Un pământ fără flori

Azi dimineață pe bulevardul principal al capitalei, se plimba un înger printre oameni.
Voia să cumpere flori, însă acestea stăteau ofilite-n gălețile florăreselor, fără culoare și fără miros. Trecea nevăzut, dar numai pentru unii, care puteau totuși să-l vadă, dar din invidie pentru unica floare vie pe care serafimul o purta în mână, le venea să-l ia la bătaie și chiar să-l omoare.
Iar îngerul trecea printre ei ca printr-o Vale a Plângerii, descoperind că asistă la stingerea lumii, unde nici pădurile nu mai vor să-nfrunzească și nici fluturii nu-și mai găsesc niciun rost. Și într-un secol când erau încă atâtea de învățat, oamenii n-au învățat nimic.

Culorile s-au lepădat de culori, cuvintele s-au lepădat de cuvinte, bucuriile nu mai există și mâna dreaptă s-a dezvățat să-și facă cruce sau se confundă cu stânga, iar  omul a ajuns să fure pâinea până și din mintea celuilalt, ca nu cumva să-l lase să se simtă sătul și în gând.
Și atunci îngerul plin de deznădejde, observând că și floarea din mâna lui rămâne fără culoare, a început să ne îmbrățișeze pe fiecare, sperând că într-un secol în care am avut atâtea de învățat încă putem să învățăm că tot ce simte și-l înconjoară pe om, depinde numai de el!