Fado-ul, de la adoraţie la flirt.....

Ritmul antrenant nu reuşeşte să păcălească .....fado-ul e un cântec al pasiunii şi tristeţii! În acordurile lui se mistuie lacrima amestecată cu neîmplinirea, iubirea îşi plânge durerea şi speranţa descifrează aşteptarea, rămasă adesea fără doritul răspuns. În fado, totul este incandescenţă şi tumult, respiraţie a senzualităţii, o anume amenitate a erotismului ce nu se denudează, nu etalează nimic din zona sacră, absconsă a celor ce se împărtăşesc unul dintr-altul în actul iubirii mai mult sau mai puţin fizic, mai mult sau mai puţin spiritual. Soarele Portugaliei aprinde fantezia, ducând-o dincolo de limitaţiile rigidului, convenţionalului, plimbând acordurile muzicale într-un univers magic de o limpiditate armonică aproape celestă.

Fado-ul, soartă, destin după traducere, un amalgam de ritmuri africane ale sclavilor negri tânjind după meleagurile natale pe corăbiile negustorilor, melos popular portughez şi accente arabe în care se tânguie femeia arabă maură, privind galeş prin feregeaua menită să alunge dorinţa din ochii bărbatului...un 'du-te, vino, pleacă, stai', sau, mai degrabă, elegantul şi aprigul joc de glezne al pur sângelui arab, purtat când la trap, când la galop.
O eleganţă a senzualităţii descătuşată şi trăită până la tăierea respiraţiei, nimic banal, nimic agrest, 'amour pour les connaisseurs', fado-ul încântă, descântă, desfată simţurile delicios şi hipnotizant, alintă, mângâie, ceartă, seduce ca o curtezană, ca apoi să privească timid pe sub gene dulci de vestală, arde, plânge, visează, speră, mai speră.
O muzică a femeii îndrăgostite, pentru care iubirea e bucurie incantatorie dar şi penitenţă, picătură de tristeţe în cupa bucuriei precum şi fericire paradisiacă în masochismul liber asumat cu fiecare poveste trăită, este raţiune de a exista dincolo de spaţiul şi timpul cuvenit omului, căci suntem doar suma adoraţiilor noastre şi inocenţa încercând să recupereze, neobosit, miracolul sentimentului.