ZIUA DE CRĂCIUN

Ziua se ivea limpede, cu hotarele încălzite de raze primăvăratice. Silvia se trezi buimăcită și speriată de niște zgomote ritmice de tobe și-o amestecătură de voci și cântece, sau ce-or fi fost...Se concentră puțin, cu ochii pe fereastră, și realiză că nu erau decât frânturi scâlciate dintr-un colind. Se ridică și privi în curte. Înțelese...Ștefan stătea înconjurat de niște colindători întârziați și cam veștejiți de vârstă care nu mai găsiseră drumul către casă din Ajun. Probabil se proptiseră la vreo cârciumă din drumul lor și nu mai plecaseră. Tocmai își terminaseră repertoriul și așteptau recompensa care nu putea fi decât un pahar cu băutură. Ștefan nu se putea eschiva...Era ziua de Crăciun. O zi pe care o petreceau în ritmurile pe care satul le mai păstra încă, poate mai apropiate de lumea celor duși, decât a celor vii. Lumea celor vii se strică din ce în ce mai mult. Curățenia vechilor obiceiuri era înlocuită, amestecată cu obiceiuri mai noi.
   Silvia se primeni cu multă migălă, privi chipul senin al bărbatului ei și se grăbi să săvârșească prima îndatorire a zilei. În ziua de Crăciun femeile mergeau cu coșul plin de bucate la biserică, să fie binecuvântate, să se poată ospăta din ele și să poată da din ele de sufletul morților. Totul era pregătit de cu seară.

Trebuiau doar așezate în coșul încăpător pe care Silvia îl păstra special pentru astfel de momente: pâinea rotundă, unsă cu ou și coaptă în cuptorul aragazului, sticla de vin, prăjiturile și cozonacul, friptura și sarmalele, așezate cu grijă, portocale, mere, printre care așeză  câteva crenguțe de brad și acoperi totul cu ștergarul de borangic pe care-l păstra cu sfințenie de la mama ei. Era printre puținele lucruri pe care le putuse păstra. Ștergarul și câteva poze înnegrite de timp din care răsăreau chipurile cu priviri înțepenite într-un timp pierdut definitiv.
   Drumul spre biserică nu era prea lung, avea pentru ea o semnificație aparte, îi dădea prilejul să se gândească la viața ei, la Crăciunurile trecute, la bucurii și suferințe vechi și noi. Privea casele, curțile, da binețe oamenilor cu care se întâlnea. Era încă liniște, forfota nu începuse. Crăciunul începea în rânduiala fiecărei case și se împlinea în tinda bisericii. În  biserică era un aer  călduț, mirosea a tămâie și a pâine coaptă în casă. Lumânările licăreau ca niște dorințe vii ce vibrau și se înălțau prin rugăciunile noastre către cei plecați dincolo. Preotul înălța glasul lui către cerul nevăzut al dumnezeirii și glasul lui  era întărit de cel al țârcovnicului și al corului format din câțiva bărbați. Din partea stângă a  naosului, le răspundea corul de  femei. O clipă își opri gândurile și se lăsă în voia glasului frumos al preotului Vasile. Parcă o clipă timpul stătu în loc și se împăcă în sufletul ei cu toate. Ăsta era Crăciunul ei. Se gândi pe rând la  toți cei pe care-i petrecuse pe ultimul drum, se gândi  la Ștefan al ei, la  ceea ce pierduse când hotărâse să-și lase viața ei începută lângă părinții lui Ștefan, în Ardeal, și să se întoarcă în satul  în care se născuse. O neliniște îi  răscolea sufletul din când în când. Poate era starea ei naturală, așa  cum îi spunea Ștefan: “mă, fată, tu nu te simți bine dacă nu găsești motiv de îngrijorare, când de una , când de alta...”.
    Ștefan era  un om mai degrabă tăcut, domol. Om cu destulă carte și, în plus, priceput la toate, îi plăcea să facă totul în ritmul lui, în tihnă și cu multă migală, de parcă ar fi avut tot timpul din lume pentru orice, spre deosebire de ea care era o repezită și de multe ori, era superficială în anumite treburi ale casei . “Le dai peste ochi, Silvie, și pe urmă mă omori pe mine cu zile că ai făcut și ai dres” , o taxa imediat Ștefan atunci când nu era mulțumit . Iute era și la supărare, se aprindea de ieșeau scântei, dar Ștefan  o lăsa, aștepta, avea răbdare până se ostoia tot zbuciumul ei și abia apoi se gândea să ia o atitudine. Și atitudinea lui în ultimul timp o îngrijorase, parcă era mai abătut, parcă nu mai făcea nimic cu bucurie, ca altă dată... Dimineața zăbovea mai  mult în pat și se trezea morocănos și indispus, alteori îl auzea ocărând găinile prin curte, ceea ce nu-i sta în obicei. Uneori avea impresia că-i căuta nod în papură din orice: că nu știe să închidă o ușă, că vorbește prea mult, că dă televizorul prea tare ... S-a gândit la toate, le-a luat la rând : o fi bolnav ? și parcă i-a trecut un fier încins prin inimă , s-o fi săturat de mine? uneori  recunoștea că exagera, i-o fi dor de cineva, de ceva ?- de cine, de ce ? , credea că Ștefan nu avea secrete față de ea . Când l-a surprins într-o după-amiază, vorbind la telefon cu una din surorile lui, a înțeles : lu’ Ștefan al meu îi era dor de- acasă, de neamurile lui. Uitase, în iureșul zilelor și al anilor, cu grija și nerăbdarea de a-și face un rost aici, că are și el partea lui de lume, de viață care- i aparține, așa cum aveam și ea.
   De fapt, lucrurile se schimbaseră decând acceptase postul de bibliotecară la una din școlile din sat. Stătea mai puțin cu el acasă, își împărțea altfel timpul și era preocupată de alte lucruri, inclusiv de ținută și de modul în care arăta. Era foarte  mulțumită, în sfârșit făcea ceva apropiat de meseria ei și slujba asta, chiar dacă nu știa pentru cât timp, îi venea ca o mănușă. Ștefan  la început se bucurase, veniturile care intrau regulat în bugetul familiei se rotunjeau, dar mai apoi a devenit tot mai posac, mai irascibil. Silvia a stat de vorbă cu el și împreună au hotărât, cu vreo două-trei  săptămâni înainte de Crăciun, că e cazul să plece în Ardeal, să-și vadă sora, să-și caute fratele cu care nu era în relații foarte bune.
  Cât a fost plecat, mai mult cu două zile decât stabiliseră și fără s-o anunțe de întârziere, Silviei i-a fost greu, au trecut-o  toate apele tulburi ale îngrijorărilor, dar a rezistat, nu  l-a sunat, doar l-a așteptat până l-a văzut din nou acasă. Și-a venit Ștefan, încărcat cu de toate de la neamurile lui.
Nu l-a întrebat nimic. L-a lăsat să răsufle, să-l vadă în ce ape se scaldă. Și așa, cât ai clipi, a venit Crăciunul peste ei și-au fost luați de pregătiri, că de fapt frumusețea sărbătorilor stă în febra pregătirilor, fără de care sărbătoarea în sine ar fi mult prea puțin.
   Slujba fusese balsamul care o mângâia acum pe drumul de întoarcere. Soarele încălzea nefiresc, pentru o zi de Crăciun, topind parcă pentru câtva timp dureri, frământări, urâciuni ale zilelor adunate. Când deschise ușa bucătăriei, Ștefan, deja rânduise totul pe masa din bucătărie pentru a le împărți de sufletul morților. Aprinseră lumânările, se închinară și Silvia începu să spună șoptit numele celor pentru care se rugau de ” iertarea păcatelor și odihna lor veșnică”. Pacea unui timp suspendat se coborâse peste sat.
  În sfârșit se așezară la masă, ciocniră din vinul lor rubiniu și aromat, cu care Ștefan se lăuda peste tot –“ producție proprie !”. Telefoanele, așezate în apropiere, marcau fiecare mesaj primit. Erau mesajele obișnuite cu urări de Crăciun de la prieteni și cunoștințe mai vechi și mai noi și ei se bucurau că lumea se gândește la ei, că nu sunt atât de singuri.
   Ziua era pe sfârșite. În sat lumea se așezase care pe unde...Peste tot vedeai lumini și brazi împodobiți, ornamente, în ferestrele caselor stăteau Moși Crăciuni din carton colorat sau gonflabili, undeva departe se auzeau pocnitori și muzică de petrecere, semn că încă un Crăciun trecea și noi ne lăsam cuprinși, ani la rând, în aceeași convenție. Așa cum făcea de câteva ori pe zi, Silvia ieși în stradă, în fața casei sale, și  privi satul strălucind în apele înserării. Se gândea la timpul care șterge alt timp și la ninsorile ce împodobeau altădată  Crăciunul...