Laudă-mă, bre!

Nu știu dacă în vremurile din urmă oamenii se lăudau atât de mult cu faptele lor, dar cert este că și lauda din ziua de astăzi a devenit alta. O nouă inteligență!
Așa că o adunăm una după alta, ca și cum am vrea să fim cei mai buni colecționari. Și nici somnul nu se lipește  de genele noastre dacă n-am fost lăudați peste zi. Așa că ne frământăm capul ce să mai facem, ca să fim observați. Luăm haina cea mai bună și oriunde mergem ne așezăm numai în capul mesei sau dacă scaunul e ocupat, îl ridicăm pe altul, dându-i de înțeles că locul ne aparține.

Pentru că lumea trebuie să ne vadă, să ne aprecieze și să nu uite că suntem cei mai buni, fără însă să ne gândim că nici măcar Iisus nu s-a lăudat în fața oamenilor că este Dumnezeu, dar s-a așezat pe iarbă. Noi, însă, înfumurații, cu nasul ridicat pân'la semafoare, lăsăm lauda să se urce până-n vârful  minții. Și trâmbițăm orice lucru pe care-l înfăptuim, ca și cum nu putem săvârși binele fără zgomot sau să nu ne așezăm coroana pe cap. Și nu ne lipsește decât un lucru – simplitatea! Pentru că numai ea îl poate cuceri pe Om și Dumnezeu!