Tristele războaie civile

Naseul. Când începi un text, sau măcar gândești la intenția asta, cu reflexul “Ehei, pe vremea mea…”, n-ar prea mai ar trebui să te mai apuci de scris și să te mai și mire faptul că lumea e mai suspect de amabilă, ți-ar da un loc până și în tramvaiu’ gol , că donșoarele din vecini te salută cu “Săru mâna!”, că boșorogii încârjați săriți peste 60 de primăveri nu mai par chiar moși bătârni, ori că nepoatele astea (pân la gât picioare și de acolo țâțe!) cu picerele din gât, curu’ fleașcă de obraznic și sânii tupeiști, au și vocația estetică a privitorului. Naseul! Așa se face că-ți amintești, și când nu e cazu’, nu doar când vremea e tristă, de toate oasele rupte, un genunche, o claviculă, un cot, o arcadă, un sept nazal, păcatele inconștiente ale tinereții, tinerețe care taman de asta e bimbașă și nemaipomenită, pentru că e frumoasă ca un cer senin, ca un vișin înflorit, ca o ploaie de vară, în care te trezești că te umflă râsu’ din nimic, ca proasta-n târg… Naseul…

Când terminam și io armata, ca orice tânăr, ‘nainte de facultate, la TR cum ar veni de-am spune, ‘nainte de liberare și spargerea valizelor de lemn, pe platoul care ne mâncase nouă luni din viață (n-am înțeles niciodată de ce taman 9 luni, ca la naștere, că ce era de învățat terminai în trei, în care am tras cu de toate, oricum știam ce și cum, fiind fiu de ofițer), un colonel CI-ist, chit că el era din aviație iar noi era VM-uri, ne spune discret că, de-o fi să fie, să fim siguri că suntem primii. Primii la ce? Primii chemați când țara, Patria, are o grijă-n..., o durere-n... , ceva grav, oricum ghebos, ca pe mână. Chestie de care mi-am amintit în decembrie 89, când așteptam cu sufletu-n gâți un creștin la ușă să-mi șoptească discret că a venit vremea, mai ales că văzusem la București că mai peste tot erau numai trupe de VM-uri, parașutiști, cercetare-diversiune în adâncime, de-ai noștri adică, fără mamă, fără tată/ fără Patrie adorată, No more fany, no more many! Și ăia de la Târgoviște nu erau chiar măicuțe. Ce Secu, ce teroriști arabi, ce ruși sau unguri? A dat Domnu și n-a fost să fie, că era nașpa cu discernământu lăsat ca liber arbitru…

Donc, prin 92, eram deja de fo doi ani prin breaslă, începe balamucu dincolo, în Transnistria, noi fiind cam aproape, la o gazetă care, editată la Iași da citită și la București și la Chișinău, cu subredacțiile aferente, normal că rezonam altfel. Deși mi s-a propus, sugerat, promis șamd, da’ nu ordonat, nu prea mi-a surâs ideea de a fi corespondent de război pe linia frontului, culmea, pentru că nu știam rusă deloc, motiv pentru care puteai lua oricum un glonte-n ceafă și dacă erai mut.
Bref, am rămas la Iași. Ei, da aici lucram la o anchetă mai gheboasă, io ziceam de contrabandă en gros, albă, adică aha, cușer, cu gulere albe, până sus la Guvernoiu de atunci, ehe, trafic cu tirurile, scutite de vamă printr-o ordonanță valabilă taman o zi, dinspre noi spre dincolo de Prut, peste podu de flori, fără vămuiri, întrebări, sigilii rupte ori alte curiozități legate de șefii ăi mari. Pân’ la urmă, sictiriți de astfel de băgătoșeli bărboase de presă și intromisiuni inoportune, un creștin cu ochii fleașcă de albaștrii, mi-a sugerat cumva imperativ să o culc, din motive de… Din motive! Adică, las-o-n buze / să se amuze! Normal că io oricum mi-am văzut de treabă, am publicat ce muncisem la greu, a ieșit un scandal la fel de bărbos, lăsat cu demiterea formală a șefului de la Vamă, un ins cu nume de săpun, parcă, și de la Centru și de la Albița, și cam gata. Asta era tot. Și-mi spune alt creștin, unu zis profesoretele de prin Giurtelecu Hododului parcă, întrebat de mine dacă mai funcționează Biroul de supraveghere AntiKGB de la Iași, dinainte de 89, cum că el nici nu știa măcar că ar fi existat, să nu-i pută gura a usturoi, că picerele, mai ales alea din spete… A, sigur că știu de la un prieten tot din presă, care-și căuta zilele pe la Dubăsari, că nu asta era tot, că nici cu un Lebed baștan peste Armata a XIV nu te joci de-a mațu’ gaia, deși pravoslavnicu’ recunoscuse cinstit că nu i-ar lua mai mult de 24 de ore să ocupe din nou Bucureștiul. Discret. Cert e că nici acum România, aia mare și fleașcă de testicole, o roabă, nu e parte în subiect, ca Rusia sau Ucraina, că respectiva armată expediționară e tot acolea, în gubernia de după Nistru, că, așa cum se spune, i-am bătut de s-au căcat pe noi!
Iar președintele nostru de atunci, după o întâlnire cu Snegur, la Ungheni -unde am luat discret un cot în gură de la bodyguarjii lui, veterani din Afganistan, de mi-au spart buzele, sus jos și pe față și pe dos, ori poate la Stânca Costești? întrebat explicit de mine de unire, a spus că “ni kakda”, că noi avem destule cu ungurii noștri, ne mai trebuie alte minorități? ruși, ucrainieni, găgăuzi, tătari. Bașca nevoia vitală a cordonului sanitar, reciproc avantajos pentru toată lumea.
 
Ei, au mai trecut anii, au venit neocomuniștii la Putere, da’ dupe ce am sărit într-un picior de ni s-au umflat gâlcilii și amigdalele, cineva, știu da nu spun cine, danke și gutuvă-n morgen, s-a gândit c-a venit vremea, da, venise, că dacă tot n-a ieșit schema cu România în 89, să spargă în cioburi Yugoslavia, care oricum era nici că că, nici că că, hă hă, încă de pe vremea lui Tito și Stalin, un comunism cu fața prea umană, în care și românii care știau să înoate mai bine o tăiau frenetic peste Dunărea albastră, pe rupte. Plus că nu erau și nu-s convenabile țările bine legate dimensional, plus că Balcanii au oricum tradiție belicoasă, plus că sârbii au blocat în ultimu’ măcel câteva divizii nemțești prin munții și coclaurile lor. Istoria, aia pe care mereu o scriu doar învingătorii, poate iartă, da’ nu uită! Cert e că abia americanii, cu drapaj Nato la belciug, au decis că Europa nu are destule cojones la purtător și că, asta e, trebuie musai un sex oral pe acolea. Că ori fi fost și pagube colaterale, să spunem ambasada Chinei și câteva școli din Belgrad cu copii cu tot, asta e, nu poți face omletă fără să spargi ceva ouă. Dacă se poate, nu ale tale... Iar am ratat momentu’ și n-am fost corespondent prin zona verde, că război la televizor puteam vedea și de acasă, da’ am prieteni din branșă, care, din motive de hemoroizi, și-au amușinat zilele care le atârnau în față pe acolea. Sigur că noi, ca de obicei voaieriști sadea, ne-am trezit ca proasta-n... piață, ori academic, ca găina la muci, să aplaudăm cu entuziasm bombardamentele, când chiar, vorba francezilor, am ratat șansa de a tăcea din gură. Ete’ așa, am renunțat nonșalant la cel mai corect vecin, după Marea Neagră, deși cu sârbii ne-am prea avut nimic de împărțit, poate doar Banatu, pe vremea lui Brătianu IC… Sigur că, una peste alta, un alt pod aerian mai discret a survolat România dinspre ruși, la Priștina parcă, ruși care foarte amabili, ne-au cerut acordul diplomatic la doar o zi după, la șto adică. Ori de-un sictir, mic da’ vioi și din picioare… Da’ se cheamă că așa am intrat în Nato. Tot la caterincă. Ori ne-au băgat. Sau înghesuit. În fine, era noapte, era îmbulzeală, cine mai știe de-o fi fost viol în grup cu chiuituri ori doar o poștă cumsecade, la scurt și tot din picere? Consimțită, pe bani, la parandărăt… Ca pe vremea rușilor, ei ne-au luat grâul, da’ și noi, la schimb, le-am dat porumbu’…

Tot ca din Kafka. Mai târziu, scrisesem cam mult de un șef de garnizoană din Iași, care, cătană cătană, da cu stofă de căprar, își făcuse o mândrețe de vilă, la el la țară, undeva prin Neamțu montan, da’ nu doar cu mașinile, camioanele și motorina oștirii ci chiar și cu soldații la salahoreală, care, dacă-i ordin, cu plăcere, să trăiți! Ancheta, normal, s-a dus în serial, episodic, a cam cârnit din nară până sus, nu că încaschetații ăia din București ar fi fost mai breji, da’ orișicât, mai cu fereală. Și mă găsește și mă sună un sol de pace, de mă invită să luăm masa, la Casa Centrală a Armatei, în salonu’ generalilor. La scuteală, adică. Ei, cum să refuzi? Deși, la cât mă căznisem să iau un punct de vedere și de la incriminat și de la șefii lui, refuzat fiind mereu, chiar meritau lejer să fie tratați cu un diplomatic da’ generos sictir. Ori măcar cu o durere-n cur. Enfin, buna creștere deseori dăunează grav sănătății, da’ ca jurnalist musai nu faci mereu doar chestiile plăcute, mai mergi și la morgă, mai trotilezi și cu oamenii străzi, mai blătuiești și niște curve și pești, șalăi ori plevușcă, nu doar din dosu’ Gării, asta e treaba prin presă. Ori asta era meseria, kak izvestno, cum ar spune burundejii. Așa că am dat curs invitației, am fost omenit generos, atmosferă de club britanic subțire la bucile obrăjilor, un pian și un sax în surdină, lume din high life-ul bucureștean pe care-o știam din presa tabloidă de cancan, de prin Guvern, Parlament ori de pe la recepțiile cu dinți de aur de la Cotroceni ori Corpul Diplomatic. Nimeni nu a reproșat nimic nimănui, parcă nici n-aș fi scris ceva de încașchetatul de la Iași, șef de Corp de armată, totuși, da’ am priceput -vorba lu’ Creangă, “știu că-s prost, da’ când mă uit în jur, prind coraj”, știu că par mai prost așea, mai din Moldova, da’ aș paria că nu-s chiar grămadă, că nu e bine, nu e bine de loc, când în toate sondajele Biserica și Armata e pe primu’ loc în credibilitatea publică, nu e sănătos să te piși contra vântului. Că nu se știe… Ce nu se știe? Dacă ancheta e o făcătură, de ce nu mă dă nimeni în judecată, ori documentarea e atât de beton încât nimeni nu tușește în front. Între noi fie vorba, din multele procese pe care le-am tot avut în anii ăștia veseli, da’ cam strepeziți, pe delicte de presă chipurile, nu am pierdut nici unu’. Donc, ne strângem mâinile, plătim nemțește, și plecăm fiștecare pe la cășile lui, adică io la Iași și omu’ de bine -tânăr general și ’mnealui, da’ școlit în State, la el, prin Primăverii, pe undeva, că nu ne-am mai văzut vreodată.
Ei, da’ dupe ceva vreme, când să plec către redacție, sună un creștin febril la ușă, bate apăsat, ca pompierii, deschid, confirm că-s io, de la respectiva adresă, și omu’ îmi pune sub nară un ordin, că în ziua respectivă, la ora de..., musai să fiu la școala X, de-o verificare  erectă a situației militare, cu bolentinu’ și livretu’ din dotare. Țin minte că aveam în ziua aia o conferință de presă cu niște chineji, investitori care miroseau la narete că ar putea să salveze CUG-ul mai moca, promisesem directorului că mă duc musai, ca redactor șef mă obligam să nu mă îngrop în birou, să țin legătura cu terenu’ și, discret, să văd și prestația live a oamenilor mei, nu doar din scriitură, că aveam pretenția să meargă pregătiți, să fie proactivi, să caute exclusivități și să nu doar rumege tot ce li se dă gata mestecat, ca reportofonu, la pachet c-un fursec, o cafea și un biscuite. Da’ dacă mă cheamă Armata, gata, mă duc, mă văd ăia că sunt eu, care sunt io, se uită în acte și-mi văd de treabă, nu? Pare simplu! Pare. Doar că la școala respectivă, erau ca și mine alte câteva sute de inși, niște căprari ne-au cerut și luat actele, ne-au invitat imperativ în niște autobuze, care ne-au dus hăt, la mama dracului, undeva prin Bucium, în mijlocu’ unor vii, unde a mai fost un triaj la fel de cazon. Am tot încercat să le spun că io am treabă, că trebuie să anunț pe careva, toți au dat-o pe ordin și că las, ne lămurim noi mai târziu. Da’ mai târziu ne-am trezit basculați în niște camioane militare, cu prelata lăsată, cam la o mie de creștini, adică echivalentul unei forțe de regiment. Donc, următoarea oprire a fost de fapt finalul, în curtea unei UM din Iași. Sigur, tot încercam să spun cuiva că e o greșeală eronată să spunem, o confuzie încă amuzantă, că am treabă, da’ n-aveai cu cine vorbi, toți o țineau una și bună, mergeți la plutonieru’ cutare să vă ridicați echipamentul, uniforma adică, din asta de camuflaj, care avea pe ea un ecuson cu numele și gradul meu, după aia la armurier, să luăm armamentu’ din dotare -ca ofițer nu aveam doar AKM-ul, aveam și pistolet, ne-au luat hainele civile, ne-au echipat și m-am trezit din nou pe un platou betonat. Bașca și cu fo’ 30 de alți civili trupeți de nevoie, care mă întrebau, ei pe mine, ce mănâncă și unde dorm ei la noapte!
Ce Kafka, ce Procesu? Ai mei nu știau nimic, redacția nu știa nimic, tot programu’ era dat peste cap, aveam adjuncți, s-au descurcat, erau pregătiți și pentru așa ceva, iar eu eram dispărut ca-n burta unui negru, noaptea. A doua zi, după o noapte dormită pe același platou de beton, după ce-am mâncat juma de pâine goală, cu ceva apă, tot chioară, pe nepișatelea, am ieșit din unitate, în câmp, cu de toate pe și după noi, la inspecția de front. Trecere în revistă pe care a făcut-o, fatalitate sau ghinion, generalu’ cu vila de care vorbirăm mai la început, cu ancheta pentru care am luat masa la CCA și m-am făcut că nu pricep de ce mi se face onoarea la bucile obrajilor! Ei, și domnu’ general zice, când ajunge la mine, care ca ofițerii, stăteam lânga trupa căreia i-aș fi fost șef, “Ce faci domnule gradu’ Simighian?”, da’ nu s-a ostenit să mimeze măcar că s-ar fi uitat pe ecuson, de-o curiozitate, acolea! Ce să spui, altceva decât “Servesc Patria, tov general! Ei, ai să tot o servești! Stai liniștit, nu-ți fă griji, Patria îți va fi recunoscătoare. O vreme. Apoi te va uita!” Ei, ete cam așa m-am distrat, nu mult, doar fo’ trei zile în care nimeni n-a mai știut nimic de mine...             

Ei, din nou, au mai trecut anii, prea mulți și prea repede după mine - ce repede se face târziu…- nu mai eram chiar în branșă ori, din contră, eram dincolo de baricăzile civile, când mă sună cineva cu o voce kaki, să-mi șoptească discret că e nașpa, e ordin de sus, trebuie să plec aiurea, prin Bosnia. Sigur că nici ce grad mai aveam nu mai știam, trecuse vremea cu stropi și gâlgâituri, da’ nu uitasem noaptea pierdută cu respectivul colonel, că asta fusese condiția să-mi palmeze dosaru’, să uite definitiv de el și de mine, să ne facem pleasnă la o cârciumă celebră din Iași unde avea el vad, de m-a durut și capu’ fo trei zile after după… Da’ el, generos ca orice apevist care vede mai mult partea plină a paharului gol, zice că să spun merci și să dau ceva de udătură pe gâtlej, că eram propus pentru Angola. Și m-a scos. Până la urmă a rămas ca-n șanț, a intervenit șefu’ meu, demnitar public care nu prea făcuse armata, da’ avea experiența șantierelor în sânge și gata! Ei gata!? Naseul, telefoane de la ministere, tot felu’ de oficiali, comandori, colonei șamd, cum că că, cum că că, și mai ales, că oricum sunt la ei, în baza de date, dacă nu de Bosnia, măcar potențial corespondent de război adică, convocabil mai oricând, așa că mai bine să dorm cu bagaju’ în paporniță la ușă…  

Ce n-am mai spus e că, prin copilărie, mă bântuia opțiunea de a deveni miltar, tradiția familiei și alți gărgăuni, liceu militar la Câmpulung, școala de ofițeri de aviație la Bobocu, câțiva ani pe MIG-uri prin sud ori pe elicoptere la Galați, și gata, trec pe zboruri civile, văd lumea, altă viață! Noroc cu taică-miu, care mi-a împărtășit nenegociabil c-a făcut el destulă armată, pentru toată familia, și gata, că oricum nu pup eu aviație, ajung un pifan acolo ori tanchist. ceva și-am pus-o! Multă vreme am mai fost năcăjit, da’ mi-a trecut brusc după primele luni de cătănie, că avea dreptate tata!