”Carnavalul animalelor”, pentru copii?

 Se-mplinește-n decembrie un veac de la moartea, în Algeria, la 81 de ani, a marelui romantic Camille Saint-Saëns. Copil-minune născut în octombrie, la Paris. Pianist, organist, scriitor într-ale muzicii, dar și poet. Promotor neobosit al școlii muzicale din Hexagon, dascăl în materie. Astronom amator și câte altele. Înainte de toate însă, compozitor. Din pana lui izvorând lucrări în cam toate genurile de pe portativ. Chiar și una dintre primele partituri, în 1908, pentru film mut.
 Lucrarea sa cea mai des cântată și azi este o suită umoristică pentru treisprezece instrumente: ”Carnavalul animalelor”, cu subtitlul ”Mare fantezie zoologică”.

Saint-Saëns, care ținea la renumele de compozitor serios, a interzis publicarea ei pe timpul vieții (cu excepția solo-ului de violoncel, intitulat ”Lebăda”). Așadar, lucrarea a ieșit în lume oficial acum aproape un secol, continuându-și apoi marșul triumfal pe mapamond. Alături de ”Petrică și lupul” a lui Prokofiev este cântată cu precădere în concertele pentru copii. În scopul de a apropia publicul neinițiat de instrumentele muzicale. Dar, spre deosebire de Serghei, care a scris și un text însoțitor pentru cei mici, Camille și-a ascuns glumele în cele paisprezece miniaturi cuprinse-n suită. Aluziile umoristice se adresau cercului restrâns de prieteni (adulți!) pentru care compusese lucrarea, care se amuzau copios recunoscându-le.
 Să nu se creadă că n-ar exista texte ce pot acompania ”Carnavalul”. Există. Uneori în versuri. Dar nu pot fi savurate decât de adulții care merg la concert cu cei mici. Întrucât ce-ar putea înțelege, de exemplu, aceștia din urmă din afirmația că ”lebăda pretinde că nu a auzit niciodată de Anna Pavlova”? Anna fiind o faimoasă balerină din Sankt Petersburg, care a încântat lumea cu coregrafia celebrei piese. Cum să se descurce micuții prin mulțimea de animale adăugate în texte, fără însă a le regăsi în cuprinsul suitei? Sau, ascultând-o cu vreun text aluziv de neînțeles pentru ei, cum să priceapă de ce e amuzant portretul muzical al broaștelor țestoase, de pildă, în care se cântă într-un tempo de patru ori mai rar ”Cancanul” lui Offenbach? Ori să compare tema diafană a ”Dansului silfidelor” de Berlioz, folosit de Saint-Saëns în valsul greoi ce caracterizează elefantul?
 Eu, ca dirijor, consider că o soluție s-ar găsi în persoana unui mediator muzical iscusit. Care să aducă minunata compoziție pe înțelesul ascultătorilor micuți încât s-o și placă. Dar asta e altă poveste, de sine stătătoare...