Nencescu 280    La 15 decembrie 2006 Consiliul Europei a aprobat mult așteptata Cerere de Aderare a României la U.E. Norodul s-a bucurat, politicienii așișderea, iar presa nu a scăpat prilejul de a-și adjudeca „partea leului” din acest festin sărbătoresc, numit publicistic „Revelionul integrării”. Asta fără să mai observe nimeni că „darul” primit era în bună parte otrăvit prin măsurile de „monitorizare” impuse, ca și prin celebra „Clauză de salvgardare”. Ce a urmat după această „deschidere” miraculoasă, se știe.
    Curând au venit și urmările: exodul exagerat al forței de muncă calificate, fraudele cu fonduri europene, „dorul de casă”, lupta cu „corupția”, într-un cuvânt sarea și piperul vieții noastre publice, ce nu au făcut decât să adâncească, și să facă mai vulgară ca oricând, criza românească. Nu degeaba ne avertizase blând, ultimul jurnalist lucid rămas Singur pe un peron: „Câinele de pază al democrației poate deveni oricând o hienă”.


    Pentru a răspunde simplu și fără ocolișuri la întrebarea dacă presa noastră post-decembristă este cu adevărat liberă, merită să ne întoarcem puțin în timp și să ne amintim de cuvintele unui membru al Adunării Constituante a Franței, un anume  Mallouet,  care a votat, la 26 august 1789, celebra Declarație (franceză) a drepturilor omului și ale cetățeanului: „Dacă începem prin a-i transporta pe cetățeni pe acest Munte Înalt, practic un imperiu fără limite, trebuie să-i și obișnuim să întâlnească opreliști la fiecare pas”. Două secole mai târziu a urcat și România, „Muntele Înalt” al drepturilor cetățenești, odată cu adoptarea, în 1991 a primei Constituții „libere” care a adunat „de-a valma” cam toate drepturile și libertățile recunoscute la acea dată în lume (un fel de copy-paste, am spune, dar nerecunoscut niciodată drept „plagiat”!), fără a preciza și modul în care cetățenii onești se pot apăra de egoismul, dorința de parvenire și abuzurile ce fac imposibilă o conviețuire cât de cât normală într-o societate în schimbare. Mai mult, se poate spune chiar că problema drepturilor omului a devenit la noi obiectul unei retorici demagogice și păguboase.
    În aceste condiții, singurul câștig real al noii societăți a fost, inițial, presa liberă. Spre marele ei merit, presa s-a trezit la realitatea din primul ceas al libertății, și coborând de pe vechiul piedestal, al unei tăceri autoimpuse, și-a asumat rolul de avangardă a schimbărilor democratice. Ne amintim cu toții, câți am avut privilegiul s-o slujim în acei ani, de presa adevărată, rațională și obiectivă, gata sincer să apere puterea de excese și să trezească opoziția din letargie. Ochii vigilenți și mintea limpede a multor gazetari cu har și cu spirit de dreptate i-au ajutat atunci pe mulți cititori să „vadă” mai bine realitatea, să cântărească faptele și să prevină abuzurile, tot mai dese și tot mai strigătoare la cer. Fără exagerare, presa liberă din primii ani ai democrației a acționat ca o instanță morală gata să apere publicul de momeala otrăvită a dezinformării. Spre meritul lor, în acei ani s-au impus și o serie de jurnaliști considerați și azi, pe merit, veritabili lideri de opinie, gata să exercite un fel de magistratură morală asupra politicienilor.
    Din păcate, această stare de grație nu a ținut mult timp. Curând au apărut semne că presa nu poate să-și susțină singură cheltuielile, că difuzarea „e la pământ”, că rețelele publicitare, în loc să fie un colac de salvare al presei independente, mai mult au îngropat-o și că, în spatele jurnaliștilor, s-au insinuat grupuri de interese care impun „orientarea” generală a gazetelor. Cine nu e de acord, cine vrea să rămână independent, are „libertatea” să-și dea demisia. Așa să fie? Cărțile și filmele occidentale ne învățau demult că trusturile de presă suferă de tare congenitale, că „magnații de presă” (la noi „mogulii” au suferit doar de „roșeață” – n.n.) nu debordează nici de onestitate, nici, adesea, de inteligență, într-un cuvânt că există riscul transformării „câinelui de pază” într-un pudel de budoar.
    Pilduitoare rămân, în acest sens, cuvintele lui John Swinton, decanul de vârstă al ziariștilor din America, rostite la banchetul Press Club-ului, de la New York, în 1953: „Nu a existat în istoria Americii o presă independentă. O știți și voi, o știu și eu. Niciunul din voi nu îndrăznește să-și spună părerile la ziarul la care scrie. Sunt plătit tocmai pentru a nu-mi expune opiniile cinstite, iar voi, ceilalți, sunteți plătiți să faceți la fel. Dacă mi-aș exprima o singură părere cinstită, slujba mea ar dispărea în 24 de ore” și, încheia apoteotic: „Noi suntem uneltele, alții trag sforile, iar noi doar dansăm” Un Spirache Necșulescu al vremii, eșuat de pe Titanic Vals, am spune. Și totuși...
    În 2017 apărea filmul The Post. Secretele Pentagonului, în regia lui Steven Spielberg, în care Meryl Streep și Tom Hanks jucau rolurile Katherinei Graham, prima femeie care a condus un ziar american de mare tiraj, The Washington Post, și respectiv al lui Ben Bradley, editorul-șef al ziarului. Acțiunea se petrecea în 1971, când, un fost analist militar, din Departamentul de Stat al Apărării, Daniel Elsberg, fost colaborator al Secretarului de Stat pentru Apărare, Robert McNamara, s-a decis să ofere presei, (respectiv ziarului New York Times), o serie de rapoarte clasificate privind implicarea, timp de decenii, a conducerii americane în Vietnam. Cum, la presiunea administrației Nixon, Times refuză publicarea, patroana de la The Post și-a asumt să publice ea informațiile, cu riscul de a falimenta propriul ziar, o moștenire de familie. Surpriza are loc abia când, la sesizarea Casei Albe, cele două ziare sunt chemate în fața Curții de Justiție. În ciuda rivalității, se decid să se sprijine reciproc, susținând, în baza Primului amendament, dreptul presei de a publica informații militare confidențiale. În urma deciziei Curții, cu 6 voturi la 3, în favoarea ziarelor, dosarele „secrete” devin publice, iar presa din întreaga Americă preia, din solidaritate, informațiile din The Times și The Post. Filmul, considerat între „primele zece ale anului” de Institutul American de Film, și care i-a adus actriței Meryl Streep și Oscarul pentru cea mai bună actriță, mustește de referințe și aluzii la activitatea a doi președinți, Nixon și Trump și se termină „misterios”, cu scena în care gardianul Frank Wils descoperă o spargere în derulare la Complexul Watergate.  Istoria merge mai departe, am spune.
    Și totuși, ne întrebăm, de ce în țările democratice, în America de pildă, fiindcă tot am făcut aici referire la situații din presa de peste Ocean, există o limită a presiunilor politice aplicate presei. În filmul menționat este invocat Primul amendament al Constituției americane, ce are ca scop apărarea libertății de conștiință, a libertăților religioase, și, prin extindere, a libertății de exprimare, respectiv a libertății presei. Cum, în mod explicit, Constituția, legea supremă americană interzice orice lege (no low) contrară acestui drept, o veche și solidă tradiție juridică a salvat, practic, presa de la umilință. Interesantă este și povestea reală a Katherinei Graham, publisherul de la The Washington Post. După mărturiile fiicei sale, la data când a preluat ziarul, avea 45 de ani și nu lucrase, după obiceiul vremii, nici o zi. Și-a luat profesori de economie, de dicție și de management, și a învățat rapid să „facă presă”. Se spune că avea un simț special al știrii și al competiției pentru știre, dovadă că, peste ani, va fi prima jurnalistă care a publicat detalii intime din „Afacerea” Monica Lewinski, asta înainte ca ziarele să dețină, cum se procedează azi, Departamente speciale de „verificare” a informațiilor.
    Revenind la presa de la noi, opinia generală e că presa „minte”, cu alte cuvinte câinele de pază s-a lăsat pe tânjală. Consultat telefonic, la începutul lunii aprilie 2022, „poporul” suveran a decis că presa e pe locul IV ca nivel de încredere (70% dintre cititori îi acordă „puțină credibilitate”), oricum peste Guvern (10%) și Președinție (2% !?). Cât despre Parlament și partidele politice... Sunt, deci, gazetarii mai de încredere decât politicienii? Greu de răspuns, câtă vreme, fiecare, au drumuri diferite. Ceea ce face însă presa noastră cu adevărat originală este „schimbarea fesului” (periodic!). Dar despre asta, altă dată.         

 Marian NENCESCU (UZPR)