Limba omului

Limba omului nu are odihnă. Acesteia de multe ori îi place mai mult să ponegrească decât să laude sau să spună cuvinte frumoase. Iar o dată antrenată la  vorbirea de rău, n-o mai poți opri. Și în felul acesta își au începutul  invențiile și impresiile nu doar despre oamenii pe care-i cunoști, dar și despre cei pe care nu i-ai întâlnit niciodată.
Pentru că superioritatea cu care ne comportăm îl acuză mereu pe altul. Cineva de exemplu nu i-a răspuns niciodată la binețe vecinului său pentru că acesta avea mereu nasul roșu și-l considera un bețiv. Și abia după moartea lui, a aflat că omul n-a băut niciodată-n viață, dar avea nasul roșu din cauza unei maladii.

Iată cât de ușor este să osândim pe cineva, având impresia că-l cunoaștem mai bine decât se cunoaște el însuși.
Un exemplu de comportament  ni-l oferă chiar Socrate, care atunci când a venit cineva la el să-l discute pe altul, acesta l-a întrebat:
- Ești convins că ceea ce-mi vei spune este pe deplin adevărat?
- Nu. Am auzit pe alții vorbind.
- Atunci este ceva de bine în ceea ce vrei să-mi spui?
- Nici de asta n-aș fi sigur.
- Dar consideri că este absolut necesar să aflu ceea ce vrei să-mi spui?
- Nu.
- Ei, vezi? Dacă ceea ce vrei să-mi spui nu este nici adevărat, nici bun, nici nu-i necesar să aflu, apoi du-te, dragul meu, și i-a o lopată și îngroapă adânc vorbele pe care voiai să mi le spui.
Iar dacă am îngropa și noi în fiecare zi măcar câte un pic din bârfele și vorbele rele, am reuși, cu siguranță, să nu-l mai osândim pe altul,  mai ales când nu deținem adevărul.