea drumul. Să o păstreze numai pentru el. Jocul o sperie la început. Mai apoi trăieşte un fel de abandon. Fericirea maximă. Plictisul suveran. Intuieşte că, în captivitate, nu poţi să-ţi păstrezi libertatea sonoră. Nici de alt tip... Se supune feminin şi nu prea când destinul clichează pe un mare şi inspirat Restart...

***
 
Cel mai serios a fost atunci pe Valea Prahovei..., prima ei vacanţă fără Părinţi, doar cu Verişoara bezmetică. Total diferită de ea. Sonia nu cunoaşte propriu-zis timiditatea. De aceea nu se sfieşte să cânte şi să danseze. În faţa unui public. Consistent. Coşbuc intră în plină forţă cu La oglindă. Şoldurile unduindu-se ajung în spectrul Lui. Ea e mică. Aproape un ghemotoc. Ştie însă să adore felul în care El îi pronunţă numele. Bunica Vie este în al nouălea cer: parcă niciodată cineva nu a înţeles mai profund regulile ei de pronunţie. E mândră că nepoata are aşa pretendent de soi. Nu-i spune. Doar o mângâie pe creştet şi, din zona cea mai lăuntrică, emite  corpuri onomatopeice, un fel de spiriduşi plini de înţeles. Fără dram de arbitrar. Bunica Vie e un fel de dumnezeu in nuce. Mai exact, acolo, în interiorul ei, Bunica sălăşluieşte îngeri, biserici, un cer dulce ca o turtiţă parfumată. Se simte asta şi din dâra pe care o lasă mult timp în urmă după ce pleacă. Bunica Vie pleacă aşa de frumos. Niciodată cu adevărat. Doar se face că pleacă. Mereu se trezeşte cu o mână încolăcită în jurul mijlocelului subţire, cu un alint în inimioară ca o poveste inepuizabilă... Sonia nu îl iubeşte însă. „Cel de al treilea” are ochii mult prea verzi şi seamănă leit cu o prună mănată. Sau cu un moţ de curcan şifonat. Şi cu una şi cu alta. În plus de asta, o ţine de mână mult prea strâns (şi) pe Cealaltă. Asta, Sò-ni-a nu ar putea-o ierta în veci... Numele lui, o veşnică trecere pe roşu, nici tu reguli de accentuare, nici tu despărţire în silabe... De fapt, nu îl cheamă în niciun fel. Aşa că poate merge mai departe... Se încredinţează destinului cu D mare...






(TEXTE INDEPENDENTE DE Sonia...)

Dulcis Pax Serena


Făptura stranie, cu contururi tulburi, nedefinite, se zvârcoli într-un urlet agonizant pe treptele înguste ale coridorului din dreapta ferestrei zăbrelite. Dar nu căzu încă: cu o ultimă sforţare, se încolăci pe balustrada din fier ruginit. Din gură i se prelingea un firicel de sânge şi, odată cu el, întreaga duhoare de fiară nedomesticită vreodată de cineva. Cu trupul onctuos, înfăşurat pe bara strâmtă, zăcea în toată neputinţa lui de acum. Din ochii aproape omenesc de expresivi zvâcnea nepotolit chemarea unui ‘altceva’.


Un geamăt lubric-teluric adună într-o clipită toate generaţiile din care se zămislise şi pe care avea să le zămislească dacă nu...Toţi făceau reverenţe în faţa lui... Cineva îi aduse halatul de cameră, cel din caşmir cărămiziu şi... papucii... O altă mână îi întinse o tavă cu o hârtie... mototolită complet... Întrebări din toate părţile, în toate limbile, pe toate glasurile... El nu înţelegea sau nu mai înţelegea acum... ‘Ce vor de la mine?’, încercă să articuleze, dar cuvintele îi rămaseră suspendate, în urmă, undeva, departe de Realitate. Uite, chiar îl obosesc, îl plictisesc, nu au niciun haz, sunt de-a dreptul enervanţi şi total neoriginali!

Un miros greu îi lovi din plin nările, făcându-l până şi pe el să se schimonosească de... urât. Devenise totul atât de greu şi, concentrându-se, înţelese că, de fapt, nu mai vedea de mult. Dar simţea că este... în continuare. Negru, negru, prea mult negru, chiar şi pentru el prea mult negru!

Coada îi alunecă pe balustradă şi fu gata să se prăvale, dar, cu un ultim efort reuşi să-şi menţină echilibrul pe bara îngustă şi rece. ‘Miroase a igrasie, ba nu, a putred, a... nelume, a... neviaţă!’ Un pumn uriaş îl lovi în stomac, imediat sub inimă. În momentul următor simţi un gol atât de mare, că trupul lui devenise tunelul ducerii şi al întoarcerii eterne. ‘Sfârşitul!’, îşi zise mai mult curios de ce se întâmpla cu el decât speriat. ‘Asta înseamnă că în curând chiar nu voi mai vedea şi nici măcar nu voi mai simţi, nu voi mai recunoaşte nimic!? Principii morale, Dumnezeu, sistem de valori!? Durere – nedurere?/Suferinţă – bucurie?/Puritate – stricăciune?/Ispăşire – rugăciune?/Paradisuri sau infernuri?!/Bube coapte în tăciune/Toate aduse-n astă lume..../ Prigonire – -ncarcerare?/Mântuire – eliberare?/Pământeanul şi celestul/Spiritul – trupul agrestul?/Demoni sacri chtonieni – îngeri platonicieni?/Începutul şi Sfârşitul/Alfa – Omega – Negăsitul!/Masculin şi Feminin/În aprins Potir cu vin./Buze arse de plăcere/Desfătate-n mângâiere,/Sâni în pârgă – dulce miere/Peste toate – doar durere!? Ură – dragoste – minciună.... dragoste??!!!??, cuvântul-cheie? Nu, nu dragoste, ci Dragostea: ‘Fiindcă aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea, că....’. De-abia acum înţelese... Înţelesul! Sau, cel puţin , aşa crezu! Nu-i mai era frig şi îi era indiferent cât timp trupul îi va mai rămâne încleştat de balustrada iluzorie. Mirosea a levanţică înrourată de prima strălucire celestă... Deveni deodată atât de uşor, că nici nu simţi când se prăvăli bubuitor de cimentul rece... Apa era limpede ca privirea unui nou-născut şi atât de liniştită: niciun val! O sferă albă, o figură geometrică perfectă, plutea pe deasupra, graţios şi inefabil... O muzică neştiută şi neauzită până atunci îi luă în stăpânire simţurile... Plutea! Şi atunci trăi ce nu experimentase niciodată: CĂINŢA! Noutatea simţirii îl făcea dornic să exploreze în continuare, să nu se oprească din introspecţie. ‘Era prea târziu?! ‘ Poate prea târziu pentru Aici, dar nu şi pentru Acolo!

..............................................................................................................

Gardianul în uniformă verde împinse gratiile zgomotos şi Înăuntru se revărsă Lumina! Venise dintr-o dată Primăvara!

Răsărit în oglindă
Plouă iar şi stropii mărunţi de toamnă târzie mă duc cu gândul la tine. Mi-ar fi plăcut să fii aici, aproape, lângă inima şi sufletul meu, dincolo de orice evidenţă exterioară, mai mult sau mai puţin negativă, mai mult sau mai puţin neprietenă. E târziu şi, peste lac, pescăruşii îşi poartă în aripi nemărginirea în goluri albe-nedefinite.
 
E primăvară?!?!?!

Sunt singură, mult prea singură aici, cu el, într-un non-sens total, în neputinţa de a trece în altceva... Te văd în atâtea lucruri, de fapt, chiar a început să-mi fie teamă căci te văd cam peste tot. Te văd şi te simt şi mă întreb cât de normală este simţirea mea hipertrofiată de tine în vidul existenţial alături de el.
A mai trecut o zi. Mă dor ochii de preaplinul trăirii sau, poate, doar de vidul ei. Şi-mi dau seama, înţeleg, în sfârşit, chiar înţeleg cât de relative sunt toate conceptele sau, mai degrabă, referenţii. Cât de real poate fi un dialog imaginar, cât de fals unul desfăşurat aici, sub ochii mei, în prezentul crunt autarhizat?! Cât de aproape îmi eşti şi cât de departe el! Sau poate sunt doar eu cea care... subiectivizează!? În ce-o consta Realitatea? Doar paradoxuri!?
Când am plecat, mi-ai spus la revedere... eu nu mă aşteptam să revii, dar uşa s-a deschis şi ai apărut tu, în halat alb, cu chip de manechin zvelt şi hotărât, cu vocea groasă... atât de tandră... pe care eu o cunoşteam de mult, iar acum o regăseam intempestiv, cu atâta încântare! Am simţit din nou că mă topesc, deloc clişeic, deloc hiperbolic, şi voiam cu toată fiinţa să mă las total şi ireversibil cotropită de tine, ca într-o nirvană galbenă-neiertătoare, ca-ntr-o coborâre de ape, pe creste sublime de adânc, la ceasul rătăcirii şi al regăsirii, dincolo de acolo, de el,... numai noi doi... numai...
‘Şi... mai ai ceva de luat?’ îmi ţiui în urechi, în tot destinul, glasul aproape hodorogit şi neprieten, de-acum atât de nelipsit, de atotprezent, de suveran. Îi arătai cu privirea ceva într-un colţ, obosită şi total dezinteresată de universul care se redeschidea închis în faţă-mi. Alea iacta est?! Nu, nu, nu vrrrr...eau!
Venise primăvara, dar eu aveam s-o ratez aproape sigur şi anul ăsta... Pe drum am încercat să-mi iau un fel de revanşă... am oprit maşina şi mi-am oferit cadou un buchet de stânjenei...Ţiganca înflorată mi-a mulţumit şi m-a invitat să cumpăr mereu... – ‘Care... mereu?!’ – de la ea... Am zâmbit, oferindu-i garanţia că...
Cerul era albastru, prin geamul maşinii zăream fantomatic trupuri..., auzeam glasuri... Oameni şi întâmplări... Viaţă!  Mă gândeam că anul ăsta Primavara mea aveai sa fii tu... chiar şi in absentia... chiar şi numai prin acea fracţiune de secundă când te-ai ivit în uşă..., m-ai privit... şi ne-am despărţit... pentru totdeauna?!

Porţelan intersezonier

Căutarea unui dincolo de ‘aici şi acum’ este, poate, cea mai aprigă preocupare din prezentul meu. A venit Primăvara. Mă trezesc în aceeaşi toamnă-iarnă, coborându-şi temerile pe hornul milenarului paienjeniş labirintic... ‘Şi toamna şi iarna coboar-amândouă/Şi plouă şi ninge/Şi ninge şi plouă...’ Cuvintele cad în dezordine într-un univers stingherit de haosul apocaliptic, de sentimentul târziului, al rarefierii. Câini latră mecanic praful noroit al uliţelor, pe cei care, foarte probabil, nu se vor naşte vreodată. Maci îşi etalează fragilitatea într-un gând... Ai zice că, oricând, oricum, se poate pune de-o poveste... Flori.... flori de trifoi cu miros de rouă,... de... Acasă!! Caut şi aştept... Ce chip concret o fi având “(re)găsirea”?! Banca de sub vişini [Care vişini?! Aaaaa...! Ăia din amintire! Aaa! Desigur, tu nu ai amintirile mele, dar crede-mă, crede-mă pe cuvânt!] e mai mult putredă... Sălciile se iau la întrecere în a creşte în neorânduială, răpesc, în creşterea păgână, şi ultima dâră de lumină spre Casă. Lişteavă! Ploaia a devenit ‘marele obicei’ al împrejurimilor. Trăznit, trupul batrân al castanului, cândva prieten la cataramă cu visurile mele, zace resemnat în rugina acoperişului, prelungind cu propria-i închinăciune smerita-mi îngenunchere spre Înalt. Ceva ca un junghi, ca o pasăre, ca un ţipăt îşi face loc din centrul Curţii sub hainele mele, direct în suflet. Am murit şi cineva mă ţine... – generos, doar sadic?! –... mă ţine în viaţă. Rândunicile-şi valsează ritualic fracurile negre în lumina începutului fantomatic de Primăvară. De departe se simte... acel... convoi... Cândva, cineva îşi dorise o inimă de piatră.  

Dincolo de Iubire

O strânse de mână cu degete neregulate, ca gheaţa de reci, împleticindu-se în încleştarea lor diabolică. Un rânjet lubric îi rasfrânse contururile tulburi de umbre umede, alunecând spre Nimic. Cerul se camuflă instantaneu în negru, într-un ultim fâlfâit de aripi abandonate...
Oglinda spartă de amintiri!
Inima ei zvâcni cu putere, mai să-i iasă din piept; mai apoi, bătăile fură atât de încete, că de-abia le mai percepuse. Mai trăia?! Un cerc pe apa, înainte potolită – cel puţin în aparenţă –, îi inundă privirea în rotocoale fumurii-agonizante. Un pescar îşi trăgea undiţa la mal, satisfăcut, căci momeala lui îşi împlinise menirea.
Se văzu în pântecele Mamei: Lumină muuuuultă şi atâta Pace, că simţi cum obrajii, împietriţi, se dezgheaţă sub atingerea diafană a unei lacrimi. Armonie, Univers! Dar totul nu dură decât fatal de puţin...
Bolul negru se aduna la nesfârşit, se rostogolea, devenise un uriaş de necuprins cu privirea lumească... Şi venea, venea... Închise ochii: îl văzu şi mai bine: o peniţă zgâria total necaligrafic pe pagina neverosimil de albă... litera... E,E,E,E,∑,צּ,... ﮎﺦ… de la ce??!!! Poate de la Eternitate, poate... de la Efemer, Eroziune, Esenţă,... Elohim sau..., pur şi simplu, de la... el??!!
Se trezi în grădina împrimăvărată, lângă gălbenuşul simetric delimitat de albul-albuş, cu o carte în mână... citea poveştile lui... Neghiniţă. Îi auzi glasul Mamei, care-i spunea... Ce-i spunea??!! Să se trezească!!! Da, să se trezească grabnic!!! Sforţarea pe care o făcu i se păru peste puterile ei, dar reuşi să deschidă ochii: nici tu bol negru, nici tu peniţă stridentă, nici albuş-gălbenuş, dar, mai ales, nici Mama!!!
Doar... el... şi vorbele de-acum învăţate pe de rost: ‘Nu vei fi niciodată în stare să faci nimic! Se vede asta pe faţa ta!’... Bum!!! O lacrimă îmbibată în sânge sau un sânge îmbibat în lacrimi se perpeli sacadat de Sus pe genele-i lungi, negre şi grele, clătinând-o; ridică privirea: niciun nor!?! Îşi strivi fiinţa de zidurile încolăcite în serpentine haotice, glisând visceral în coridoare fără sfârşit, în care nici ecoul nu se putea adăposti!
Acolo-Aici – Realitatea concretă palpabilă şi atât de... Realitate... era el... cu faţa schimonosită în silabisiri sacadate fatidice... O mână firavă total neputicioasă în faţa unor degete certate cu simetria în încleştarea definitivă, inumană! Pământul se cutremură şi picură din seva lui Durere... Ecoul se prelinse dincolo de zare, dincolo de Acolo-Aici... Dar vocea lui cutremura pământul, îi răscolea indecent şi fără măsură sevele... Ea rămase încremenită: o falie despicase până la capăt Întregul, în zadar Androginul îşi striga neîmplinirea!

...................................................................................................................................

Soarele se revărsa în fâşii sulfuroase spre oceane împânzite de ceaţa lumii de dincolo de Iubire, cu suflu greu, nestăvilit: căzuse încă o Stea!


Luca

Să vorbeşti despre Luca ar putea părea un act patetic, în ultimă instanţă gratuit, ridicol, fără nicio relevanţă propriu-zisă, o pierdere de vreme, o sminteală chiar. Mai ales într-un timp ai cărui martori suntem cu toţii, deci redundant să intrăm în detalii...
Cândva poate Luca ar fi făcut-o el însuşi în felul lui stângaci, dar adorabil prin ingenuitate, printr-o profunzime aparte de idealist incurabil.
Atunci, să nu vorbeşti?! Sau, da, ai putea vorbi, dar într-un fel anume. Câteodată cuvintele aleargă bezmetic şi cu greu le poţi înfrâna să le aşezi ca să exprime astfel încât să nu mintă sau, în orice caz, s-o facă totuşi cât de cât convingător, măcar afectiv vorbind. Să creeze iluzia realităţii..., o formă benignă a „mai-puţin-adevărului”.
Când a trebuit să se reîntoarcă în copilărie, Luca a fost la început curios de ce va experimenta, acum când se apropia deja de 20+. Cine nu ar vrea să poată da timpul înapoi?! Fără îndoială era un privilegiat al sorţii, unul dintre acei happy few.
Bunica este din nou, prispa casei mici plină cu mere, e Sfântul Ilie şi sfântul plesneşte cu biciul, taie feliile de pepene roşu copt înainte de vreme, aşa de rău ce arde biciul ăla! Dar lui nu-i este frică. Se pomeneşte în carul cu două roţi, din cer direct, pe drumul de ţară care miroase aşa de frumos că şi-ar acoperi obrajii cu praful botezat de ploaie! Uite şi curcubeul! Violet, culoarea lui preferată! Mama îl strigă. A venit unchiul Sică. Are o Biblie pentru copii. Azi, evanghelistul cu nume omonim îi va vorbi chiar lui... personal! Şi e tare fericit şi mândru nevoie mare! În ascuns şi-a promis că, într-o zi, va scrie şi el o carte, măcar un capitol... Despre ce..., o să vadă puţin mai târziu...
Mâţa sa răsfaţă la soare... dă leneşă din coadă şi-şi strânge ochii... pesemne visează iar... Ce ţi-e şi cu mâţele-astea?! Prea mult le place să doarmă! Pe pătura din sac două bucăţele de zahăr pe felii mari de pâine de casă... Cum ar fi putut să uite??!!! Glasul ciuturii... apa curge nestăvilită în găleţi albastre... „Flori, fete, filme sau băieţi, melodii sau cântăreţi...” Alegea în mod constant... florile... Nu a fost desigur niciodată un macho, ci mai degrabă un băiat cu o sensibilitate aproape feminină... Poate de la asta să i se fi tras multe...
Nu, nu îl sperie reîntâlnirea cu el, cel de altădată, singura lui temere-curiozitate este legată de căruciorul cu baldachin albastru-închis cu doi fluturi fără aripi de o parte şi de cealaltă... Probabil nu le-a mai ajuns.. vopseaua...!!! Că-ru-cior... Ciolul, ciolul, ciolul...olul... lul...ul..uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuullllllll...................................................................



A tresărit când infirmiera a venit să-i spună că, în sala de operaţii, totul era pregătit... Doi zdrahoni au ridicat corpul aproape inert pe braţe... Tot făcea semne cu ochii, nimeni nu l-a auzit... Anestezia l-a purtat din nou lângă căruciorul straniu... încă încerca să dezlege enigma aripilor „omise”... .................... În scaunul cu rotile o pereche de ochelari cu lentile în ceaţă aştepta o posibilă reîntoarcere.


(Anti)pro(u)[cu]stian


Nu-ţi găseşti locul. Gândurile nici atât. Cuvintele? Poate că eşti doar un om al gesturilor neterminate, amânate şi... aştepţi... aştepţi... aştepţi mereu „clipa potrivită”. Te tot apuci de câte ceva... abandonezi... Ispitele sunt multe. Poate de vină e vremea cu labilitatea-i indecentă, copil încăpăţânat revendicându-şi compătimirea. Să i-o acorde cineva! Cineva cu suflet de bun samaritean, cu mâini de taumaturg şi răbdare de Sisif!! Da, da, sigur trebuie să existe cineva de acest gen!! Poate că ai pornit cu stângul..., poate cu un drept mai nehotărât, doar aşa în virtutea inerţiei, nu a propriilor convingeri. Poate insomnia..., de ce nu?!! Poate programul mult prea încărcat?! Poate ceri prea mult de la tine, poate ar fi cazul să cunoşti smerenia şi înfrânarea?! Poate Timpul ăsta al altcuiva în care accidental ai nimerit ca într-o capcană din care nu te mai poţi desprinde.

Azi ai simţit cel mai mult că această mimică nu este a ta, că ţi-a fost implantată cu de-a sila; ţi-ai îngropat în ea toate semnele distinctive; ai devenit „o ea”! Ai fost pusă faţă în faţă cu Timpul cel adevărat, într-un mod aparent banal, când Ea cumpăra o shaorma cu ciuperci de la Dineş. Avea părul roşu şi ochii albaştri. S-ar putea spune că era frumoasă. În mod cert era în timpul ei! Era cu El, dar nu a comandat decât o singură porţie. El era înalt şi foarte galant.

Timpul tău a plecat odată cu paşii lor. Pe Grammont înspre Carol..., nu înainte însă de a-ţi derula în subconştient un scenariu pe care îl credeai ros de molii. Dintr-o zi de primăvară-vară, când pe lacurile Bucureştiului înfloreau nuferii şi ţigăncile alergau să fie primele să încurajeze dăruitul şi poveştile. Un buchet ajungea şi la tine, proaspăt coborâtă din bătrânul tramvai 25 (fost... 12!!). Timpul tău se oprise fermecat de intempestivul unei întâlniri şi de consecinţele ei, poate de pantofii cu toc Leonardo, de pardesiul Fantôme, încă elegant, deşi purtat 5 ani de facultate, de imaginea feminină antică, de zâmbetul de primăvară(-vară).

Timpul şedea cu noi la masă. Nu mâncam decât o biată merdenea cu brânză! În pahare spuma berii era atât de adevărată şi rece-rece! Trecerea îşi uitase programul: se aciuase în mijlocul mesei într-o petală de nufăr; privea ştrengăreşte; ne câştiga toate pariurile cu fericirea. Se încolăcea. Se făcea şarpe. Bun şi înţelept. În jurul gleznelor mele, colier. Eu... eu aveam deplină încredere; niciun gest nu trăda altceva. În ziua aceea am uitat că lucram la un dicţionar, la o carte, la o conferinţă, că mă aşteptau teancuri-teancuri de bibliografii... Atunci am semănat cel mai profund cu mine...


Timpul ăsta mă îmbrânceşte pe scări... Într-o zi o să-l scutur bine! Nu glumesc!