Un oraș de ciment

Liniște. S-a lăsat atâta liniște de parcă toată omenirea a dispărut într-o secundă. Și n-a mai rămas decât ea – Liniștea. Privești un oraș gol, un oraș plin de ciment, unde doar clădirile mai stau în picioare ca niște felinare stinse. Și doar ici-colo câte-un om, dar și acela cu ochii înspăimântați se ferește de tine ca de lepră. Frica s-a instalat  în minte, în inimă și-n suflet ca o tumoare. Și orice gând care te sfătuie s-o înfrunți, îl împingi înapoi și-l refuzi, de parcă am vrea să nu gândim sau să oprim absolut toate gândurile. Așteptăm noaptea cu nerăbdare crezând că durerea nu știe să se adune  și-n somn. Și numai lui – somnului, îi mai poate fi milă de tristețea ce-a pus stăpânire pe oameni. Numai acolo se pot împreuna toate visele lumii.
Și numai acolo ne putem întâlni, îmbrățișa, să ne ținem de mână și să ne bucurăm de râsetul copiilor noștri. Nu. Nu ăștia suntem noi! E timpul să nu mai lăsăm frica să ne muște de tâmple. Nici să evităm oglinda care ne privește. E timpul să lăsăm iarba să crească printre pietre. Și noi, să ne învingem pe noi și să ne amintim cine suntem!