Remember

Îl voi „povesti” pe Ion Şugariu aşa cum am înţeles eu din textele pe care le-am citit pentru a mă dumiri eu însămi pe cine celebrăm noi astăzi .

Desigur că m-am adresat iniţial textelor poetice, pentru că notorietatea lui Ion Şugariu este aceea de poet. Orice intenţie de a aborda poetul cu instrumentele convenţionale al criticii literare s-a izbit de un zid. Este imposibil să ignor tragedia unei vieţi netrăite de fapt. Spune tânărul sublocotenent pe 6 noiembrie 1944: „Am trăit prea puţin, prea în afara vieţii adevărate”. Am uitat că odată mi se spunea scriitor, că frecventam biblioteci însemnate. Ne mănâncă păduchii, frigul şi aşteptarea. Scriu pe lada de campanie:” Tânărul cu aripile frânte era o speranţă a culturii umaniste româneşti. Era poet şi teoretician al esteticii literare. A avut numai tăria dar şi forţa de convingere de a tranşa hibele criticii literare româneşti. El vorbeşte de decadenţa argumentelor în abordarea critică a textului literar. Ideea novatoare şi creativă nu a avut şansă de a se dezvolta. Vocaţia sa de vizionar al culturii româneşti, de om de spirit care visa şi îşi exprima crezul într-o „literatură românească mare, unică, universală”, nu a avut oportunitatea împlinirii. Este extrem de important că un maramureşean vrednic, şi ataşat de locul său natal, s-a adaptat impecabil în mediul academic şi universitar al Bucureştiului şi a vorbit de universalitatea potenţială a literaturii române, spărgând cutumele izolaţionismului spiritual. Carnetele sale de note stau mărturie a strălucirii sale ca discipol, elev sau student. Personalitatea sa poetică, de artist, nu a avut nimic comun cu vedetismul genialoid, deşi era excelent primit de revistele literare. Citea enorm, literatură naţională şi universală, şi se smerea în faţa patrimoniului de valori ale condiţiei umane. Şi era extrem de receptiv la sfaturile şi poveţele celor mai experimentaţi decât el , care îi atrag cu multă afecţiune şi prietenia atenţia asupra unor erori aproape insesizabile de prozodie. La Ion Şugariu aspiraţia către rafinament şi frumos, nu are nimic artificial . El pledează, ori de câte ori are putinţă, pentru omenie, conceptul etic cu care a venit de acasă, de la părinţi, şi a reuşit să cucerească, prin fermitatea sa etică, dar şi prin căldura sa, relaţii umane în Capitala cea trufaşă şi plină de umor . În 1941 este ales Preşedintele Studenţilor Refugiaţi, o recunoaştere, să zicem, oficială, a tânărul maramureşean ca om de omenie. De altminteri şi ca poet a respins cu fermitate elogiul singurătăţii şi înstrăinării de oameni. Versurile sale  exaltă de dragoste de viaţă şi de oameni. Necazurile care dau năvală peste el nu-l sperie şi nici nu-l înrăiesc. Îşi chibzuieşte viaţa cu echilibru şi cu înţelepciune. Se luptă pentru decenţa existenţei, cu modestie şi cu voinţă. În celebrele Scrisori către Lucia , putem observa cum tânărul vrea să se aşeze în viaţă cu temei şi cu decenţă. Grija pentru corectitudinea la plăţi, pentru studii, chirie, obligaţii domestice, este impresionantă. Niciodată tânărul Ion Şugariu  nu e otrăvit de oarbe ambiţii, de invidii păguboase. Are cultul muncii înrădăcinat în el.

Şi totuşi cine este acest tânăr , în esenţa fiinţei sale? Cum să-l aflăm altcumva decât prin însăşi vocea sa poetică? Am ales din versurile sale un poem al crezurilor sale, Ars Poetica:

Aici e numai luptă aspră pentru soare,

În fiecare lacrimă din vis se zbate

Chemarea înălţimilor nemuritoare

Şi frica tot mai mare de singurătate.

Cum altfel putea să evoce misteriosul tărâm şi duritatea vieţii , fiul care-şi aştepta în fiecare zi tatăl să iasă teafăr din mină la suprafaţă?

În fiecare strigăt arde o dorinţă

De împlinire nefirească şi lumină

De ridicare peste propria fiinţă

Şi de cunoaştere înaltă, cristalină.

Cunoaşterea , ca formă supremă de depăşire a limitelor omeneşti, cunoaşterea ca iluminare perpetuă spirituală, preceptul cognitiv definit poetic, dezvăluie acea apetenţă a tânărului pentru studiu livresc şi învăţătură din experienţa telurică a vieţii. Nu ne mai par nici întâmplătoare şi nici ciudate performanţele Lui Ion Şugariu: Câştigător de Bursă Oxford pentru fizică, student eminent la Litere. Pe front, tânărul sublocotenent, deşi grav bolnav, rămâne cu camarazii săi în prima linie, într-un război care-i stârnea repulsia şi indignarea, afirmă el odată într-o scrisoare: „generalii sunt criminali”. El voia să meargă însă până la capăt pe un drum pentru care nu el însuşi făcuse opţiunea, voia să înţeleagă dezastrul care se prefigura. Şi mai ales făcea cu o voinţă extraordinară exerciţiul continuu de solidaritate şi de omenie dincolo de raţiunea rece a politicii . S-a ridicat mai mult decât putem cuprinde noi în cuvinte, peste propria fiinţă.

Spre altceva o fugă crudă ne frământă

Şi rătăcim adesea printre gânduri.

E rugăciunea cea mai pură şi mai sfântă

Tăcuta aplecare peste rânduri.

Crezul poetic sub semnul sacrului, creaţia înţeleasă ca o evadare din profanul cotidian, arta, înţeleasă ca  liman al rătăcirilor dureroase şi ostenitoare.

Ispitele pământului rămân departe

Şi numai cerul,enigmaticul ne cheamă.

Pe albe cărărui pornim, ce duc spre moarte

Cum am porni spre înviere, fără teamă.

Că nu dorita linişte ne preocupă

Ci numai truda de-a ne înălţa spre ea,

Nu ceea ce avem în noi, ci goana după

Necunoscutul ce nicicând nu-l vom avea.

Moartea ca mântuire. Ion Şugariu şi-a înălţat biografia, acea sumă de fapte şi întâmplări aleatorii, în înalt destin. Acest lucru îl putem rosti în cuvinte uzuale omeneşti. În rest, ce va fi fost cu tânărul nostru, schingiuit de grenada ucigaşă, rămâne marele necunoscut la care nu avem acces. Urmărind parcursul vieţii sale, stoicismul cu care şi asumat povara şi truda vieţii, nu se poate să nu rămânem pe gânduri: implacabila teroare a istoriei a lăsat încă un mare gol în dezvoltarea fiinţei româneşti. Grav este faptul că nu moartea biologică propriu zisă ne stârneşte amărăciune şi scepticism profund. Mă între cu teamă, ei bine ce s-ar fi întâmplat dacă Ion Şugariu ar fi supravieţuit războiului? Cu etica şi principiile sale riguroase, cum l-ar fi tocat sistemul concentraţionar?

Şi ne atrage nemurirea din cuvinte

Nu pentru ceea ce prin ea în vremi vor fi

Ci numai pentru frământările prea sfinte

Şi bucuria unică de-a le râvni.

Cuvântul poetic, sanctuar al dilemelor, întrebărilor, îndoielilor şi neliniştilor noastre. Gloria deşartă a numelui prin vremi nu a bântuit spiritul de cleştar al lui Ion Şugariu…  Şi totuşi ce este POETUL, un ins neînţeles şi rupt de oameni şi de viaţă, sau un spirit sensibil şi sapienţial al Cetăţii?