La Adio – Actorul ILIE GHEORGHE

Nu credeam să învăț a muri vreodată – scria, răspicat și cu o disperare senină, Mihai EMINESCU.
Nu credeam să fiu nevoit a mă despărți vreodată de Marele Om și de Uriașul Actor ILIE Gheorghe. Dar iată că, în a treia Săptămână după Paștile 2018, Prea Bunul Dumnezeu se hotărâ să curme suferințele cumplite, din ultimul an, ale robului său Gheorghe, ajutându-l să treacă prin porțile văzduhului și să urce treptele nașterii în cer, întru Domnul, începându-și mântuirea și călătoria spirituală veșnică.
Născut la 21 septembrie 1940, în mândra comună doljeană Giubega, ILIE Gheorghe și-a iubit, toată viața, aproapele ca pe sine însuși, așa cum Dumnezeu l-a iubit, neîncetat, pe el. Onest, generos, jovial și sociabil -, i-a plăcut să trăiască după reguli clare și exacte, tocmai fiindcă gândirea sa era limpede ca apa de izvor, precisă, logică și rece. Firea sa era deosebit de analitică, depistând și decantând prin raze X TOATE eventualele soluții ale fiecăreia dintre problemele cu care se confrunta.

Foarte meticulos și de o auto-exigență rară -, și-a întemeiat toate realizările pe o muncă tenace, dusă la extreme, pe o ambiție și mândrie bine strunite, pe caracterul său profund moral , pe o puritate și franchețe demne de Măicuța Domnului, ce-l defineau permanent, prin spiritul critic și auto-critic ascuțit și idealul de perfecționist, parcă niciodată mulțumit de biruințele sale creatoare.
Într-un interviu de zeci de pagini, pe care mi l-a acordat la cumpăna dintre anii 2003-2004 (publicat în ediția din martie 2004 a Revistei LAMURA, inclus, în 2014, în volumul Teatrul Național Craiova SHAKESPEARE Festival), mărturisea cu frenezie: „Neamurile mele erau înzestrate spiritual: cântau frumos, scriau frumos. Citesc scrisori trimise de pe front de tatăl meu, de frații lui și mă minunez ce caligrafic puteau să scrie, ce corect gramatical. Tatăl meu cânta la vioară, caval și fluier. Mama știa un noian de versuri, pe care a avut grijă să mi le sădească în suflet. Știu poezii de la vârsta de 5-6 ani. (…) De la bunicii mei, de la frații tatălui, de la tata, dar, mai ales de la mama, am primit cele mai frumoase povețe: să NU mint, să respect oamenii, să dau Bună Ziua oricui…, pentru că idealul mamei mele era să-și crească în așa fel copilul, încât oamenii să-și scoată pălăria în fața lui.”
Intuindu-și certa vocație pedagogică, urmează Școala Normală, devine învățător și practică această nobilă profesie cu demnitate seniorială, după care dă admiterea la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale din București, intrând, în 1963, în clasa profesorului Dinu Negreanu, din care făcuseră parte Emil Boroghină și Ștefan Iordache, care tocmai absolviseră celebrul institut (I.A.T.C.).
Fișa de dicționar - din volumul de profil dedicat de Constantin (Nick) Gheorghiu și Al. Firescu Actorilor craioveni - începe prin a reproduce o secvență din declarația tranșantă dată cotidianului Înainte, la 21 dec. 1988, de cel mai mare dramaturg român din perioada postbelică (alături de Marin Sorescu), Dumitru Radu Popescu, care aprecia cu entuziasm valoarea antologică a reprezentației din Bănie cu piesa Paznicul de la depozitul de nisip: Am descoperit doi actori care depășesc granițele Craiovei. Doi actori cărora, de acum încolo, o să le spun numele cu toate vocalele și consoanele lor, fără să le uit nici un sfert de consoană. Doi actori care vorbesc atât de puternic artistic încât se vor numi pentru mine mereu Mirela Cioabă și Ilie Gheorghe.
    Cei doi autori ai Dicționarului îl apreciază, pe bună dreptate, pe Ilie Gheorghe drept veritabilă cheie de boltă a actualei trupe craiovene, care se ilustrează tot mai mult ca un edificiu solid și armonios constituit. Se refereau la Echipa de Aur din deceniul de la cumpăna secolelor XX-XXI - Deceniul manageriatului de excepție al lui Emil Boroghină, Deceniul Silviu Purcărete, când Teatrul Național din Craiova (în frunte cu Ilie Gheorghe, Leni Pințea-Homeag, Ștefan Iordache, Tudor Gheorghe, Valer Dellakeza, Valentin Mihali, Valeriu Dogaru, Ion Colan, Angel Rababoc…) a susținut 330 de spectacole triumfale, pe scenele a zeci de festivaluri internaționale de pe cinci continente, primind numeroase premii.
Aceste biruințe artistice erau și au rămas UNICE la nivel planetar.
Dintre creațiile în care ILIE Gheorghe s-a întrecut pe sine însuși, cum a făcut-o toată viața, surclasând realizări antologice ale unor monștri sacri ai scenei, amintim Cațavencu, Chiriac și Pampon din comediile caragialiene, Alfred Doolittle (Pygmalion), Stoian (Puterea și adevărul), Sile (Mobilă și durere), Pamfil (Preșul),  la care s-au adăugat cele supra-supra-antologice din Iona, Ubu Rex, Revizorul, Decameronul, Timon din Atena, Există nervi, A douăsprezecea noapte, Hamlet, Faust, Rinocerii…
În septembrie 2007, am dedicat șase pagini format A3 (tabloid) din revista LAMURA grandiosului spectacol FAUST, montat de Silviu Purcărete pentru Sibiu – Capitală culturală europeană. Iertați-mă, dar nu mă pot abține să nu decupez o frântură din cronica – despre care, la vreo două-trei luni, mi-a zis că este cea mai completă, nuanțată și expresivă din tot ce s-a scris despre acel spectacol. Citez, selectiv: „După numeroase roluri de referință și în apogeul unei cariere artistice răsplătite cu premii naționale și internaționale, cu zeci, sute de pagini dedicate de cei mai importanți cronicari români și critici de teatru din lume -, Ilie Gheorghe izbutește un tur de forță înmărmuritor, parcurgând (…) calea de la agonie la extaz. Cele două extreme, agonia și extazul, sunt țărmurii de foc între care se zbate Doctorul Faust în trudnicul proces al cunoașterii, creației și descoperirii elixirului tinereții veșnice (…) Oferindu-i șansa, pe deplin meritată, de a evolua în rolul Faust -, regizorul Silviu Purcărete l-a smuls pe actorul craiovean din agonia pricinuită de tragedia petrecută în familia sa obligându-l, prin forța împrejurărilor, pe Ilie Gheorghe să urce Golgota mântuitoare a unui rol nepereche, cel mai dificil, probabil, din întreaga dramaturgie universală, marele nostru actor atingând culmile tămăduitoare ale extazului.”
În filmele artistice de lung metraj, rămâne în memoria noastră mai ales prin rolul din Moromeții.
Serialul de zeci de săptămâni, dedicat de TVR lui I.L. Caragiale i-a asigurat hermeneutului Ilie Gheorghe un impact național de excepție, demonstrându-i, o dată în plus, în secvențe ultra-succinte, anvergura histrionică himalayană și altitudinea intelectuală specifice numai unui om locuit de geniu.
Ilie Gheorghe este unul dintre foarte puținii actori încununați cu Premiul Academiei Române și singurul român care a jucat o stagiune întreagă în Anglia  - în Caliban, protagonistul din Furtuna de Shakespeare. Cavaler al Ordinului Meritul Cultural, Laureat UNITER și al Revistei LAMURA, distins cu multe premii naționale și internaționale.
Numărul total al reprezentațiilor cu Furtuna a ajuns la aproape o sută, în urma turneelor numeroase din Europa și din lume. Zeci de turnee la fel de glorioase a întreprins Ilie Gheorghe cu Faust, în afara celor 330 de reprezentații, pe cinci continente, din Deceniul Boroghină/ Deceniul Purcărete al Teatrului Național din Craiova.
Întrebându-l, în martie 2004, despre rolul din monodrama-capodoperă IONA, mi-a răspuns, dintr-o răsuflare: „Am jucat șase ani această tragedie. Am jucat-o la Singapore, Stockholm, Thalin, Cluj, Iași și unde, și unde?... O joc și acum. O joc  în fiecare zi. În mine, în orice loc unde mă simt singur. Ceea ce obțin indienii prin YOGA, obțin eu prin IONA – mă împrospătează, îmi dă energii noi, mă împlinește. N-am să uit nici în mormânt acest text, iar la Judecata de Apoi voi avea curajul să rostesc: Sunt ca un Dumnezeu care nu mai poate învia…”
Întrebându-l, tot atunci, cum privea viața și moartea la vârsta de 33 de ani, cum le privește acum -, Ilie Gheorghe mi-a răspuns: „La 33 de ani, priveam numai viața. Mi se părea că moartea NU există. Aveam copii, îmi construiam o casă, mă pregăteam de viață. Acum, mă sperie moartea, mă înspăimântă. NU înțeleg, NU vreau să înțeleg că se va întâmpla așa ceva. Probabil, voi trăi mult, foarte mult, astfel încât să ajung a mă împăca și cu acest gând. Până atunci voi încerca să mă bucur de tot ce mi-a dat Dumnezeu, de părinți, de soție, de copii, de nepoți, cândva – de strănepoți. Și așa mai departe…
Rugându-l, în final, să mărturisească ceea ce eu NU am avut inspirația de a-l întreba, Ilie Gheorghe a făcut, din nou, un racursiu la IONA: „Voi ajunge, vreodată, precum Iona, a o ruga pe mama să mă mai nască o dată? Sau de două ori, sau de trei ori, de patru ori, de zece ori? Da. Cu siguranță. Ne scapă mereu câte ceva din viață – de aceea trebuie să ne naștem mereu.
Zice Poetul:
Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ține toate minte
Și ar vrea să le asculte
Tu așază-te deoparte
Regăsindu-te pe tine
Când cu zgomote deșarte
Vreme trece, vreme vine…
Mi se pare că eu m-am așezat prea de multe ori deoparte, prea am stat în banca mea, prea mi-am văzut de ale mele, prea mult mi-am controlat echilibrul.
Într-o altă viață, m-aș slobozi în totul și în toate, aș vrea să cunosc și marginile fenomenelor, „extremele”, cum s-ar zice.
Aș trăi cu motoarele turate la limita imposibilului.
Dar, până atunci, va trebui să învăț și eu a muri vreodată.
Nu știu când va fi asta, tată,
Dar hotărât va veni odată.
Odată, poate, după scăpătat.

…Ce am mai putea adăuga noi, acum, în aprilie 2018 ?
Nimic mai mult decât să constatăm că acel Odată, după scăpătat, a sosit și pentru Ilie Gheorghe, irepetabilul, inegalabilul, UNICUL Actor. Prin trecerea sa în eternitate, teatrul mondial, teatrul european și românesc rămân sărace, cumplit de sărace. Iar familiile sale, ale lui Ilie Gheorghe, copii, nepoți, strănepoți - și mai sărace, și mai săraci, pentru totdeauna. Le rămân doar amintirile, pe care îi rugăm să le perpetueze întreaga lor viață.
Craiova și România s-au mândrit cu Ilie Gheorghe. Și se vor mândri, totdeauna, acum și în vecii vecilor.
Jertfa supremă pe care Ilie Gheorghe o mai putea aduce pe altarul teatrului românesc, european și mondial era și este tocmai cea la care suntem martori acum: de a trece Styxul exact în aceste zile de aprilie-mai 2018, când în Craiova are loc ediția a XI a Festivalului Internațional SHAKESPEARE.
Este un prinos de gratitudine pentru inițiatorul și motorul acestui mare Festival: Emil Boroghină, despre care Ilie Gheorghe îmi vorbea în următorii termeni: Boroghină – un luptător „fanatic” pentru a-și pune ideile în aplicare. Pentru el nu puteau exista piedici. Amintiți-vă ce a făcut ca să ajungem la Singapore. Cred că atunci și-a folosit și „paranormalul” din el. Forța lui a constat în capacitatea de a răbda. Ne-a dat o lecție rară. A sfidat tot ce putea să-i primejduiască voința, curajul. A strâns din dinți și și-a zis în sine: „Vă arăt eu vouă ce pot”. Și ne-a arătat. Ne-a arătat cu vârf și îndesat. Ne-a arătat 50 de țări, cinci continente, toate oceanele, ne-a arătat cât de mică e lumea, ne-a arătat că toți știm proverbul Bate fierul cât e cald, dar el îl știe mai bine decât noi. (…) S-a mârâit, s-a cârâit, dar caravana a mers mai departe. Și a arătat multora din țară și de peste hotare ce poate un teatru. I-a făcut pe mulți să spună: „Ne-am săturat să tot auzim de Craiova”.
 Și-a asumat această Jerftă și, iată, se desparte de noi chiar acum. Dar numai ca materie, ca trup de humă. Deoarece Spiritul lui Ilie Gheorghe ne va lumina și ocroti totdeauna, pe noi, ca iubitori și slujitori ai teatrului, pe toți membrii familiilor copiilor, nepoților și strănepoților săi.
Incomensurabilul regizor, artist vizual și sincretic Robert/ Bob Wilson, cel ce în Rinocerii, a cultivat, la parametri inumani, divini, sinestezia artelor, i-a lăsat o epistolă, la hotelul Jiul/ Ramada,  în care îi mărturisea convingerea că el, Ilie Gheorghe, este cel mai valoros actor de teatru de pe Terra. Îi mărturisea judecata sa de valoare și îi mulțumea lui Dumnezeu că i-a dat șansa de a lucra cu un asemenea actor, cu Ilie Gheorghe, de la care a avut de învățat multe, foarte multe.

Drum bun, Frate Ilie Gheorghe !
Dumnezeu să te ierte.

Pace bună tuturor !
Bună voire,
Lumină și Iubire,
Iertare și Mântuire – tuturor !