ZIUA P(R)OSTULUI (II)

- Paradoxal, zise Profesorul, de când computerul a pus stăpânire pe viaţa noastră şi a organizat activitatea întregii societăţi, se consumă şi mai multă hârtie. În şcoala noastră, de exemplu, funcţionează cam şaisprezece comisii, dar s-ar putea să fie chiar mai multe, le-am pierdut şirul de când am fost în concediu medical. Dar acelaşi număr de comisii trebuie să existe în toate şcolile, fie că funcţionează cu cinci sau cu o sută de profesori. De la an la an apare un cap luminat în minister şi mai născoceşte o comisie, pe care fiecare şcoală, începând cu alea din Bucureşti şi terminând cu cea din vârful muntelui trebuie s-o înfiinţeze. Majoritatea sunt doar pe hârtie, se raportează la inspectorate şi apoi se centralizează la minister de unde vin alte indicaţii cu alte modificări. Şi tot aşa...

- Şi se mai întreabă lumea de ce se tot taie pădurile, interveni Săndel. Şi numai lemn de calitate, fag, stejar, brad... Până şi mobila de pe terasa de alături e nouă.

- Aia e din lemn de raton, zise Bicuţă. De import.

- Chestia este că în loc să predea, dascălii noştri îşi pierd vremea completând formulare, procese verbale şi fişe diverse şi sunt obligaţi să se înscrie la tot felul de cursuri de perfecţionare care oricum, nu folosesc la nimic, continuă Profesorul. Ne-a călărit birocraţia într-un hal de nu ştiu cum putem scăpa din chestia asta. Acum zece ani nu era mult mai bine, venea inspecţia la ore şi abia dacă se uitau peste planificări. Totuşi, acum vreo două săptămâni sindicatul nostru a luat decizia să ceară ministerului educaţiei să desfiinţeze toate comisiile inutile. Aşa că directorul a convocat rapid o şedinţă de consiliu profesoral şi ne-a adus vestea asta mişto, după care, că de fapt asta era finalitatea, am băut de bucurie câteva beri. Şi am luat decizia ca, până nu se lămureşte chestiunea să nu mai lucreze nimeni în nicio comisie. De parcă până atunci ar fi lucrat cineva...

La câteva zile, ca urmare a solicitării sindicatului, primim şi de la minister nişte chestionare care ne cereau opinia despre cum vedem noi debirocratizarea învăţământului. Le-am completat cu responsabilitate, bifând cu „foarte proastă” toate rubricile care se refereau la părerea noastră despre comisiile din şcoli. Şi cu asta am crezut că am scăpat. Dar nu! Toate chestionarele s-au multiplicat în câte trei copii, s-au pus într-un biblioraft, s-au salvat şi pe un CD şi pe toate le-am trimis la inspectorat. Şi bineînţeles că ni le-au trimis înapoi să le refacem.

- Şi pe maică-mea a prins-o febra tehnologiei, zise Săndel. Se tot plângea că nu poate comunica mai des cu mine. Şi atât m-a bătut la cap, că i-am cumpărat un laptop la mâna a doua şi o imprimantă. I-am făcut şi abonament la internet.

- Asta înseamnă că acum vorbiţi tot timpul pe messenger, interveni Poetul care tocmai îşi aprindea a treia ţigară, după ce-i rupsese filtrul.

- Da de unde! Editează scrisori pe calculator, le scoate la imprimantă şi mi le trimite cu poşta. Cam seamănă cu debirocratizarea voastră, nu?

*

3 octombrie a.c. „Am visat că jucam fotbal cu Hagi şi mă faulta la ţurloaie de ciudă că îl driblam. Ciudat, mie nici măcar nu-mi place fotbalul, poate din cauza indivizilor care se învârt în jurul (era cât pe aci să scriu curul) acestui sport, fără însuşiri. Cu două zile întârziere, mi-am felicitat soţia pentru ziua ei de naştere. Am luat o sticlă de vin de Oprişor şi am desfăcut-o într-o atmosferă intimă, cu lumânări pe masă. Cred că i-a trecut supărarea că mi-a dat de înţeles că într-una din zile s-ar putea să facem şi o ghiduşie. Acum doi ani, când am ţinut o cură de slăbire, am trecut prin ceva asemănător. Tot ea m-a încurajat să slăbesc şi slăbisem vreo zece kilograme, arătam destul de bine pentru vârsta mea. Pe urmă, tot ea s-a supărat, probabil din gelozie, văzând că unele prietene din anturajul ei făceau comentarii că-mi caut amantă. Aşa că, uşor-uşor, mi-a mai introdus în meniu o masă de seară şi dulciuri la desert, că am pus la loc ce-am dat jos în doar două luni. Şi după aia şi-a revenit.

Am ajuns, poate cam târziu, la concluzia că niciodată n-o să am bani suficienţi, trebuie să-mi satisfac nevoile materiale şi intelectuale din puţinul pe care îl am. Din scris nu s-a îmbogăţit nimeni, cu câteva excepţii. Că veni vorba de scris, tocmai am terminat de citit Particulele elementare de Huellebecq. Mi se pare cam trist şi puţin misogin scriitorul ăsta, dar are condei, d’aia e şi considerat mare. Ca să fiu sincer, mai mult îmi place Murakami, poate pentru că e şi maratonist, iubeşte jazzul, muzica pentru oameni deştepţi şi scrie literatură SF. Şi pentru că vorbeam de oameni deştepţi, oare există vreun fotbalist care să fi citit Huellebecq, Murakami sau măcar Rushdie? Dar cred că întrebarea trebuie pusă altfel: Oare există vreun fotbalist care să citească ceva? Eu cred că nu, nu prea au timp, săracii. Şi nici microbiştii, cu mici excepţii. Cum ar fi doctorul G., care a jucat fotbal în tinereţe, a făcut asistenţă medicală la meciuri locale, dar a şi citit suficient ca să câştige un concurs pe teme literare, dar el este excepţia care confirmă regula. Se spune că sportul are şi o componentă culturală. Să presupunem că aşa este, nu vreau să-i contrazic pe înţelepţi. Totuşi, eu cred că nu toate sporturile au legătură cu cultura. Poate patinajul, gimnastica şi toate celelalte discipline în care vezi o estetică a actului motric sau au un fundal muzical. La jocurile sportive lucrurile stau total diferit. Păi, dacă vezi un meci mediocru al echipei locale, susţinut de jucători mediocri şi urmărit de spectatori la fel de mediocri, cu mici excepţii, adică ăia care vin din obligaţie, ce poţi să mai spui?

Am dat o fugă până la spitalul din B, cu speranţa că poate îl găsesc pe Ică. De la poartă mi-a spus că: „nu se primesc vizite, spitalul e în carantină, veniţi săptămâna viitoare”.

- Aici are dreptate omul, interveni Profesorul. Uite, de exemplu, în scandalul ăsta cu transferurile, în care au intrat la puşcărie câţiva, s-a exprimat şi Lucescu, pentru care aveam o oarecare admiraţie, în sensul că ştie când să vorbească şi când să tacă. De data asta a dat cu mucii-n fasole. A zis că din cauza a două judecătoare care nu ştiu ce e ăla fotbal, au intrat ăştia la pârnaie. Păi, în logica lui, orice dosar legat de fotbal ar trebui judecat de bărbaţi, care să fi jucat fotbal măcar la juniori. Şi dacă i-ar judeca pe stelişti să nu fie fani Dinamo şi aşa mai departe. De parcă milioanele alea le-au fraudat din prea multă dragoste pentru sport. Hai, continuă!

4 octombrie a.c. „M-am trezit ciudat, parcă o voce mă striga pe nume. N-am reuşit să identific a cui era vocea, dar m-am emoţionat puternic pentru că i-am şi răspuns, drept pentru care s-a trezit şi nevastă-mea să vadă cu cine mă cert. Am bâlbâit un motiv, că am avut un coşmar şi m-a lăsat în pace.

Spuneam ieri că va trebui să-mi port cu demnitate sărăcia. Mi-am adus aminte de un citat, dar nu mai ştiu cui îi aparţine: Bogăţia, ca şi sărăcia este o atitudine înnăscută, o stare a minţii. Îmbogăţitul peste noapte, care a strâns un purcoi de bani îşi poate etala trofeul, dar nu-l va putea purta niciodată în mod convingător. Prin urmare, asta e! N-am să câştig niciodată la loto, m-am resemnat. Şi nici n-am să joc decât varianta simplă.

Trebuie să scriu o recenzie la cartea unui scriitor local. Am citit doar trei pagini de la început, două de la mijloc şi finalul şi m-a plictisit groaznic, mai ales că e plină de greşeli tipo, ăia de la editură nici măcar nu au făcut o corectură de formă. Şi trebuie s-o şi prezint la lansare, aici e posibil să mi se pună întrebări care m-ar putea încurca. M-a ajutat însă Pierre Bayard cu cartea lui (pe care am citit-o şi recitit-o) Cum vorbim despre cărţile pe care nu le-am citit. Are sfaturi foarte utile, care te scot din aproape orice situaţie penibilă când trebuie să vorbeşti despre ceva ce nu cunoşti.

Am fost la o sală de Yoga, deschisă de puţin timp. Instructor era un tip din Bucureşti. În sală erau cam douăzeci de practicanţi, aşezaţi deja pe covoraşe individuale, într-o poziţie aşezat în fund cu picioarele încrucişate, care am înţeles că s-ar numi „lotus”. M-am scuzat că am întârziat, dar instructorul mi-a făcut semn să n u vorbesc şi să iau loc pe o saltea. Ceilalţi s-au făcut că nu mă observă deşi era clar că îi deranjam. Cred că toţi erau, dacă nu avansaţi, măcar la a doua şedinţă. În colţurile sălii erau patru boxe de unde se auzea o muzică ambientală. Am luat o salteluţă de izopren şi m-am aşezat în spatele celorlalţi, decizie ce s-a dovedit inspirată. M-am chinuit puţin până să-mi încrucişez picioarele şi să iau o postură cât de cât asemănătoare cu lotusul. După un timp, să fi trecut trei-patru minute, mi-au mai trecut junghiurile din articulaţii şi am început să mă relaxez. După încă un minut s-au relaxat şi alte părţi ale organismului meu, mai ales sfincterele, şi am început să regret că mâncasem fasole la prânz. M-am ţinut cât am putut, dar natura a fost mai presus decât voinţa mea, aşa că mi-a scăpat una. Discretă şi susurată, integrată perfect în atmosfera de meditaţie din sală. A doua însă, s-a răzvrătit niţel, dar zgomotul produs de ea a fost asimilat cu sunetul unui instrument de suflat - cred că era ocarină - din piesa muzicală.        Am tuşit şi eu pentru siguranţă, dar instructorul m-a atenţionat cu degetul la gură. Am răsuflat uşurat şi mi-am şters transpiraţia de pe faţă. Apoi a venit nenorocirea, mai precis seria de trei, ultima prelungă ca un sunet de fagot, care a stricat tot spiritul meditativ şi câţiva cursanţi au început să chicotească. Instructorul nu mai putea controla lecţia, devenise nervos şi se înroşise la faţă aşa că am luat cea mai bună decizie şi m-am cărat rapid. Fiind în spatele sălii, am avut avantajul că nu m-a văzut nimeni la faţă. Când am ieşit pe uşă mi s-a părut că am auzit şi nişte râsete în urma mea.

Am început însă să citesc manuscrisul lui Ică. Din păcate, doar câteva rânduri pentru că m-a sunat un coleg să mă invite la un whisky şi n-am putut să-l refuz, îmi place whisky-ul, mai ales ăla afumat, scoţian, single malţ, deşi nu refuz nici bourbonul învechit”.

- Şi mie îmi place whisky-ul, zise Profesorul. Bicuţă, tu când aduci whisky în cârciumă?

- Mi-e cam frică, pe cuvânt, cu băuturile astea de fiţe. Unu, că nu ştiu dacă le vând. Doi, că dacă sunt contrafăcute şi mă fac de râs? În ambele cazuri rămân în pierdere.

- Păi, de ce să fie contrafăcute? Nu le iei din magazine sau din angro? întrebă Săndel.

- Sunt scumpe, dom’le, acolo, cât să mai pun la el, să-mi rămână şi mie? Am io oamenii mei care îmi aduc marfă, dar să nu-i întreb de unde. Da’ matale stai liniştit, că nu te otrăveşti cu băutura mea, e curată. O gust io înainte, dacă mi se pare naşpa, o returnesc.

8 octombrie a.c. „Câteva zile n-am mai scris în jurnal. Dar, azi, am auzit din nou o voce interioară care mi-a zis: Leo! Leo! Scrie-ţi opera! Nu aştepta pensia, că s-ar putea să n-o mai apuci! Aşa că, mi-am făcut curaj, am aprins calculatorul, am deschis o pagină nouă şi am scris cu majuscule şi bolduit titlul noului meu roman: ZIUA PROSTULUI. După ce am scris titlul, mi s-a pus o ceaţă pe creier, că m-am blocat şi n-am mai scris nimic. Am început însă să citesc la manuscrisul lui Ică, de fapt partea pe care o pozasem. Pe măsură ce citeam devenea mai interesantă acţiunea şi parcă mă păştea invidia că eu nu avusesem ideea asta înaintea lui. Aşa cum spunea, acţiunea se petrece într-un spital de nebuni, are personaje credibile şi ceva umor. Păcat că nu prea l-am băgat în seamă până acum, omul ăsta chiar are talent, am să-l caut mai des, mai ales că are şi un vin de calitate. Va trebui să-l aştept până se externează şi vine cu romanul gata scris. Dar, dacă o fi internat chiar pe bune şi toată munca lui rămâne în aer? Va trebui să verific, ar fi păcat să se piardă bunătate de carte.

După amiaza m-am dus iar la spital. Am trecut de portar, dar o asistentă mi-a spus că pacientul Stroescu este sub tratament şi nu poate fi deranjat. Trebuie să găsesc o altă modalitate de a da de el”.

- Asta cu vocile mi s-a întâmplat şi mie o dată, zise Săndel. Se făcea că mă striga cineva noaptea, auzeam ca prin somn: „Săndele! Săndele!” de mai multe ori. Mă cam îngrijorasem, recunosc, dar a doua zi m-am liniştit, mi-am dat seama că n-am nimic la scufiţă. Sau, mă rog, nimic serios. Mă strigase de-adevăratelea un vecin, că nu avea cartela de deschis uşa blocului şi îi era teamă să-şi trezească nevasta, că-l lăsa aia doar pe hrană rece o săptămână. Până la urmă a ieşit unul din bloc şi a putut intra şi el. Avea o cheie de rezervă pe care o ţinea în cutia poştală, aşa că a urcat liniştit. Numai că nevastă-sa pusese şi lanţul la uşă şi, cât s-a chinuit el, n-a putut să-l deschidă, aşa că tot a sculat-o din somn. Ce a urmat, nu mai ştiu, o perioadă nu l-am mai văzut decât ocazional, de departe, căra sacoşe de la piaţă.

- Eu am păţit ceva asemănător, zise Dan a lu’ Naşu. Veneam de la serviciu şi, în drum, mă opream la Kent să beau o bere.

- Ce tot aveţi cu Kentul ăla de parcă e uns cu miere? interveni Bicuţă. N-aveţi pe ce da banii, de parcă eu nu am bere?

- Ăla e în drumul meu, şi tu nu ai bere turcească Efes, aia e! îi răspunse Dan a lu’ Naşu. De la o bere mă întindeam de regulă la trei, uneori o dam şi pe votcă, aşa că ajungeam cam târziu acasă şi am intrat în conflict cu Jannette, nevastă-mea. I-am promis că nu mai întârzii şi vreo două zile m-am ţinut de cuvânt, luam un coniac în picioare şi fuga acasă. Lucrurile intraseră în normal.

- Parcă n-o chema Jannette, zise Săndel.

- Păi, n-o cheamă Jannette, o cheamă Sanda, da’ aşa a botezat-o un ceh care a lucrat acu’ un an la panourile fotovoltaice de la Troianu, cu care m-am împrietenit şi care m-a vizitat de câteva ori. N-a putut să pronunţe Sanda şi i-a zis Jannette. După un timp i-a zis pe numele corect, dar de atunci, aşa i-a rămas porecla între prieteni. Şi eu tot aşa o alint, în semn de tandreţe.

- Am avut şi eu un câine mai demult, în studenţie, zise Profesorul. Îl găsisem aruncat la ghena de gunoi, abia făcuse ochi. L-am botezat Ulise, dar toţi colegii îl strigau Iulică. Hai, zi-i mai departe!

- Aşa...şi iarna trecută, era într-o duminică, ies din tură mai devreme, pe la opt după amiaza. O sun şi îi spun că ajung acasă devreme. „Foarte bine”, îmi zice ea, „pun mâncarea la încălzit”. Aşa că trec pe la Kent să-mi iau tainul. Barul pustiu, doar eu şi Roxana, barmaniţa. Bătea un vânt afară, de nu-ţi venea să ieşi din casă, aşa mi-am explicat de ce nu erau clienţi. Şi deodată, probabil că n-am închis eu uşa bine, vine o rafală şi deschide uşa barului. Roxana o închide, dar ceva s-a stricat la clanţă, că a rămas cu ea în mână şi uşa blocată. Cât m-am chinuit, n-am putut s-o deschid, doar eventual să sparg geamul şi să ies pe acolo, chestie pe care n-am făcut-o totuşi. Patronul, Sorin, era plecat la munte, nici nu avea semnal, într-un final a răspuns şi a trimis un lăcătuş să rezolve problema. Pe la două noaptea, răstimp în care am mai băut vreo patru coniace şi două beri, să le sting, a venit meşterul cu scule şi ne-a eliberat. Acum, vă daţi seama cum am ajuns acasă... Ce să-i spun Sandei? Purul adevăr, dar parcă era proastă să mă creadă? S-a trezit din somn cu un meclosan acru şi până să scoată o vorbă, am început eu: „Janeto”, nici nu poţi să-ţi imaginezi ce mi s-a întâmplat. Am rămas blocat în bar, abia acum am reuşit să ies de acolo.”. „Bine”, zice ea, hai, las-o moartă, m-am lămurit. Vezi că ai mâncarea în frigider, dacă vrei s-o încălzeşti bine, eu mă culc, că sunt sătulă de minciunile tale. Uneori mă şi mir ce mai poţi inventa.” Prin urmare, uneori nici adevărul nu e util.

*

9 octombrie a.c. Am sunat-o pe Mirela şi am întrebat-o dacă nu a găsit o pereche de ochelari. I-am mai spus că vreau să-l vizitez pe Ică la spital. Dacă vrea, poate să meargă şi ea cu mine. Mi-a răspuns că nu suportă spitalele, oricum e internat de formă, dar pot să-i duc nişte schimburi, probabil va rămâne internat vreo două săptămâni, că nu ştiu ce proiect are de finalizat. A sunat-o s-o liniştească, nu e nimic grav. „Cică face un experiment cu văru-su, e important să stea un timp acolo. O fi important experimentul ăla, da’ nu prea pricep eu ce atâtea tertipuri. Se ducea acolo şi gata, nu trebuia să facă tot circul ăla, de ne ştiu acum toţi vecinii şi şuşotesc când trec pe lângă ei”. Mai târziu am trecut pe la ea şi mi-a dat o geantă cu lucruri necesare, lenjerie de corp, prosoape şi alte mărunţişuri. Ochelarii nu i-a găsit. I-am spus că nici nu avea cum, îi uitasem în altă parte. Cât a lipsit din cameră să-i facă bagajul, m-am uitat pe rafturi după dosar, dar nu l-am văzut. Mai mult ca sigur l-a luat cu el. Mirela a adus o geantă de voiaj şi am băut o cafea împreună, timp în care am mai povestit una-alta. „Să ştii că Ică nu e băiat rău, dar în ultimul timp a devenit de nesuportat, are nişte fixuri care mă scot din sărite. De exemplu, vin acum o lună acasă, cu o pâine de ţest, caldă, de la un client (Mirela e avocat), o las pe masa din bucătărie, cu gând s-o mâncăm mai târziu şi plec să plătesc o taxă de timbru. De acolo trec şi pe la Profi, să iau o sticlă de sana şi nişte tobă de casă. Cred că am lipsit cam o oră, era coadă la taxe şi impozite. Când ajung acasă, cu gândul la pâinea aia de ţest, ia-o de unde nu-i. Îl întreb pe Ică unde e pâinea. El mă întreabă câte felii vreau să mănânc. Lasă dom’le feliile, spune unde e pâinea aia, că-mi plouă în gură după ea. Şi atunci se duce la frigider şi o scoate din congelator. O tăiase în felii subţiri şi o pusese la păstrare, la rece. Şi mai are un melic: de câte ori gătesc o oală de ciorbă, nu apucăm să mâncăm bine din ea, că o transferă în altă oală, mai mică. Şi tot aşa, până la cel mai mic vas pe care-l găseşte în casă, poate să fie şi ibric. Ceva-ceva se întâmplă cu el, nu cred că e doar un moft să experimenteze pe pielea lui obsesiile despre care scrie”. Discuţia cu Mirela m-a pus pe gânduri şi totodată m-a hotărât că trebuie să dau de Ică.

- Că veni vorba de experienţe, la şcoală, ca elev, faci destule, dacă nu-ţi iese una, poţi s-o repeţi. În viaţă însă, nu-ţi permiţi acest lucru. Când trebuie să iei o decizie şi singurul reper este de ordin sentimental, nu vei afla niciodată dacă ai greşit sau nu. Poţi doar să-ţi imaginezi „ce-ar fi fost dacă…?” Aşa îşi termină expozeul Profesorul, sorbind tacticos din pahar. Uite, de exemplu, şi ca să fie clar pentru toată lumea, continuă el, eu nu m-aş risca niciodată să beau din sticla aia de pe raft, cu lichid de culoare incertă pe care scrie CONYAC SUPERIOR. O aşa experienţă ar putea să mă trimită direct la spital. Sau mai rău...

- Rămânând la subiect, eram la o înmormântare, la tatăl unui prieten, zise Săndel. Om destul de tânăr şi serios, dar nimerise din greşală sticla de antigel. La un moment dat, se aude o sonerie de telefon Nokia, aia cunoscută ta...ra...ra...ra... exemplifică el, fredonând binecunoscutul ton de apel. Ceilalţi, adică Profesorul, Poetul, Dan a lu Naşu’, Mişu electricianu’ şi Bicuţă dădură din cap, semn că au înţeles. Micăle, barmaniţa,  nu schiţă niciun gest, ştergea pahare şi asculta muzică la radio. Asta se întâmpla tocmai când popa Sică zicea: „unde nu există nici bucurie, nici întristare...” S-a oprit un moment şi a completat: „şi nici semnal vodafone! Vă rog, în memoria celui adormit să închideţi dracu’ telefoanele sau să le daţi pe silenţios.”

- Părinte, i-am zis eu, dar dacă mă sună şefu’? Că nu pot să nu-i răspund.

- Aia e altceva. Răspunzi şi ieşi afară din sfânta biserică.

Şi uite-aşa, am condus mortul la cimitir şi pe când era băgat în cavou şi popa făcea semnul crucii, îi sună şi lui telefonul de sub sutană.

- Asta nu se pune, e în aer liber şi aproape terminasem, eram la „Amin”, s-a scuzat părintele, în faţa reproşurilor mute de pe faţa asistenţei. Şi dacă mă sună şefu, am voie chiar să răspund.

La ceva vreme după aia, mă întâlnesc cu popa Sică la Germanos, să-şi plătească abonamentul. „Să ştii că am rezolvat problema cu telefonul”, îmi zice el. Am stat un moment să-mi aduc aminte ce fel de problemă de telefonie avea, dar el a continuat, văzându-mi nelămurirea de pe faţă: „Am pus ca ton de apel ALELUIA! Dar vreau să-ţi cer o părere. N-ar fi mai bine dacă aş schimba cu ÎN IORDAN BOTEZÂNDU-TE...? În felul ăsta am închis gura la toţi, poate să sune şi în timpul slujbei, singura reacţie este că-şi fac enoriaşii cruce la auzul apelului, ceea ce nu e de rău. Şi sună şi mai frumos...”

Foarte bine, părinte, i-am zis eu, în felul ăsta ai rezolvat toate problemele. Dar dacă mai bagi „şi dă-ne nouă conexiune bună” la Tatăl Nostru, te-ai scos. A stat puţin pe gânduri şi mi-a răspuns: „Bună idee! Dacă mă gândesc bine, nişte tonuri de apel cu sfinţi pentru hramul fiecărei biserici ar fi o idee bună. De exemplu, să auzi: „Răspunde! Te sună Sfântu’ Haralambie” la biserica cu acelaşi hram. Şi aşa mai departe. Ce zici, mi-ar da binecuvântarea Preafericitul? Dar n-a mai aşteptat răspunsul că l-a sunat telefonul şi eu am profitat de ocazie şi am ieşit din magazin.

- Că tot veni vorba de telefoane, m-a sunat aseară pe fix o fătucă, să mă întrebe dacă am câteva minute libere şi dacă doresc să răspund la câteva întrebări, zise Profesorul. Cum nu aveam ce face, am acceptat. Mi-am dat seama imediat că e vorba de un sondaj politic, aşa că mi-a pierit cheful şi am răspuns că nu am încredere în niciun personaj de care pomenea duduia şi nici nu intenţionez să merg la vot.

- Adică ai minţit-o, concluzionă Săndel. Păi, cum să mai ai încredere în statistici, dacă intervievaţii mint? Că, pe drept se spune că există trei feluri de minciuni: minciuni simple, mingiuni gogonate şi statistica.

- Da’ dumneatale de unde ştii că toţi mint? întrebă Bicuţă. Poate e un caz izolant.

- Dacă domnu profesor, care e om serios, a minţit, dar alţii? zise Dan a lu’ Naşu’. Bunică-mea  zice că şi minciuna e o vorbă şi cum românului îi place să vorbească şi să-şi dea cu părerea la orice...

- Dar de unde aţi ajuns la concluzia că am minţit? întrebă Profesorul. Poate chiar mi-am propus, la modul serios să nu mai merg la vot. De câte ori am votat a ieşit invers şi prost. Nici nu-mi mai fac iluzii. Şi, mai nou, cu alianţele astea nefireşti, vezi că intră unii la putere pe uşa din dos, cu toate că au luat procente de râs...

- Dar dacă, să zicem aşa... prin absurd, că ai candida la Primărie sau la Parlament? întrebă Săndel. Nici atunci n-ai vota?

- Eh, în cazul acesta, adică ipotetic şi nerealist, s-ar schimba situaţia, dar tot nu mi-aş călca pe principii. Adică sloganul meu electoral ar fi: „Nu mergeţi la vot! Toţi sunt mincinoşi!”. Dar, pentru mine aş vota, că doar nu sunt ipocrit.

- Şi, tot prin absurd, să presupunem că ai câştiga, zise Poetul, după ce sorbi o gură consistentă de coniac. Adică oamenii vor spune în sinea lor: „Uite şi la ăsta, de la obraz le zice, hai să-l votăm”. Ce crezi că ar zice lumea dacă ar afla că ai votat?

- Păi, ar zice: „Da, dom’le, a fost sincer cu noi, toţi sunt mincinoşi, inclusiv el”.

- Dumneatale eşti om deştept, zise Bicuţă. Da’ io tot cred că e bine să mergi să votezi. Că, dacă n-o faci şi mai şi spui, te ia de duşman mai rău decât dacă ai zice că votezi cu ăilanţi. D’aia eu am prieteni la toate partidele, că la toţi le dau voie să puie afişe şi să-mi dea sacoşe şi şepci. De fiecare dată sunt amabil cu ei şi îi invit înăuntru.

- Ca să-ţi facă consumaţie, de ce nu spui aşa? zise Săndel. Lasă, că am văzut şi eu cum îi serveşti cu bere şi cafele şi după aia îi pui la plată că „sunt om sărac, dar Partidu’ are bani măcar de-o bere”. Ăia, de ruşine plătesc, lipesc afişele şi se cară înjurând. Mai citeşti, dom’le, din jurnalul ăla? Sau mai bine, las-o pe mâine, că mai avem şi treburi pe-acasă.

*

Poetul se aşeză tacticos la masă, îşi aprinse o ţigaretă, sorbi zgomotos din cafea şi începu să citească din jurnal:

10 octombrie a.c. „Am visat că mergeam cu maşina personală şi, la intrarea în comuna Dracea, imediat după tăbliţa pe care scria „Bine aţi venit în comuna Dracea. Dumnezeu să vă binecuvânteze!” am făcut pană de cauciuc. Am scos cricul din portbagaj şi cheia de prezoane şi am dat roata jos ca s-o schimb cu aia de rezervă. Stând eu aşa, pe ciuci, deodată se aude un zgomot, ca un murmur, exact ca în poezia lui Eminescu. Ridic ochii şi ce văd”?

- Căminul cultural? interveni Profesorul. Că acolo se fac sindrofii. Adică nu ştiu dacă Dracea are cămin cultural, dar ar trebui să aibă, nu? Toate comunele au câte un cămin cultural, altfel unde s-ar mai culturaliza localnicii la sindrofii?

„Era o manifestaţie de protest, continuă să citească Poetul. Vreo treizeci de oameni şi alţi vreo douăzeci de copii de şcoală, cu învăţătoarele din dotare, veneau în coloană cu pancarte în mâini, scandând. Adică doar unii scandau, mai mult femeile şi copiii, bărbaţii erau ocupaţi să sufle în vuvuzele şi să bea votcă din nişte sticluţe mici, verzi. În tot vacarmul acesta, nu prea înţelegeam ce scandează, dar m-am lămurit citind lozincile făcute din cearceafuri. Aveau mai multe „revindecări”, dar nu le-am reţinut decât pe cele mai importante:

Opriţi plăcile tectonice!

Un NU hotărât cutremurelor!

Nu vrem nimic!

Jos cu chestiile astea!

Dacă nu ACUM atunci CINE?

ŢINEŢIV-Ă ORGASMUL PENTRU VOI!

Votcă DA, Rachetă NU! Şi VICEVERSA!”

- Ce e aia rachetă? întrebă Micăle.

- Un amestec, proporţii nedefinite, de lichior de mentă Arctic şi votcă, de regulă, Săniuţă, explică Săndel. Când nu ai ingredientele astea, poţi folosi spumă de ras, cafea, scrum de ţigară şi distilat din pastă de dinţi, cum fac puşcăriaşii.

- Interesant, zise Bicuţă. Şi nici nu pare scump. V-ar tenta?

11 octombrie a.c. „Am visat că eram la o petrecere şi cântam în duet cu Grigore Leşe Cântă cucul bată-l vina. Eram amândoi îmbrăcaţi tradiţional, el în costum ţărănesc, eu în costum mexican, cu poncho şi pălărie sombrero. Eu cântam mai tare decât el şi-l acopeream, iar el crăpa de invidie. Apoi, el mi-a zis: Băi, Leo, eşti un papagal! Şi după aia, mi-a luat microfonul din mână şi a început să cânte singur Nu-i lumină nicări pe muzica din Maramureş plai cu flori, ceea ce m-a mirat foarte tare. Cred că de aia m-am şi trezit la 4 dimineaţa şi era întuneric beznă. Ceasul meu se oprise, era pană de curent. Nu puteam face nimic, calculatorul nu funcţiona, nici să scriu nu puteam pe întuneric, aşa că m-am culcat la loc, dar n-am mai putut adormi. La ora 8 m-am ridicat din pat, m-am îmbrăcat, am mâncat un ou rece rămas de ziua trecută şi am ieşit cu bicicleta. După ce am strâns toţi câinii din cartier în urma mea m-am întors acasă. M-am suit în maşină şi am plecat spre B.”.

- Că veni vorba de muzica populară, interveni Săndel, acu’ ceva timp, să tot fie trei săptămâni, merg la Bucureşti cu nepotu’ Alexandru, avocatul, să-şi cumpere un costum de ginere. Avea nevoie de un sfat sau, mai degrabă, de un însoţitor, să nu se plictisească. Da’ nepotu’, cum e cam fiţos, se duce la Zara, un magazin al dracu’ de scump, pentru cocalari, şi cumpără un costum la preţul la care mi-aş lua o bicicletă nemţească. După aia, mergem să-l udăm cu o bere, adică doar eu, că el era şofer. Şi mergem tot în zonă, la Hanul lui Manuc. Acolo, ce să vezi? Filma Sofia Vicoveanca un videoclip, chiar în apropriere de masa noastră. „O ştiu p’asta, îmi spune Alexandru. E cântăreaţă de muzică populară, am văzut-o la televizor, e vedetă”. De parcă n-am fi observat asta cu toţii.  La un moment dat, a luat o pauză femeia şi a cerut un pahar cu apă. Şi, deodată, se scoală nepotu’ de la masă şi se duce glonţ la ea, cu o sticlă de apă. „Săru’ mâna, doamna Veta Biriş, zice el. Sunt un admirator şi am toate mp3-urile dumneavoastră de pe net. Îmi daţi, vă rog, şi mie, un autograf?” Femeia a rămas mască, a dat autograful şi şi-a reluat filmarea, dar parcă nu mai era în apele ei, că a întrerupt de câteva ori. Eu cred că mă învineţisem rău la faţă, că nepotu’ mi-a zis: „Unchiule, arăţi naşpa, hai, dracu’ să plecăm, până nu faci infarct”. I-am zis: „Nepoate, ai confundat cântăreaţa, Veta Biriş e alta”. „Ei, na!” mi-a răspuns el. „Acu’ că mi-ai spus, văzui şi eu că e Floarea Calotă.”

12 octombrie a.c. În sfârşit, am reuşit, să ajung la medicul şef după ce Mirela a dat nişte telefoane. Spitalul este într-o clădire veche zugrăvită în albastru. Medicul, vărul lui Ică, m-a primit cu amabilitate şi m-a invitat la o cafea. L-a chemat şi pe Ică în birou şi am discutat pe mai multe teme: literatură, medicină, afaceri, corupţie... La un moment dat, Ică îmi propune să rămân câteva zile cu el, tot sunt în concediu şi n-am ce face. ‹‹Şi mâncarea e bună, avem acces şi la băutură fină... Văru-meu nu cred că ar avea ceva împotrivă, şi, ca să fiu sincer, mă cam plictisesc singur, mai ales că am terminat cartea, doar o frază-două de final şi e bună de tipar. Şi chiar mi-ar trebui o părere avizată››. Propunerea era tentantă, tot nu aveam nimic de făcut acasă, aveam şi posibilitatea să citesc manuscrisul şi, de ce nu? să-l copiez în linişte sau, mai bine, să-l fac dispărut. Cu mici modificări, nimeni nu şi-ar fi dat seama că nu e scris de mine. Era o ocazie rară, dar mai aveam nevoie şi de acceptul medicului. „Se rezolvă, trebuie doar să aduceţi o trimitere de la medicul de familie, dar asta poate veni şi mai târziu. Voi trimite asistenta să aducă lenjerie şi vă puteţi instala în linişte. Masa o veţi servi în salon, e mai bine să păstrăm o oarecare discreţie şi nu veţi avea nevoie de socializare cu alţi pacenţi. Dacă vreţi de ceva din oraş, vă aduc eu. În privinţa tratamentului, staţi liniştiţi, nu facem trepanaţii şi nici nu vă punem în cămaşă de forţă”, zise el zâmbind. „Am să vă prescriu totuşi un calmant uşor, mai mult pentru dormit. Îl iau şi eu uneori”. M-am instalat în salon şi mi-am ascuns jurnalul sub saltea, ferit de ochi indiscreţi. Apoi am luat două cărţi din biblioteca medicului motivând că trebuie să fac nişte recenzii pentru ziarul local.

*

14 octombrie a.c.  Am avut un vis tare ciudat. Se făcea că eram în Franţa, pe stradă. În faţa mea tocmai ieşeau din magazin trei doamne, cu sacoşele pline de ţoale scumpe. locul semăna cu sensul giratoriu de la cinematograful Modern şi scandam „Jos Hollande!”. Mai aveam şi un câine cu mine, un maidanez care striga şi el acelaşi lucru. Dar ciudăţenia este că eu nu am nimic împotriva lui Hollande, nici măcar nu-l cunosc pe omul ăla. Deodată s-a întunecat şi am fost învăluit de o ceaţă deasă şi nişte umbre mă înconjurau. Mi s-a făcut frică, ceva îmi spunea că Holland ăsta a trimis nişte gealaţi să mă elimine. Câinele, pe care îl chema Marian, s-a adăpostit într-o groapă din asfalt şi continua să scandeze ‹‹Jos Hollande!››, probabil pentru a-mi susţine morala. În urmă cu câţiva ani, era o femeie de serviciu la Casa de Cultură, o ţigancă mică şi slabă. O chema Florica, dar toţi îi spuneau  Florence. Aia ghicea în cafea şi interpreta şi visele, dar niciodată n-am apelat la serviciile ei, cred că de teamă.

Ică a scos un caiet de sub saltea, mi l-a întins şi mi-a zis: „Dacă vrei să te distrezi citeşte creaţiile fetei ăsteia. E o infirmieră care mă plictiseşte cu poeziile ei de dragoste”. Am deschis caietul pe care scria MIHAELA F. dar înăuntru nu era nicio poezie, doar pagini de jurnal şi câteva versuri. „Înseamnă că a greşit caietul, mi-a zis Ică. Dar poate mai bine aşa, o vreme o să ne lase în pace”.

Totuşi visul ăla cu Hollande mi-a rămas în minte toată ziua.

- Era pe naiba, în Franţa, izbucni Săndel. Dacă ar fi fost în Franţa, nu era groapă în mijlocul străzii. Dar cu visele n-am habar să le interpretez. L-am citit pe Freud, dar nici ăla nu explică foarte clar sau nu l-am înţeles eu. Mai bine le ghicesc ţigăncile, cum spunea şi Grigore în jurnal.

- Eu, dacă visez rufe întinse, înseamnă că trebuie să mă îmbăt, zise Dan a lu’ Naşu. Sau, gara din Zimnicea...sau pe cineva din neam...

-Păi, asta înseamnă că trebuie să te îmbeţi de fiecare dată, orice ai visa, zise Profesorul.

Am început acum o lună să scriu o recenzie la cartea unui scriitor local, pe care, bineînţeles, nu am citit-o. Sună cam aşa: situaţiile narative apar ca fantezii retorice ce leagă obiectele  de context într-un şir de dizlocări metaforice, specific suprarealismului. Aici pot avea variante (optzecismului, postmodernismului, fracturismului…), tot nu stă nimeni să caute. Mai departe: Proza lui X denotă însă o stringenţă şi o claritate foarte diferite de reveria arbitrară a altora. Nu mai ştiu unde am găsit fragmentele astea de recenzie, oricum la un scriitor străin, parcă Drew Milne, aşa că le pot folosi în siguranţă şi se potrivesc în mai toate situaţiile. Şi mai am: Cititorii mai puţin decişi (aici iar am variante) ar putea reflecta asupra ingenuităţii formale a lui X de a face uz de o parabolă metafizică la fel de bine construită şi de riguroasă, pe cât este de accesibilă şi interesantă. Sau: Vocea narativă este perfect conştientă de sine bla… bla… bla…. Toate citatele astea le-am găsit în caietul unui critic important, caiet pe care l-a pierdut după un cenaclu care s-a lăsat cu o beţie cruntă. Bine, l-am „ajutat” şi eu puţin, recunosc. Păcat că nu citează autorii, a trebuit să fac eu cercetări, să-i identific.

- Asta îmi aduce aminte de un tip care avea patru clişee verbale pe care le folosea în funcţie de ocazie, şi de fiecare dată trebuia să se potrivească una dintre ele, zise Profesorul. „Atât am vrut să aud”, „Ţi-ai dat seama, nu?”, „Bietul tata!” şi „Ce-ţi mai place oul cu zeamă”! Nimic nou pe lume. Le poţi folosi în orice situaţie, că duci o discuţie la un pahar, la meci, sau îţi cumperi blugi din magazinul second hand.

- Apropont de ţoale, fi-miu, zise Dan a lu’ Naşu, s-a apucat anul trecut de afaceri cu tricouri. Nu singur, împreună cu un prieten care, după ce l-a urecheat taică-su, s-a retras din afacere. A cumpărat treizeci de tricouri albe şi le-a imprimat o siglă concepută de el. Tricourile le-a cumpărat ieftin, cu 8 lei, că erau la en-gros.  Bine, o parte din bani i-am dat eu, să nu zică apoi copilul că nu-l încurajez în iniţiativă. Ceilalţi i-a luat de la bunică-sa, adică de la maică-mea, aspect care nu prea mi-a convenit, în sensul că mi-a tăiat mie porţia lunară din pensie. Am trecut şi peste asta, mai ales că nevastă-mea mă tot bătea la cap să nu-i retez avântul de comerciant al copilului „Ai văzut că toţi bogaţii ţării au început vânzând geci de piele şi blugi din Turcia”, mi-a accentuat ea ideea. Aşa că am vorbit cu un prieten care are un magazin de haine şi l-am rugat să-i bage la vânzare câteva tricouri, să testeze piaţa. La douăzeci de lei, din care îi rămâneau şi lui cinci. Cum piaţa nu mergea deloc şi copilul era tot mai dezamăgit, văzându-şi tricourile nevândute pe umeraş, nevastă-mea a intervenit iar: „Dacă nu-şi vinde niciun tricou, o să intre în depresie, fă ceva în sensul ăsta”! Aşa că am cumpărat eu douăzeci de tricouri, le-am pus într-un sac de plastic şi le-am dus la soacră-mea. I-am zis că poate să facă ce vrea cu ele, numai să nu le îmbrace.

- De ce nu le-ai dat la prieteni? întrebă Bicuţă. Adică, ce, noi nu le-am fi purtat? Măcar prin curte sau în loc de pijama.

- Atâta mai lipsea, să le vadă la voi, şi-ar fi dat seama de şmecherie, că nu-i nici aşa de prostovan. Dar lucrurile nu s-au oprit aici... soacră-mea s-a uitat la tricouri, două le-a făcut cârpe de bucătărie şi pe celelalte le-a dat de pomană unei ţigănci. Dar nici aia nu le-a purtat. A văzut că sunt noi şi le-a vândut în Obor cu cinci lei bucata. La preţul ăsta a scăpat repede de ele, aşa că au început să apară pe stradă îmbrăcate de te-miri-cine. Pensionari, şomeri, gospodine... Fi-miu a fost foarte fericit când a văzut că-i merge afacerea până când a văzut pe stradă doi cetăţeni cu părul alb în cap purtând tricourile lui. De uimire, s-a oprit într-un stâlp cu bicicleta, dar n-a păţit decât un cucui. A venit acasă foarte bulversat. O dată că, iată, a avut dreptate şi creaţia lui are căutare. A doua oară că, după ce citise două cărţi de marketing  şi studiase piaţa locală, analize SWOT, de impact, alea, alea... toată teoria lui s-a dat peste cap. Cumpărătorii nu erau tinerii rebeli, aşa cum ar fi trebuit să se întâmple, ci cu totul alte categorii, de la pensionari până la ţăranii din Măldăeni. După două zile, a venit de-a dreptul revoltat: „Azi l-am oprit pe unul cu tricoul, să-l întreb de ce l-a cumpărat. Adică ce l-a inspirat, mai precis. Era un tataie cu părul alb. Şi ştiţi ce mi-a răspuns? Că la banii ăia a cumpărat două, unul pentru el şi celălalt pentru nevastă-sa. Cu cinci lei nu găseşti haine bune decât la second hand, dar astea sunt noi şi au material bun, bumbac 100%, chiar dacă le ia din Obor, de la ţigani”. Acum, fi-miu se gândeşte că în urma succesului, unii mai deştepţi, poate chiar chinezii ăia care şi-au deschis magazin, au început să-i falsifice brandul. Aşa că s-a gândit să schimbe sigla şi să cumpere un lot nou de tricouri.

- Asta da, afacere, zise Poetul. Mai ales pentru tine. Dar e bine că n-a aflat copilul că, cine ştie? cădea în depresie, aşa cum a păţit un prieten de-al meu, poet. Ăsta căuta o carte într-un anticariat şi, ce să vezi? a găsit două cărţi de-ale lui, semnate de el, cu dedicaţie. După chestia asta, s-a lăsat de băutură şi de fumat şi a luat calea bisericii, care tot o formă de depresie este, nu?

- Poate se ducea la biserică să-i afurisească pe ăia care i-au vândut cărţile, concluzionă Bicuţă. Dar să te laşi de băutură pentru atâta lucru... asta nu mai înţeleg.

- Cele mai interesante şi profitabile afaceri sunt alea cu bani europeni, dacă ai şi parteneri serioşi, aşa cum a făcut un văr de-al meu cu nişte bulgari, zise Profesorul.  Pe scurt, aş numi-o o afacere bulgărească de succes.

- Ceva cu gogonele? întrebă Bicuţă. Că nu ştiu altceva în care au succes bulgarii.

- Ai răbdare şi ascultă, zise Săndel. Că mai au ei şi alte calităţi, nu degeaba se duce jumătate de Românie pe litoralul lor.

- Bine! Atunci să încep povestea, continuă Profesorul: Îmi spune văru-meu acum o săptămână „Am cunoscut nişte bulgari şi cred că m-am scos, Stăteau la o masă de la barul Kent, consumau cafele şi whisky şi păreau cam dezorientaţi. Doi tipi îmbrăcaţi la patru ace şi o blondă trăznet, cam la treizeci de ani, care era translator. Eu mă gândeam că face şi altfel de servicii, de exemplu de secretariat, dar ea mi-a dat de înţeles că nu, era plătită doar pentru traducere şi tipii erau homo. De fapt, ea a fost cea care m-a abordat, cred că din cauză că m-a văzut îmbrăcat la sacou, lucru ce se întâmplă foarte rar, însă în ziua aia fusesem la inspectoratul şcolar în audienţă. M-a întrebat dacă ştiu un local unde se poate mânca decent, că ei nu sunt din zonă şi patronii ei sunt pretenţioşi. Din vorbă în vorbă mi-au spus că aveau un hotel la Sunny Beach pe care-l câştigaseră în urma unui proces, de la un investitor german sau rus, asta n-am mai reţinut şi, printr-un proiect european de cinci sute de mii de euro, deja aprobat, puteau să-i facă ultimele retuşuri şi să-l repună în circuitul turistic, pentru a prinde sezonul estival care bătea la uşă. Acum erau în criză de timp şi căutau o agenţie de turism din România, nu din acelea foarte mari, cu care să facă un parteneriat european şi le căutau un sediu. Finanţarea trebuia să sosească, numai că partenerul lor român se îmbolnăvise niţel de deces şi acum căutau de urgenţă altul, dar găsiseră numai neserioşi. Erau dispuşi să plătească o chirie de o sută - o sută cincizeci de euro dacă găseau un spaţiu adecvat. Imediat m-am gândit la naşul meu care avea o agenţie de turism cu filială la noi în oraş, un birou micuţ, e drept, dar numai bun pentru proiectul european româno-bulgar. Sau bulgaro-român, ce mai contează? Mă şi vedeam petrecându-mi vacanţele în calitate de partener de afaceri într-un apartament de lux, pe bani europeni. Zis şi făcut. I-am dus la sediul agenţiei şi s-au arătat extrem de încântaţi. Trebuia însă să-mi deschid un cont în euro în care să-mi fie virate sumele necesare pentru chirie şi utilităţi, deplasări şi diurnă. Pe urmă, am mers la un restaurant să udăm afacerea. Am cheltuit cu ocazia asta vreo trei sute de lei, dar a meritat. La plecare, mi-au arătat şi dosarul care conţinea proiectul european şi am semnat nişte hârtii. Din păcate nu erau traduse aşa că n-am putut să-mi dau seama ce conţinea dosarul. Peste o săptămână trebuia să fac eu deplasarea la sediul lor din Bulgaria şi să-mi dea proiectul tradus în engleză. Exact la o săptămână, după ce mi-am deschis contul în valută şi m-am pregătit cu toate documentele, am plecat în Bulgaria, la Ruse, unde aveau sediul central. Aveam rezervată o cameră la hotel şi urma să facem deplasarea şi la Sunny Beach pentru a vedea care era stadiul lucrărilor la hotelul nostru. Trebuia să vin şi eu totuşi, cu o parte din sumă, doar simbolic, desigur, pentru credibilitatea parteneriatului. Partea mea era de o mie cinci sute de euro, bani pe care i-am împrumutat de la un prieten. M-am dus la cumnatu-meu care e mecanic la un service auto şi i-am zis să-mi facă rost de o maşină pentru weekend. Îmi trebuia una cu care să fac impresie. Mi-a dat un BMW X5 negru. ‹‹Proprietarul a adus-o din Germania, a lăsat-o să-i reparăm o uşă că era puţin îndoită şi a plecat înapoi. A zis că vine repede, dar au trecut deja două luni. Unii vorbesc că ar avea probleme cu justiţia pe acolo, aşa că maşina e posibil să fie de furat, ai şi tu grijă››!

Am luat BMW-ul şi am plecat în Bulgaria. Taxa de pod la Giurgiu, ca să intri la bulgari e de patru leva. I-am dat cinci leva tipului care încasa banii şi am aşteptat cam zece minute până să-mi aducă restul. Ăla îşi făcea de lucru şi deja era coadă în urma mea. Am înţeles, după mecla acră a individului, că obiceiul locului este să nu mai ceri restul. Profitabilă afacere, să-ţi rămână o leva la fiecare maşină. Am găsit repede hotelul, era la marginea oraşului, lângă o pădure, o zonă foarte frumoasă şi liniştită. M-am prezentat la recepţie şi am avut plăcuta surpriză să constat că aveam camera rezervată pe numele meu. Am urcat în cameră şi am făcut un duş, apoi m-am întins pe patul mare, dublu, foarte confortabil. După un sfert de oră sună telefonul şi de la recepţie îmi spune că am un vizitator. Deschid uşa şi cine credeţi că apare? Blonda, translatoarea, Boianca. ‹‹Ceilalţi întârzie puţin, m-au rugat să-ţi ţin companie până vin şi ei. Sper că nu ai nimic împotrivă, mi-am dat seama că eşti un tip serios››. Foarte serios, mi-am zis în gând, aşa că am deschis minibarul, am desfăcut o sticlă de whisky şi ne-am cinstit de bucuria revederii. Apoi, de la whisky am trecut la şampanie şi nici nu-mi mai aduc aminte cum am ajuns amândoi în pat într-o partidă de sex cu strigături, încercând toate poziţiile posibile şi imposibile care mi-au amintit de un citat din Woody Allen ‹‹poziţii sexuale avansate: cum să le obţii fără să râzi››. În orice caz, m-am convins că femeile au imaginaţie bogată. După ce ne-am liniştit şi mi-am tras răsuflarea, Boianca mi-a zis: „Eu trebuie să plec să-i aduc pe ceilalţi, peste o jumătate de oră să vii şi tu în restaurant. Dacă întârziem poţi să-ţi comanzi ce vrei, eşti invitatul nostru. Apoi vorbi ceva pe bulgăreşte la telefon şi ieşi din cameră, nu înainte de a mă săruta pasional, pe gât. Am făcut un duş, m-am îmbrăcat cu costumul pe care-l cumpărasem pentru nunta nepotului şi exact după trei sferturi de oră, am coborât în restaurant. Restaurantul era mare şi aproape plin. La fiecare masă erau lumânări aprinse şi totul era învăluit de o muzică discretă de jazz. Atmosfera era propice discuţiilor de afaceri şi a celor intime, când poţi să-ţi priveşti partenerul sau iubita în ochi fără să fii nevoit să clipeşti din cauza neonului. Chelnerul m-a condus la o masă şi am comandat un pahar de Jack Daniels şi o sticlă de vin Enira special reserve. Am aşteptat să vină şi ceilalţi pentru a comanda şi mâncarea. După un sfert de oră mi s-a făcut foame şi am comandat o friptură de miel şi salată. Vinul mi-a plăcut foarte mult, dar ştiam deja că bulgarii au vinuri bune. Am mai aşteptat ceva, dar bulgarii tot nu veneau, aşa că am sunat-o pe Boianca să văd ce face. Suna ocupat. Am mai încercat de câteva ori, în final am auzit mesajul că abonatul nu poate fi contactat. Atunci am avut o mică presimţire că ceva nu se potriveşte. Am chemat ospătarul şi i-am spus că aştept nişte prieteni. Mi-a zâmbit şi mi-a adus nota de plată. Într-adevăr, era plătită de altcineva, mai puţin băutura. M-am căutat prin buzunare, nu aveam decât euro, partea mea din afacere. Am plătit whisky-ul şi vinul (aşa am realizat că vinul bulgăresc este bun dar şi scump, iar mâncarea este foarte ieftină). Am simţit că ameţesc şi am ieşit afară să iau aer. BMW-ul dispăruse din parcare. Mi s-au înmuiat genunchii şi a trebuit să mă reazem de perete. Am urcat în cameră să-mi iau medicamentul pentru tensiune şi am realizat că nici cheile maşinii nu mai erau, nici măcar nu s-au obosit s-o spargă. M-am dus la recepţie să reclam incidentul. Da, ştiau de maşină, au văzut o blondă care a plecat cu maşina. Nu au fost deloc surprinşi, ştiau că e româncă şi au crezut că a venit cu mine. Cazarea mă costă o sută de euro şi dacă am consumat ceva din minibar trebuie să plătesc. Norocul meu că banii nu îi ţineam în portofel, ci în buzunarul pantalonilor. Am plătit, apoi l-am sunat pe văru-meu, mecanicul, şi i-am spus povestea. Mi-a zis că mă sună înapoi în câteva minute şi aşa a şi făcut. ‹‹Cam nasol, îmi zice el. Am s-o anunţ la poliţie că a dispărut din service. Partea bună este că s-a dovedit că e furată, luni oricum veneau s-o ridice, e dată în urmărire internaţională. Apropos, hotelul ăla de la Sunny Beach e all inclusive?›› Cam asta a fost cu mica mea afacere.”

Totuşi, trebuie să recunoşti că bulgarii s-au comportat ok, zise Săndel. N-au tâlhărit, n-au dat în cap, ba chiar au prestat ceva servicii şi au plătit parţial. Se observă influenţa germană. D’aia ne-au luat-o înainte la toate capitolele. Bine, cu DNA-ul îi întrecem, vor să-l copieze de la noi, că şi ei au corupţie. Tot trimit delegaţi să afle cum cât de bine ne-am organizat noi la anticorupţie. Şi ăia au văzut cu ochii lor cum se arestează şeful ANI. Precis ne vor întrece şi aici.

20 octombrie a.c. „M-am trezit de dimineaţă când încă era întuneric şi am aprins lumina. S-a trezit şi Ică şi m-a întrebat dacă mi-e rău după sticla de Jameson pe care am băut-o seara trecută. I-am spus doar că mi-e sete şi o voce interioară mi-a spus ceva ce, din păcate, nu-mi mai amintesc. Mi-a recunoscut că şi lui i se întâmplă, aude o voce sau mai multe. Nu ştiu de ce, dar mărturisirea lui m-a pus pe gânduri, chiar m-a întristat niţel. Eu cred că vocile se fac auzite doar de oamenii deosebiţi, de cei aleşi, nu le aude aşa, tam-nisam, orişicine, cum i se scoală. M-am culcat la loc şi am dormit până spre prânz. După amiază mi-a adus manuscrisul şi am început să-l citesc. Din păcate, nu s-a mişcat de lângă mine o oră întreagă, apoi mi l-a luat şi l-a dus înapoi în apartament. Ar fi nemaipomenit dacă aş putea avea acces acolo, dar asta numai când este medicul plecat”.

21 octombrie a.c. „Există o sală de sport în pavilionul nostru în care pacienţii pot face mişcare, e drept, sub supraveghere. Ochii atenţi ai unui individ musculos îi monitorizează în permanenţă. Pe individ îl cheamă Vasile şi mi-a povestit viaţa lui tristă, la o ţigare, în curtea spitalului. Tristă şi neinteresantă, aşa că nu are rost să stric hârtia povestind-o în jurnal. Mi-a arătat unde găsesc cheia de la uşa de serviciu – în spatele hidrantului – ca să pot ieşi şi noaptea la o mahoarcă, dacă mi se face chef. Pentru informaţia asta l-am servit din ţigările mele, care se pare că-i plac foarte mult. Sala de sport este echipată cu diverse aparate şi materiale sportive pe care le folosesc atât pacienţii cât şi personalul pentru a-şi menţine tonusul muscular sau a scăpa de plictiseală. Există saltele de gimnastică, mingi medicinale şi alte mingi mari, de pilates. Mai este o masă de tenis şi pe un perete, trei spaliere. Am înţeles şi de ce trebuie să stea în permanenţă un asistent în sală. În urmă cu trei ani, doi bolnavi s-au spânzurat de spaliere în aplauzele asistenţei. Ar fi urmat şi alţii, spânzuratul colectiv devenise, se pare, joc de societate, dacă nu apărea o asistentă, atrasă de strigătele de bucurie ale pacienţilor participanţi la activitatea sportivă. Eu am jucat tenis de masă cu Ică. M-a bătut fără drept de apel, nu-mi închipuiam că e talentat şi la jocul ăsta. Mi-a zis că nu ştie să joace, dar o voce îi dirijează mişcările „La stânga!”, „La dreapta!”, „Taie!”, „Trage!” etc...

Eu cred că din cauza paletelor, aşa că am făcut schimb, dar m-a bătut mai rău. Am fost şi eu atent la vocea mea interioară, dar nu mi-a zis nimic. Abia după ce am terminat programul, am auzit-o spunându-mi şoptit: „Eşti varză!”. Asta m-a întristat, aşa că nu i-am răspuns.

Seara, după ce se culcaseră toţi pacienţii şi personalul plecase acasă sau dormea, am luat cheia de la hidrant, am deschis uşa din spate şi am ieşit în curte, lângă magazia cu lemne. Imediat şi-au făcut apariţia lângă mine doi câini care aparţineau spitalului. Erau blânzi, aşteptau probabil să le dau mâncare. Data viitoare am să fiu pregătit cu mâncare pentru ei. L-am invitat şi pe Ică la ţigare, dar mi-a zis că s-a spălat deja pe dinţi şi nu are chef s-o facă din nou, poate altă dată. Am fumat două ţigări plimbându-mă pe alei şi studiind terenul. Mi s-a părut că din pavilionul periculoşilor se aude un geamăt. Am ciulit urechile, dar n-am mai auzit nimic. Din apartamentul de protocol se vedea o lumină discretă, probabil directorul privea la televizor sau îşi bea whisky-ul înainte de culcare”.

- O voce d’asta, să-ţi zică din când în când că eşti varză, penibil, ridicol sau alt epitet, ar fi bună pentru aleşii noştri, de la primar de comună la preşedinte, zise gânditor Profesorul. Ar avea efect mai tare decât DNA-ul.

- Asta îmi aminteşte de o întâmplare când, împreună cu alţi doi scriitori, ne-am lansat într-un fel de cenaclu, evident, la o cârciumă, cu câteva beri în faţă, că era vară. De fapt, era o combinaţie de bere cu rom, pentru că fără tărie nu se poate susţine niciun gen literar. Fiecare îşi recita din creaţiile proprii, adică din poeziile publicate sau nu, pe care le socoteam noi reprezentative şi inspirate. Mai puţin eu, care nu le ştiu pe de rost, mai mult de o strofă n-am fost în stare să reţin din tot ce-am scris. Adică, de ce să nu recunosc, mă străduiam, îmi storceam creierii, dar nimic. Îmi păreau în faţa ochilor (mai precis în spatele lor) nişte semne. Puncte de suspensie (...), semne de întrebare (???), de mirare (!!!) şi alte semne, unele dintre ele necunoscute şi necuprinse în niciun dicţionar, cioclopedic sau de alt fel. Şi după câteva beri, să fi fost vreo şapte, mi-a venit aşa un drac, să încep să le critic poeziile. Şi le-am tot criticat, dar critică serioasă, susţinută cu argumente de genul „căcat", „vax_albina_crema_flora" sau „asta scria şi Păunescu/Stănescu/Sorescu/Eminescu", încât m-am pomenit cu o halbă în cap. Sau poate două, că după prima am avut câteva clipe de confuzie. Nici eu n-am stat pe gânduri şi am aruncat în ei cu am găsit pe mese, adică solniţe şi oliviere şi o scrumieră care trecut prin geam şi a lovit o maşină. Adică aşa cred, că a declanşat o alarmă. Bodyguardul a dat cu spray cu piper şi ne-am mai liniştit. Ochii au început să ne lăcrimeze, dar noi credeam că de emoţie pentru creaţiile noastre, aşa că ne-am împăcat şi ne-am pupat. A venit însă şi poliţia şi i-am pupat şi pe poliţişti, care păreau şi ei emoţionaţi, dar până la urmă tot ne-au urcat în dubă şi ne-au dus, aşa, într-un plâns general, la secţie şi ne-au pus să dăm nişte declaraţii. Pe care le-am dat cu toţii în versuri, dar să nu-mi cereţi să vi le recit că v-am spus că nu-mi memorez poeziile şi nici copie după declaraţie nu am.