Trairile Aurei

Șșș...

Cine spune că a venit în străinătate și a câștigat bani mulți cu ușurință, minte. Prin muncă cinstită io nu cred. Sunt aici, în Belgia, de 15 ani și știu că tot ce am realizat până acum am făcut-o muncind pe brânci și din greu. Făcând sacrificii.
Și mai știu că sunt oameni care își închipuie că aici totul e ușor, minunat, frumos, lejer... 
"Ce bine de voi"! Și simți invidia de dincolo de cuvinte. Și asta doare. Pentru că "binele" ăsta l-am plătit scump. Foarte scump.
N-am cules banii din pom și nici covrigi n-am văzut la câini în coadă. Însă asta nimeni nu vrea să audă. Prin ce ai trecut ca să ajungi unde ești acum, greutățile, partea grea și urâtă nimeni nu vrea s-o știe. Și asta iar doare. Miroase a ipocrizie...
"D-apoi vouă ce va pasă? Voi aveți de toate!".
Chiar de toate nu. Iar ce avem am vrut să avem. Și-am plătit pentru asta.
Avem pentru că am renunțat la multe altele.

Da. Avem. Stabilitate. Respect. Siguranță financiară. Sistem de învățământ și de sănătate așa cum este normal să fie. Viitor. Avem mai ales viitor. Pentru copiii noștri.
Dar... nu avem familiile lângă noi. Părinți, frați, nepoți... :-( 
Nu avem prea mult timp liber. Nu avem o viață socială aglomerată și încărcată. Nu prea avem timp de petreceri, de grătare, de vizite, reuniuni, chefuri... În puținele zile libere te bucuri de bărbat şi de copii.
Nu avem vecini despre care să știm tot, de la numele pisicii și-al nepoților până la ce-au mâncat aseară (şi adevărul e că nici nu vreau să ştiu!). Sau la care să mergi să-ți dea cu împrumut o cană de făină sau de zahăr când nu-ți ajung să termini prăjitura.
Ha!ha!ha! Mă bufnește râsu' doar gândindu-mă la fața vecinei mele dacă m-aș afișa la ușa ei cu așa o cerere.
Nu avem "radio fir"-ul de pe șanț care să știe cine cu cine umblă, cine ce și-a cumpărat, cine s-a născut și cine-a murit și toaca-n cer când bate. :-) 
Nu avem copii care să se joace pe străzi până după miezul nopții.
De altfel nu prea sunt oameni pe străzi nici ziua d-apoi seara după ce se-ntunecă!
Câteodată când ies cu Edi la plimbare am impresia că-s într-un oraș părăsit.
Nu avem chioscu' de la Arta (cei din Dej știu despre ce e vorba! ;-) ) sau magazinu' de la colț unde să dai o fugă să cumperi pâine când ai rămas fără. Nu. Aici după ora 8 seara nu mai găsești nimic deschis. Magazinele turcești, poate. Sau "Nachtwinkels". Da' la cât e de scump,mai bine aștepți până a doua zi.
Nu avem muștar. Normal, nu de "Dijon" după care-ți ia gura foc! Nu avem cârnați afumați și șunculiță. Sau parizer... :-) 
Zâmbiți, așa-i? Auzi tu ce-i lipsește, parizer! :-)
Nu avem multe altele dar putem trăi fără ele. Câteodată mai ușor, alteori mai greu, dar putem. A fost alegerea noastră.
Însă ne avem unul pe altul. Noi cinci. <3 
Și asta ajunge.
Că mai ales de sărbători îți lipsește restul familiei, că o dată pe an când te duci în România te doare să vezi cât au crescut nepoții și ce-au mai îmbătrânit părinții de când nu i-ai mai văzut... e o durere pe care ai ales-o.
Și-ai acceptat-o și trăiești cu ea.
Și cu dor...
În fiecare zi.
Dar asta este partea pe care nimeni nu vrea s-o audă.

Șșș...

With love,

<3