Gripa indolenței uituce

Recunosc, cu sentimente amestecate, că în ultimele astea trei decenii am tot încercat ca, atunci când scriu ce scriu, în presă, să o fac doar cu capul, nu cu alt organ, nici excesiv de cardiac, nici din pipotă sau hepatic, nici testicular. Asta poate și pentru că în general am lucrat mai mult pe economic, analize și sinteze cu bisturiul, investigații, anchete cu totporul, apoi politică -evaluări proiective cu drujba, publicistică, editorial și comentarii / opinie. Adică mai puțin pe feeling, pe social, reportaje de alea de să plângă pagina în hohote, de să-ți crape cămeșa-n spete și să-ți sară nasturii de la ghetre…
Da’ acu parcurgem vremuri stranii, cel puțin ciudate dacă nu mai mult, în care recunosc, la fel, sunt bântuit de sentimente confuze, interesante poate dar tot confuze, persistând așa, ca un zaț printre molari, impresia că cineva, niște ăia, ne iau de proști. Grămadă, adică proști cu stropi, cu chiuituri, cu repetiție și în formă continuată. Și fiind și supărat și furios și nedumirat, am tot amânat să scriu, la cald, adică emoțional. Și totuși...

O concluzie de etapă, rămasă în gâți ca un sughiț, cu toată povestea asta cu KoVit 19, e că pe noi, românii, nu ne omoară Corona Virus-ul, nici perspectiva ascetică a unei foamete crâncene, de Sahel, a posteriori, pe noi ne termină, la modul continuu, dinamic, prostia, prostia cu ștaif, deși sunt recognoscibile cam toate formele ei de manifestare. (Între noi fie vorba, în afară de Țuțea, Dumnezeu să-l odihnească, aștept să văd un temerar, “mândru este”, capabil de un doctorat curajos care să abordeze abrupt o temă extrem de generoasă, vastă, insondabilă și insațiabilă, “Prostia la români”. Poate am să risc un crochiu, odată…)
Vremile de ‘or rămâne în istorie, probabil, cu cognomenul “Ciuma lui Iohannis”, devoalează realitățile unei Românii fleașcă de paradoxuri, vecine schizofreniei, ar spune specialiștii veseli de la Socola.
KoVit 19 versus politica: guvernul Ludovic Orban 1, dat jos cu tupeul lui galben  minoritar cu tot, de un PSD abulic, care hăbăbăie ca orbeții, neștiind ce vrea de fapt, printr-o moțiune de cenzură nedorită de nimeni; audieri cu repetiție, la caterincă, interimatul prelung ca un șpriț de vară al unui executiv virtual, guvernul marionetă Florin Vasile Cîțu, dezertor la ultima oră, ora închiderii care nu-i place lui Orban; guvernul autoizolat Ludovic Orban 3 (peste 2 s-a sărit din ghemuit în depărtat!), instalat cu votul entuziast deși bine temperat al aceluiași PSD care, dacă e de interes național, adică când că că, când că că, poate mima schizoid, simulând puțin credibil o Opoziție zisă constructivă.
Parlamentul, cum spuneam, fleașcă de imunități solemne, a descoperit că e destul ca un senator demansardat să bântuie cu un KoVit-19 în rucsac, pentru a se retrage, fără torțe da’ cu izoleta, într-o augustă autoizolare, prin munții patriei. După ce au fost desigur testați cu celeritate, la foc automat, chiar dacă la testare e coadă ca la Maglavit altă dată, inclusiv cadre medicale așteptându-și rândul, deși ar cam avea prioritate profesională.
Donc, luni 16 martie anno Domini, președintele decretează instaurarea stării de urgență în întreg arealul național, doar 30 de zile, în care două sunt marile priorități românești: autoizolarea, statul în casă adică, un fel de arest la domiciliu asumat, taman când primăvara își face de cap și te cheamă prin parcuri, și spălatul pe mâini, frenetic, cu abnegație, cu repetiție, nu pe dinți, nu pe gât ori prin urechi, pe mâini bre, că dacă mâinile e curate, nici virusu’ nu mai are snagă. Are cineva tupeul să ne spună cam câți dintre cei internați, în carantină șmenozită ori autoizolați la caterincă, sunt nespălați endemic, care e rata și impactul epidemiei în comunitățile de țigani, ziși romi la derută?
En fin, stare de urgență, 30 de zile.
Nu știu de ce, da chiar nu știu, mi-am amintit subit că Turcia e în stare de urgență, asediu, necesitate, cu o viguroasă lege marțială, din vara lui 2016, că a dat subit deslegare la afluirea migranților spre Europa, că șantajul ăsta grosier n-are nici o treabă cu Corona virusul, chiar dacă noi, ăștialalții, am putea crede orice.
Ei, nu chiar orice, că uite, starea asta de urgență la noi presupune mare atenție la fake news, fuck news cum spun cei cu simțu’ umorului la purtător, deși iar mi-am amintit de nevoia unui Minister al Adevărului, că cineva musai trebuie să știe imanent, indiscutabil și să deceleze știrile reale, ori doar bune?, de cele false, ori doar ticăloșite? Orwell, frate, când ți se spune în față, de la obraz, să iei de bune doar comunicatele oficiale ale Guvernului, da, exact, alea scrise cu picioarele din spate, iar nu știu de ce mi-am amintit de o interesantă și provocatoare teză de doctor muncită de un amic, Nicu Tomescu, despre cum a reflectat presa ultimul război, la vremuri de grea cenzură antonesciană…
Și uite-așa, reflectând la încremenirea în proiect a drepturilor civile, mi-am amintit de un alt creștin, Julian Assange, izolat și el cu anasâna, arestat de britanici, fondatorii democrației europene, după 7 ani de azil în Ambasada Ecuadorului la Londra, așteptat cu înfrigurare de americani-  garanții statului de drept pe la Guantanamo, pentru dezvăluiri “nechibzuite și periculoase”. (Bre, greu cu memoria pe scări, ce-mi veni? să/mi amintesc taman de Pablo Neruda și cum s-a “sinucis” el, cu tot cu poesia lui, când cu puciul lui Pinochet -evident, fără amestecul CIA-, împotriva pre;edintelui marxist Salvador Allende, poetul alegând să-și tragă mai multe gloanțe de calibre diferite, simultan, în mai multe zone vitale!) Revenind, izolându-l pe Assange, care o să moară, dacă nu de izolare, atunci de o pneumonie tip coronavirus, el rece, glontele fierbinte, odată cu dreptul la libera exprimare și dreptul la liberul acces la informații. C-așa-i în democrație! C-așa-i…
Donc, schimbând registrul, dacă nu contextul, taman la vremi de coronavirus, Avocatul poporului, adică al nostru, ăștia consacrați drept populime, a simțit intempestiv, probabil în urină, o incontinență ca pe mână , cum că a venit timpu’  unei modificări de status și a asimilării life standing-ului cu magistrații de la Înalta Curte de Casației și Justiție, salariu și pensie specială, cazare mai moca și pașaport diplomatic, proiect legislativ mânărit la vreme de pandemie de opt onorabili deputați, din mai tot spectrul politic, nu doar din ciuma roșie. Ce Dinu Păturică, Tănase Scatiu, “Ciocoi vechi și noi”? Viața bate filmul… Ca-n bancu ăla în care acolea sus, pe deal, bătea clopotu-n dungă, jos, prin centrul satului, bătea un crivăț înghețat, ca-n Siberia, iar dincoace, mai intim, bătea Meliția... 
Ăst timp, școlile și universitățile experimentează învățământul, educația en fin, oricum, experimentează ceva (că de trei decenii singura certitudine în domeniu e reforma continuă și nonstop, care cum vine, pune la scurt de-o reformă erectă, ca pe mână), praxis-ul didactic la distanță, online adică bre, că de analfabetismul funcțional clasic s-a cam săturat toată lumea. Doar că 45 % dintre români trăiesc încă acolo unde s-a născut și veșnicia, acolo unde periodic, de regulă din patru în patru ani, vin politicienii și-i scot din noroaie, acolo unde diasporeni își izolează virușii deslegați pe ulițe și prin cârciumi. Din aștia 45 % trăitori în veșnicie, doar puțin peste 50 % au calculator sau acces la unul, și doar 68 % dintre ultimii au și conexiune internet. Ex abrupto, doar undeva  pe la 15 % dintre românii care ar putea fi suspectați, pe nedrept, a fi țărani, au acces la internet. Ce demers didactic relevant poți face cu doar 15 % dintre românii, altfel egali ca cetățeni în fața accesului la educație, drept și el garantat de Constituție, care lege fundamentală se simte din ce mai sedusă și abandonată…
Și uite-așa, al dreacu neuronu’ memoriei, mi-aduc aminte de mărinimia unui premier fleașcă de ouă, care dupe ce a dat cu calculatoare libaneze în tot cartieru’, a trecut la desrobirea digitală la țară, de ajunsese un senator de Iași să tremită un camion de PC-uri într-un sat în care, sfidându-l obraznic pe Lenin, nici curentul electric nu ajunsese…
Că ne și gândeam cum de îndemnul ăsta la autoizolare, la stat în casă, la a evita să ne nimerim mai mulți într-un loc, seamănă al dracu’ de tare cu sugestiile imperative ale lui Ceașcă și ale odioasei, cum că să stăm la locurile noastre, că se mai scobesc ei de-o sută, ei hai, încet cu pianu’ pe scări.
Fără mimetism, Președintele și premierul surghiunit cu forța la Vila Lac, par să-i … așa grija de dramele din horeca și faptul că ete dom’le, cu gripa asta ambuscată, românii și-au compromis vacanțele, până și astea tradiționale, de 1 mai dar și de prea excesiv de cuvioasele Paște. Da dom’le, greu cu horeca și cică falimentul rânjește pervers și mai cu tupeu la afacerile cu casele de pariuri, se duce dracu economia, că și oralu în dosu gării cred că a luat-o razna.
De au ajuns românii, disperați ca toți țiganii rămași fără obiectul muncii prin Europa roșie sau galbenă, să amenințe că se pișă pe ea de țară, că ei e europeni sadea și are drepturi, praleo, statu’ să le dea, să le facă, să-i și…, cred, mai ales că, so cares, dacă chiar n-are mai nimeni destule cojones, cam o târnă, să-i adune cu canciocu’ și hârdău’ și să-i pună la scuteală, la loc umbros și răcoros…
Și, uite-așa, de follower-și ce suntem, căscători de gură la alții, de un mimetism din ce în ce mai ermetic, binecuvântați de urările de sănătate pe care ni le iterează insistent Președintele, ne amintim că e bine, încă e bine, ehei, iar ne amintim de vremile când Ciuma lui Caragea făcea 300 de victime pe zi, numai în București, că în primul război, când capitala de refugiu era la Iași, mureau cam 200 de creștini zilnic, care de tifos, care de holeră ori gripă. Ori acum e bine, putea fi mult mai nașpa. E exact ca atunci când te mistuie o foame atroce și nestăvilită, când până și-o bătaie ar fi mai bună decât nimic, și ți se spune ritos că e bine, că ete, în Burundi, n-a mai mâncat nimeni nimic de mai bine de șase luni. Adică, dacă suntem mai mulți în același rahat, e bine, solidaritatea e lucru mare, mai ales când operăm statistic, că dacă ăla de la vila Lac are un pui fript și cestălalt de la Cuca Măcăi n-are dupe ce bea apă, se cheamă că fiecare are juma de pui, nu? Și dacă nu, asta e, ghinion, facem un referendum la care și oaia, nu numai lupii, trebuie să spună dacă-s de acord s-avem miel la micu’ dejun…
Revenind la preavizarea acestui text, nedumirat, din motive de luat de proști grămadă, prin care s-a subtilizat efectul prin cauză, prin care întâi s-au antamat măsurile permise doar prin efectul unui decret de instaurare a stării de urgență, și de abia apoi, dupe aia adică, a fost promovat demersul prezidențial, post factum, validat în fine de un parlament aflat în tristetium post-coitus, inert și decorativ ca o glugă de coceni, toamna târziu. Totul e cel puțin straniu, reductibil la dilema “mai bine mai mulți imbecili da’ vii, decât mai puțini deștepți da’ morți”! Oare!?
Altfel, în potpuriul nedumirării al acestui KoVit - 19 avem de toate, prostie fudulă dar și prostie zglobie, prostie solemnă dar și prostie obraznică, prostie naivă dar și prostie mimată care escamotează mereu interese, ceva ce-ar defini ciuma prostiei și gripa indolenței uituce.
Cam ca în bancul ăla cinic în care un creștin la doctor, află că l-ar paște o veste rea și una mai bună. “-Cu care să încep? întreabă medicul. -Cu aia rea, dom doctor, cu aia rea. -Ei, ai SIDA. -Naseul, și aia bună? -Aia mai bună e că ai Alzheimer. - Ei, bine măcar că n-am SIDA”…