"Să ziceţi acolo, la Rumânia, că toţi românii să vină aici, la Mihai Canaloş, şi-ntr-o casă toţi om trăi!

Să ziceţi că sânjele-a lu' meu îi rumânesc. Numa' rumânesc îi. No, aşe. Sânjele a lu' meu n-o fost rusesc nigda (niciodată)!"

Prin anul 1994, un anume Vasile Voloşin, din satul ucrainean Poroşcovo, s-a întors acasă cu o "cutiuţă miraculoasă". Era dintre pri­mii localnici ce depăşeau hotarele aşezării, după des­tră­marea URSS. Săraci la limita supravieţuirii, săte­nii s-au adunat în jurul acelei "căşcuţe" stranii, din care ieşeau voci străine din alte ţări. De-acolo, de la primul "tranzis­tor" pe care-l văzuseră vreo­dată în viaţa lor, au auzit ei, pe-un post numit "Radio România", o limbă ase­mănătoare cu a lor. Şi cântece popu­lare ce le înfierbântau inima şi cărora le pricepeau cuvintele. Clipa în care au aflat că există un neam pe pământ ce vorbeşte acelaşi grai pe care ei îl vorbeau de secole a fost un mo­ment istoric al comuni­tăţii de "volohi" din Poroşcovo. Cu toate astea, până acum câţiva ani, niciunul din­tre ei nu ştia unde se află această "ţară mamă", darămite, să fi fost vreodată în ea...

"Ne îmbucurăm că aţi vinit, fraţi!..."

Mihai Canaloş, cel mai bătrân bărbat voloh

 

Români care nu au auzit niciodată de România. Vechi, uitaţi undeva departe, între graniţele a patru ţări străine, şi-au păstrat limba ca printr-un miracol, trăind de secole absolut rupţi de lume, fără bise­rică şi şcoală, după legile lor ancestrale. Ţi-e imposibil să crezi. Trecusem, de peste două sute de kilometri, de graniţa ucraineană, lăsasem de mult în urmă ultimele sate româneşti din dreapta Tisei, dincolo de munţi. Ne cufundam pieziş, tot mai spre miazănoapte, în Ucraina pro­fundă şi parcă fără sfârşit, în partea ei cea mai apuseană, dinspre hotarele cu Slo­vacia, Ungaria şi Polonia, pe drumuri proaste şi nesemnalizate, păstrând mereu în minte vorbele lui Ioan Botoş, românul de dincolo de Tisa, care a descoperit aceas­tă "insulă de vlahi", în urmă cu cincisprezece ani, şi care luptă neobosit, prin asociaţiile sale, pentru drepturile românilor din Ucraina: "O să vă fie greu, fără traducător de rusă...". Sau pe cele ale profeso­rului universitar dr. Ilie Gherheş, unul dintre primii istorici care i-a cercetat, prin anul 2002: "Este foarte periculos. Aveţi grijă. Nici să nu rostiţi pe-acolo numele satului «Poroş­covo». Nimeni dintre ucraineni n-o să vă ajute, n-o să vă îndrume. Ba dimpotrivă, o să aveţi necazuri...".
Oraşe tot mai îndepărtate. Khust, Muka­chevo, Perecin, un Ujgorod imens, cufundat cu totul în beznă... Abia a doua zi cutezăm să pornim spre acel Poroshkovo, satul as­cuns între culmile parcă îmblă­nite cu fagi ale Carpaţilor Păduroşi, despre care aflasem că e o adevărată "capitală" a volohilor din Transcarpatia. La drumul mare, în "ţenter", nimeni nu-ţi poate spune dacă-n preajmă ar putea fi... ro­mâni. "?????????"... Case mari, trufaşe, tăcute, în faţa cărora ucrai­nenii ridică din umeri. Doar prin tele­fon suntem ghidaţi s-o luăm spre dreapta, pe-o uliţă desfundată de pământ, şi apoi s-o fa­cem la stânga, pe-o alta şi mai mică, undeva către codri. Acolo, la sfâr­şitul caselor de piatră, într-o curbă a drumeagului noroios, ne aşteaptă un anume Vasile Lacatuş, pitit în umbra unor salcâmi, temător parcă să facă orice pas spre noi, în "partea ucrai­neană" a aşezării. E îmbrăcat sărăcăcios, într-o hăinuţă de pie­le roasă şi-un pan­ta­lon de costum peticit. Se vede că "s-a îm­părăţit" (îmbrăcat frumos) special, cu ocazia vizitei noastre, că e emoţionat tare la vederea unei maşini cu număr de România. Coborâm şi ne îndrep­tăm spre el, stânjeniţi, încercând un "Bună ziua!" în româneşte. Imediat, omuleţul ne răspunde, cu urmă­toarele cu­vinte: "Sănătoooşi! Să fiţi să­nătoooşi! Bună ziua şi binele aţi venit! Ne îmbucurăm că aţi vinit, fraţi!...". Ne face semne gră­bite s-o luăm după el, pe uliţă, care după colţ se lăr­geşte brusc, pornind spre un noian nesfâr­şit de case scun­de şi pricăjite, din chir­pici sau cărămidă netencuită, învălmăşite una-ntr-alta, de parcă s-ar fi for­tificat, cândva, înaintea unei primejdii. "E! Iată, tabără nostră dragă, unde noi rumânii trăim!...". Rămânem încremeniţi în mijlocul străzii. Înaintea noastră, o vânzoleală ca de Ev Mediu. De-a lungul acestui drum, plin de oameni, se întinde o să­răcie teribilă, amestecată c-o bucurie exuberantă, ce efec­tiv îţi copleşesc simţurile. Trec cai, căruţe, latră câini slăbănogi, se zbenguie copii, nefiresc de mulţi copii mici, desculţi şi năuciţi de sărăcie - zeci, sute - venind spre noi, ca înspre o minune. 2.000 de "ru­mâni" trăiesc înaintea ochilor noştri! Am trecut de "graniţa ucraineană" a satului Poroşcovo, dincolo de care totul se schimbă. Păşim ca spre o altă lume... O lume încă necunoscută a românilor...

"Eştem volohi de la început, am păzit limba nostră"

Leana Canaloş

 

Iula, cântăreaţa din Râmeţi

 

"Tabără", da. Aşa e numit azi locul acesta, căci, într-adevăr, ca-ntr-un lagăr şi-au dus traiul dintotdea­una volohii. Margi­nali­zaţi şi discriminaţi de ucraineni, uitaţi acolo în neştiinţă, doar fiindcă erau "altfel", fiind­că s-au încăpăţânat să vorbească această limbă ?iudată, pe care n-o pricepea nimeni, despre care nici ei înşişi n-au ştiut secole întregi de unde provine. Vin toţi spre noi ca să ne atingă, să ne privească de-aproape, de parcă am fi de-adevăratelea nişte sfinţi mult aşteptaţi, abia coborâţi pe pământ. Îşi dau coate unul altuia, îşi şoptesc complice veşti despre noi. "Sănătooşi!... Sănătooşi!...", ne răspund aidoma, când îi salutăm. "Işi, tot rumâni! Tuturinde (peste tot) îi tot zonă de rumâni!", ne zice acelaşi Vasile Lacatuş, omul ce avea să ne devină călăuză în cele două zile cât aveam să stăm doar între aceşti stranii "fraţi" ai noştri. E un fel de "lider" al lor, ştie pe toată lumea, chiar şi pe volohii celorlalte sate din împrejurimi. Şi suntem uluiţi mereu, de cât de bine ne înţelegem cu aceşti oameni. "E!, grăim rumâneşte, na cum să nuuu?!... Am păzit limba nostră.... Eştem volohi de la început, de la moşii şi didu (bunicii) noşti!... Numa işi al fo', n-am plecat arindinea (în altă parte)...". Aşa zic toţi. Suntem după două zile de călătorie, la peste 1.000 de kilometri depărtare de Bu­cureşti. Până în urmă cu câţiva ani, niciunul dintre rumânii de aici nu auzise vreodată de Bucureşti, de România, nici măcar de ro­mânii ucraineni de pe malul Tisei sau de la Cernăuţi.

"Rumân ieşte? Frate ieşte!"

Baba Maria

 

Paşaportul de Praga al babei Maria

 

Baba Maria are 82 de ani şi e cea mai bătrână din toată comunitatea de volohi din Ucraina. ?alcă apăsat, dinspre celălalt capăt al satului, împingându-se într-un toiag cu care desparte în două marea de copi­lime care îi iese în cale. Oamenii o preţuiesc, o respectă. E de pe vremea lui Ciuba, Gusti, Bondi, Bîtca, Tiriţa, vechii volohi ce au legat, cândva, aşezarea... Strigă la femeile tinere de peste drum să-i aducă un scaun, să stăm la soare oleacă. "Ru­mân ieşte? Frate ieşte!", zâmbeşte ştirb baba Maria, apoi ne pupă şi ne trage la pieptul ei. "No şăzî şî tu, şăzi oleacă! Sufletu' (inima) mă doare, mijlocu' mă doare, urechile rău mă junghe. Şăzî, frate...".
- Baba Maria, ce sunt volohii? Cum aţi ajuns voi aici?
- Volohii rumâni îs. Işi s-o pomenit. Mulţi o vint "de pă Cehuri" (Cehia), eram volohi de-acolo. Şasă ai (ani) aveam când o vint tata cu mine de pă Cehi. Mama d'işi era, din Po­roşcovo, el o vint după ea. Eu în Praha m-am născut, tîrgu hăl mare. Ai auzit, ai fost?

- Deci, tata din Cehia era tot voloh?
- E (da)! Grăia cu mama rumâneşte. Tata troşi (coveţi) făşea, linguri. Ştii ce-s linguri, troci? No, frate.Troaca, troaca. (se bucură că ştim cuvintele rostite de ea)
- Când ai venit aici, în Poroşcovo, cu părinţii, lumea vorbea şi atunci tot ca dumneata?
- No? No? Păi cum? Vorbea rumâneşte. D-işi, din Poroşcovo mi-am luvat şi eu a meu vom (om, soţ). Treişizeci de ani îs de când "s-o culcat" (a murit). Şi-am avut cu el unşprizeci cupii. Canaloş Vasile îi zicea. Şi io îs Canaloş Maria Iosefina. No, aşe! Să trăiţi încă o dată cât io, fraţii mei, Dumniezo să v-aldu­iască!

Un miracol al supravieţuirii

"Tabăra" cu 1200 de copii

 

Reporterul, printre volohi

 

"Îmi zice Mariţa Voloşin, mă duc pă cinzeşitrii de ai şi işi m-am născut. Av tresiprezeci cupii şi două­şapte de onucúri (nepoţi)!... Mama, tata, bunicii, tot pravitu' (neamul) nostru tot işi o fo'. După a meu vom, mă scriu tot Voloşin... Noi am păzit limba, c-am grăit noi între noi aca' (acasă). Noi n-am ştiut că îs şi alţii rumâni care grăiesc în rumână, numa' până şe-o vint aicea rumânii, aşa ca voi... Na, vovă plaşe-ve cum grăim noi? Pricepeţi oarecă cevare?..."

Mariţa arată întocmai ca o gospodină de-a noastră, îmbrobodită, c-un sfeter pe spate, cam mult îmbătrâ­nită, după cele 13 naşteri şi multele necazuri, trăite, la fel ca toate femeile volohe. Dar e atât de veselă, de exuberantă, înconjurată de nepoţii ei blonzi şi pis­truiaţi, încât, stând doar puţin între aceşti oameni, îţi dai seama că toate greutăţile pot, pur şi simplu, să nu mai existe. Aşa s-a fixat o lege a pământului - îmi ex­plică Vasile Lacatuş - ca femeile să "rodească" mulţi prunci. Sub blestem, să nu îi lepede nicicând. Nu se ştie de când sau de ce, căci până nu demult, oamenii ăş­tia nu au avut, efectiv, nicio religie care să le-o interzică. Şi nici acum foarte mulţi nu au. "Aşa s-o vrut moşii noşti, ca să nu pierim", zice. Un in­stinct ca de trib, al păstrării seminţiei, ca să stator­niceas­că pe loc cât mai mulţi ur­maşi, lăsând cu jurământ ca toţi - absolut toţi! - să-şi înveţe copiii în casă limba română şi să nu se amestece cu alte neamuri. N-au avut altă soluţie, în acest pinten de Ucraină, înfipt între trei ţări străine. Ca să nu dispară. Ca să se ştie de ei.
Astăzi, din cei peste 2.000 de volohi din Poroş­covo, 1.200 sunt copii. O me­die de opt-zece copii la o casă - satul cu cea mai mare natalitate din Ucraina, o ade­vărată "ciudăţenie" a ma­pa­mondului. Dintre toţi locui­torii, cel mult 100 sunt "gra­motni" (ştiu să scrie şi să ci­tească). Multe case n-au nici apă curentă, fântâni, lumină electrică - autorităţile ucrai­nene "au avut grijă" să înles­nească asta. N-au auzit de com­putere, telefoane mobile, mulţi dintre copii nici n-au văzut vreodată o ciocolată. O altă lege, lăsată "de la moşi" - cununiile să nu se desfacă. Foarte rar vreun voloh a divorţat sau s-a recăsătorit vreodată. Dacă o familie are mai puţin de patru copii, înseamnă că ori n-au apucat să îi facă, ori unul dintre soţi a murit. Un vechi cod moral stăpâneşte relaţiile dintre ei, înăuntrul tuturor satelor volohe. Să nu se înşele în interiorul comunităţii. Să se ajute necondiţionat. Să se ţină aproa­­pe. S-au descoperit până acum 11 sate româneşti în împrejurimile Poroşcovului (care e cel mai mare şi însemnat). Unele destul de departe, la aproape 100 de kilometri. Toate având, însă, aceeaşi limbă, aceleaşi obiceiuri şi legi ale lor. Un adevărat "miracol" al supravieţuirii unei co­munităţi şi a unei limbi, după cum s-au pronunţat toţi specialiştii cu care am vorbit. Abia ştiind astea, când îi priveşti pe aceşti oameni sărmani, ce vin spre tine pe uliţa cea mare, te înfiori: de-adevăratelea, fiecare din­tre ei este "un erou". Un supravieţui­tor. Fiindcă "au păzit" atâta vreme limba asta, care nu le-a adus altceva decât necazuri.

Au aflat, în sfârşit, că au ţară

Primăvara în satele de volohi

 

Vin tot mai mulţi. Suntem în­con­juraţi de copii, de gospodine înflă­cărate, căci bărbaţii sunt plecaţi cu munca, la pădure sau "la sămă­nat de croampe". "Na, biruiţi să pri­şepéţi ce noi grăim?", ne în­trea­bă, hohotind de bucurie, când aud că pricepem, că pricepem tot. Ne aflăm chiar în inima "ta­berei", în faţa singurei prăvălii de aici - una rudimentară, doar cu alimente de bază - aparţinând unui voloh ceva mai înstărit, pe care-l cheamă tot Vasile, dar căruia toţi îi zic "Bi­rău". "El îi Birăul nostru, care ţine tabăru' nostru", spun, ară­tând cu mâna spre un bărbăţel "harnic" (gras), ce stă în tinda ma­gazinului, proaspăt bărbierit, cu braţele în­cru­cişate pe piept, ca un staroste. Asta, deoarece i-a ajutat pe mulţi, le-a dat mereu pe dato­rie, "pită", "mălai", "oloi", "cu­rechi", "vouvă" (ouă), fiindcă e stă­pânul cailor cei mai fru­moşi din sat, dar mai ales fiindcă în anul 2005, a fost cel dintâi voloh care a păşit vreodată în Ro­mânia. A fost acesta un alt "mo­ment istoric" pentru întreaga comu­nitate. El şi nevasta lui, Maria, au trecut hotarul doar câteva zile, până în Baia Mare şi Sighet, dar oa­menii i-au aşteptat acasă ca pe nişte mesageri din alte lumi. Cei doi au fost purtaţi de Ioan Botoş (preşe­dintele Uniunii Inter-regionale a Românilor din Ucrai­na - "Dacia") pe la toate ofi­cialităţile băimă­rene, ajun­gând cu ei până la Palatul Administrativ şi prefec­tul judeţului. Abia când cei doi s-au întors şi le-au po­vestit ce-au vă­zut, au început şi ei să înţeleagă că au, în sfârşit, un "aca­să". "Me­ream cu drumu' şi vedeam pă stradă vomini (oamenii) cum gră­iesc tutu­rin­ghea (pretutin­deni) rumâneşte, aşa ca cum vii işi la noi", îşi amin­teşte mormăit "Birăul", străduindu-se să se ţină băr­bat, să-şi stăpânească emoţiile. "Tot era acolo nu­ma' o limbă. Nu mai multe limbe, ca işi. Până atuncea noi n-am ştiut că eşte ţara noastră, că eşte prezidentu' a nostru. Gândeam că suntem lăpădaţi de la toţi...".

Vasile Birăul şi nevasta sa - primii volohi care au păşit în România

Stăm cu oamenii aceştia în mijlocul lor şi ne sim­ţim atât de bine, molipsindu-ne de la fericirea lor... Le împărţim copiilor ciocolate aduse de la Ujgorod, pe care aceştia le strâng la piept, ca pe adevărate tezaure, fugind pe uliţă ca să le molfăie cu fraţii lor. Ne amu­zăm de cuvinte, cum zic ei "apă arsă", în loc de fiartă, "lapte verde", în loc de crud, "deal", în loc de munte, "nevastă", în loc de noră (cei cu mulţi copii însuraţi au şi câte şapte-opt "neveste"), că "femeia rodeşte" şi "pomii nasc" fructe mândre... Pe mai toţi îi cheamă cu nume pur româneşti - Vasile, Ion, Mihai, Radu, Petru, Maria, aşa-s scrişi şi-n acte, aşa se pre­zintă şi familia Canaloş: "Iancu şi Leana", muierea având 54 de ani, el cu 2 ani "mai bătrân" (mai mare) decât ea. Împreună au 12 copii. Zici că-s luaţi de-undeva din satele noastre de moţi, după înfăţişare şi purtări, nu se plâng de nimic, decât că "ucrainenii nu ne plac rău pă noi", că "ei ne îngână pe noi!", aşa cum zic mai toţi consătenii lor. Chiar acum câteva săp­tămâni - zicea Leana - "a mea fătuţă de şapte ai o mărs la şcoală şi nişte ficioraşi de ucraineni o împins-o într-o râpă, acolea. O ţuţurat-o de păr şi i-a zis: «Volohă înhimată (murdară)!» Trii luni de zile cupila o zăcut în pat, s-o tare cutulit. M-am dus la învăţătoră şi n-o fă­cut nimic, o zâs că fecioraşii în ade­văr o zâs aşa. Nu mai pot s-o slobod la şcoală, că cupila se teme. Îi slabă, micuteoancă... Toţi cupiii păţăsc aşa!". Vasile Laca­tuş, omul nostru, întăreşte spusele Leanei. El este de cinci ani un fel de diacon la noua biserică baptistă - prima institu­ţie românească în­fiinţată vreodată aici. Dar care, din nefericire, se află spre "partea ucrai­neană" a satului. De-atunci, au fost supuşi unor presiuni sporite - înju­raţi de la porţi, scuipaţi, adesea îmbrânciţi când tre­ceau spre "adunarea" aceea a lor. Profitând de analfa­betismul lor, le-au pus în seamă o mulţime de tâlhării, trimi­ţându-i în puşcărie chiar şi pentru un braţ de lem­ne luat din pădure. "Da, ieşte razniţă între noi. Cupiii noştri nu-s lăsaţi să se ridice. Noi n-am avut nicicând funcţie, bun sirvici, că n-am ştiut carte. De-aceea n-am ieşit niciodată din sat - ne-o fost ruşine. Nici­unu' n-o fost la Occident, n-o biruit să iasă din ţară. Nu­ma-n Kazahstan, când era SSSR-ul, atâta am fost duşi noi, la troică. Aşa o fost şi cu cupiii mei: profe­sórii nu vinea la ei, le pune note mici, îi lasă acolo şi nu-i ascultă deloc. Şi dacă cupiii ridică mâna la clasă, par­că nu-i avug (aud). Cupiii noştri n-au niciun dor să mai vie la şcoală, dacă toţi îi îngână...".

Dar răul a avut şi o parte de bine. Aceasta a fost "şansa istorică a volohilor" de a-şi păs­tra limba, ne spusese profesorul Ilie Gher­gheş: "Că au fost discriminaţi, marginalizaţi. Dacă ucrainenii nu-i pri­­goneau, dacă nu erau aşa «zărăs­tiţi» (săraci), dacă măcar vreunul ar fi avut vreo funcţie socială, dacă erau accep­taţi la biserica pravoslavnică şi, mai ales, dacă făceau şcoală, păi ăştia erau slavizaţi de mult. Nici n-am mai fi auzit astăzi că au fost pe acolo volo­hii...".
Cea mai mare teamă a ucrainenilor din Poroşcovo este că, în scurtă vreme, aceştia îi vor depăşi numeric (ei sunt azi 3.000). Că astfel vor putea pretinde drepturi şi chiar funcţii de conducere în comună. Că, după atâtea vizite din Ro­mânia, la următorul recensă­mânt (ulti­mul a avut loc tocmai în anul 2001 şi-au fost trecuţi toţi ucraineni, căci etnia "voloh" nu există) toţi se vor de­clara români. Căci, în sfârşit, au aflat că au şi ei o ţară. Au aflat "cine sunt".

Vlahi veniţi dinspre apus!

Ghidul Vasile Lăcătuş şi pastorul Ioan Pătraş

Şi totuşi, cine sunt ei? Au fost aici dintotdeauna sau au venit de undeva? Nu există înscrisuri, căci înain­taşii lor au fost analfabeţi şi asupriţi mereu. Nimeni nu s-a interesat de ei, până prin anii 2000, iar ucrainenii n-au avut interesul să-i promoveze. Nu au relicve, zidiri. La "timitiu'" (cimitirul) ucrainean, înţe­legem cu greu că majoritatea volohilor care-au fost îngropaţi aici nu şi-au permis cruci de piatră şi că cele din lemn, sărăcăcioase, au putrezit. Dar că au fost mulţi. "Sute, mii", ne zice un fel de crâsnic. La fel cum au natalitatea foarte ridicată, tot aşa e şi mor­talitatea. Mor de tineri, din cauza greutăţilor şi supă­rărilor, astfel că astăzi comunitatea pur şi simplu nu are bătrâni. Există doar două persoane cu vârste peste 65-70 de ani: baba Maria, cu care vorbisem la intrarea în sat, şi uncheşul Mihai Canaloş, care are acum 79 de ani. Atât. Baba Maria ne spusese că ei au venit "de pe Cehuri", fapt susţinut şi de alţi volohi, care-au aflat asta de la moşii lor. "Da, graiul lor are asemănări cu cel al vla­hilor din Slovacia, din Serbia, Cehia", avea să întărească şi dr. Ioan Faiciuc, de la Institutul de Lingvistică al Academiei Ro­mâne, filiala Cluj, un renumit dia­lectician ardelean care le-a cercetat limba încă din anii 2000-2001. Aşa­dar, vlahi care au venit din­spre apus spre ră­sărit, fiind deja acolo cu multe veacuri înainte! Asemeni vlahilor pe care reporterii noştri i-au cercetat atâţia ani ani în Serbia, Croaţia, Muntenegru, Un­ga­ria, Polonia... "Sunt «vo­loşi», aşa cum le-au spus întot­deauna slovacii vlahilor", ne va zice ling­vistul, la întoarcerea în ţară. "Ciu­dat, limba lor nu are nicio legă­tură cu Maramureşul, deşi aceasta e zona românească cea mai apro­piată. Niciuna! Cele mai multe asemănări le-am găsit cu moţii din Crişa­na, cu Banatul, cu nordul Haţe­gului. Aşadar, foarte departe de graniţă. Slovacii i-au numit Vo­loşin, ungurii le-au spus Canaloş (lingurar). Astea-s cele mai întâl­nite nume de familie. Sunt, probabil, băieşi lingurari, care vorbesc o limbă foarte veche. Când zic «băieşi», nu înseamnă că au vreo legătură cu ţiganii. Precum aţi văzut şi voi, au alte îndelet­niciri, alte însuşiri. Denumirile «băieş» sau «rudar» au fost adesea prost înţelese. Ele reprezintă doar împărţiri «după mese­rii». Volohii au fost oameni care s-au ocupat cu lem­nul, cu cioplirea lemnului. Limba s-a păstrat în fami­lie sau ca un argou secret al mese­riei. Nu există în dialectul lor nicio particularitate ţigănească. Ceea ce m-a uimit e că în Poroşcovo există şi o «tabără» de ţigani, total sepa­rată, dar volohii nu s-au amestecat cu ei. Ba, culmea, sunt mai marginalizaţi în Ucraina decât ţiganii...".

Fericirea de a vedea străini

 

Într-adevăr, văzusem şi această parte de sat, cu zecile de case ale ţiganilor ucraineni, care habar n-au româneşte niciunul. Volohii îi numesc "goi", sau "go­liţi", şi suferă mult că sunt porecliţi de ucraineni "ţi­gani albi", această etichetă absurdă care-a stat adesea deasupra lor ca un blestem. "Dumniezo s'mă iarte, cum eştem noi «goi»?!", izbucneşte bătrânul Mihai Canaloş, arătându-mi "pasportu'" mamei sale, Rada, născută aici în 1909. "Noi işi am fost, pă locu'nostru! Işi ne-o rodit pă noi moşii hăi de demult. Noi nu 'ştem ca goii, învăţaţi astăzi işi, peste-o lună-n altă parte. Noi am fost cu lemnu'. Am lucrat numa' lemn d-işi, din padurile ale noastre. Nu ne-am mutat nichiri (nicăieri)!", mai zice cel mai bătrân bărbat din sat, dându-ne să privim ultimele linguri pe care a mai avut puterea să le cioplească. I le cumpărăm, ca şi cum am fi martori la stingerea unicei tradiţii a acestei seminţii urgisite.
Aşadar, au stat pe loc. Aşa zic puţinii bătrâni. Cei "de pe Cehii" s-au întors acasă la cei care nu s-au mişcat de aici. Aşa zice şi "ucraineanul român" Ioan Botoş, care a avut acces la arhivele cetăţii Mukachevo şi a descoperit că în anul 1364, au fost înfiinţate aici zece puncte de grăniceri, în care au fost aduşi mili­tari... "volohi"! Tot în aceeaşi perioadă, în zona Po­roşcovo, au fost înfiinţate alte şapte puncte de grăniceri, compuse tot din volohi băieşi. Istoricul Ilie Ghergheş susţine ipoteza lui Botoş: "Cu toată res­pon­sabilitatea istoricului, care am studiat graiuri vechi, am predat paleografie la Universitate, mă pot pronunţa că e vorba de cel puţin anii 1400-1500, dacă nu mai demult. E o limbă care se vorbea la noi, în Ardeal, acum 150 de ani. Nu neapărat în Poroş­covo. Acolo, ei s-au mai amestecat, am auzit că unii s-au mai căsătorit şi cu cei din cartierul ţigănesc, ba şi cu ucraineni. Graiul lor s-a amestecat cu slavisme, cu cuvinte pe care le-au mai luat de la moldovenii cu care au lucrat cândva în Kazakhstan... Au fost mult influenţaţi şi de românii din România, care i-au vizi­tat în ultima vreme. Când am fost la ei prima dată, vorbeau o limbă mult mai rudimentară ca azi. Dar sunt cătune prin preajmă, în munţi, care nici nu au fost descoperite încă. Deşi am fost probabil primul istoric care i-a văzut, pot spune că cercetarea volo­hilor e şi azi abia la începuturi...".

Dor de România

Ioan Botoş, un patriot

 

Simer, Râmeţi (Remetea), Camianiţa, Svaleauca, Obaua, Vâjniţa, Dolha (Dolga), Mircea... Sunt un­sprezece sate din jurul Poroşcovului, unde au fost des­coperite până acum comunităţi de volohi în Trans­carpatia. Peste 10.000 de "rumâni", găsiţi nu demult între culmile astea blajine ale Carpaţilor Păduroşi, foarte puţin cunoscuţi astăzi. Zece mii!... Şi, cel mai probabil, încă mai sunt. Căci niciodată n-au fost cercetaţi sau "inventariaţi" cumsecade, ci doar văzuţi în viteză de "echipe" sporadice de români, ce nu s-au abătut prea mult de la drumul mare.
Mircea... Tocmai pe drumul spre Lvov, la peste 50 de kilometri de Po­roş­covo... Un pâlc de bordeie bătrâne, vă­rui­te-n albastru, urgisite la marginea satu­lui pe-o coamă de deal şi bătrânul aşezării, Petru Ca­naloş, care şi-a ţinut un fel de genealogie a "pra­vitului" său, ajun­gând cu memoria până la două veacuri în ur­mă. La Râmeţi, doar o "vu­liţă" de rumâni a mai ră­­mas, în mijlocul ucrai­­nenilor. Limba e mai slabă, ba unii, pre­cum Larisa Canaloş, zic că suntem primii ro­mâni din România pe care i-a văzut în viaţa ei, în afară de pastorul cernău­ţean Ioan Pătraş, baptistul patriot, care de 5 ani se străduie să-i sprijine şi să le redeştepte limba. Astăzi, volohii din Transcar­patia cel mai mult îşi doresc o şcoală în limba română. Au început să simtă, să înţe­leagă în adân­curile sufletelor, că ceva îi leagă de alte ţinuturi decât astea. Şi e atâta dragoste în satele astea, "ceva" ce ne înduioşează până la lacrimi şi parc-ai vrea mereu să mai stai, să-i auzi, să-i ajuţi... Când o asculţi pe Iula Voloşin cân­tân­du-ne în faţa porţii ei din Râmeţi, un cântec vechi, cu care s-a pomenit de co­pilă: "Tu muiere, tu bo­lândă/ Nu şedea-n ţară străină/ Du-te-acasă, fierbi şi mâncă/ şi te pun-te şi te culcă... Dirima, dirima mea/ Fă dirima cum îi vrea/ Da' de-oi fi în ţara mea...". Când îl auzi pe Vasile Lacatuş, cel de-al doi­lea voloh din istorie care a fost vreo­dată în România, zicând cum a plâns când a trecut pe jos podul de la Sighet, pe pământ româ­nesc... Sau pe bătrânul Mihai Canaloş, înţeleptul din Poroşcovo, care ne zice, înain­te de plecare, sărutân­du-ne, c-ar vrea ca toţi românii să vină aici, la el, în căsuţa aceea scundă, cu două odăi, în care-au trăit bu­nicii şi părinţii săi, în care a crescut apoi unsprezece copii şi optzeci de nepoţi şi strănepoţi. Întocmai aces­tea sunt cuvintele sale, la des­părţire, cu care-aveam să rămânem în suflet încă mult timp: "SĂ ZICEŢI ACOLO, LA RUMÂNIA, CĂ TOŢI ROMÂNII SĂ VINĂ AICI, LA MIHAI CANA­LOŞ, ŞI-NTR-O CASĂ TOŢI OM TRĂI! SĂ ZICEŢI CĂ SÂNJELE-A LU' MEU ÎI RUMÂNESC. NUMA' RUMÂNESC ÎI. NO, AŞE. SÂNJELE A LU' MEU N-O FOST RUSESC NIGDA (NICIODATĂ)!".

Lecţia de limba română, cu Ira şi Milan

Ira Voloşin

 

Nu întârziasem niciun minut de la întâlnirea cu Ira Voloşin. La 2 fix eram la uşa casei de rugăciune a ro­mâ­nilor din Poroşcovo. Dar fata de nici 18 ani începuse deja "lecţia", cu cei 20 de copilaşi care se strânseseră din timp în curte. Sunt mici şi gălăgioşi, cum sunt copiii şi, decât să se lase iarăşi cu scandal cu ucrainenii din zonă, mai bine îi bagă în sală şi începe un pic mai repede. Încă din curte îi aud deja pe cei mici îngâ­nând-o lung pe Ira. "Mamaaaaa", "tataaaaaa", "caaaa-luuul". Intru tiptil, cu emoţii de clasa I, şi mă pun în rân­dul al doilea de bănci. Din primul rând, Nataşa, o fru­museţe de copil de 8 ani, mă conduce, pas cu pas, cu privirea. Are în ochi ceva din ghiduşia unei premiante care nu toceşte niciodată lecţiile. Ne-am împrietenit cu o zi înainte, când i-am vizitat familia, una dintre pu­ţi­nele familii mixte - tatăl rumân, mama ucreainean­că - din Poroşcovo. În casa familiei Husari, limba ro­mână e sfântă, ca biblia din care Marina, cea mai mare dintre cei cinci copii, le citeşte, seara, celorlalţi, în limba fraţilor de dincoace de munţi. Nu e de mirare că Nataşa e mereu cu mâna pe sus, când e vorba să tradu­că un cuvânt din ucraineană în română, să recite o poezie.
Sâmbătă de sâmbătă, întâlnirile de la casa de rugă­ciune baptistă din Poroşcovo urmează acelaşi tipar. Aşa e de 5 ani de zile, de când Ira, pe atunci o puştoaică ceva mai mare decât Nataşa, a asistat la prima lecţie ţinută de Gabriela, soţia pastorului Ioan Pătraş. Născută în România şi căsătorită cu Ioan, de loc din Cernăuţi, Gabi Pătraş e adevărata profesoară de limba română a comunităţii de volohi din Ucraina. A terminat Asistenţa Socială la Oradea, şi-a făcut lucrarea de diplomă într-o comunitate de ţigani foarte săraci din Bihor, aşa că a înţeles, ca nimeni alta, ce trebuie făcut, cât mai degra­bă, pentru a ridica amărâta comunitate de volohi din Poroşcovo. "Cartea pe primul plan, altfel, săracii vor ră­mâne mereu la meseriile de jos", şi-au spus Gabi şi Ioan Pătraş, iar de atunci, nu a fost întâlnire în casa de rugăciune, în care să nu îi mai înveţe un dram de limbă curată, românească, şi să nu-i ajute şi încurajeze să se ţină de şcoală pe volohii ei dragi. "Aici, la biserică, ţinem vie limba română. Copiii sunt mai deschişi, au învăţat să citească în limba română, să cânte. Am înce­put să facem literele, alfabetul latin. Sunt şi foarte talentaţi unii dintre ei. Lui Ernest de două ori i-am arătat alfabetul şi l-a învăţat!", îmi spune pastorul Ioan, bucuros de progresul uimitor pe care l-au făcut mulţi dintre cei mici. "Azi sunt fix 5 ani de când ne-am mutat la Poroşcovo. Lucrurile merg înspre bi­ne. Cu sprijin din Elveţia, am îmbrăcat şi am încălţat 50 de copii, ca să poată merge la şcoală", spune Ioan Pătraş. "Noi, la biserică, facem cât putem. Dar ar prinde foarte bine un profesor de limba română. Am început nişte demersuri şi, dacă părinţii vor, autorităţile nu s-ar opune. Dar trebuie să vină cineva cu autoritate să facă asta", crede Ioan Pătraş.
Între timp, Gabi Pătraş a făcut ce-a ţinut de ea: şi-a crescut deja, în numai 5 ani, doi "suplinitori" de frunte, pe Ira şi Milan, doi copii frumoşi care, azi, când Gabi e plecată, ţin lecţia de română de la pupitrul de la care predică pastorul Ioan. Copii care se învaţă unii pe alţii limba română, care se corectează unii pe alţii şi care deprind rotunjimile literelor din alfabetul latin. E greu cu 20 de copii, e şi mai greu cu ceilalţi încă vreo zece, care vin pe parcursul orei, dar Ira are o răbdare de neclintit. "Ce am scris aici pe tablă?". "Va-caaa!". "Va-caaaaa!", îi răspunde puştimea din clasă. "În română e ca şi la noi, vaca. Dar mai e şi vita, care tot vacă înseamnă", le spune Ira, iar copiii o ascultă cu gura căscată. Repetă de cincizeci de ori, dacă e cazul, până când şi cel mai aiurit ori mai adormit copil bagă la cap. Pe cei mai neastâmpăraţi îi mai dojeneşte, pe cei mai activi, ca Nataşa, îi premiază cu buline în car­neţelul lui Milan şi cu bomboane aduse de la oraş.
Ira va împlini îndată 18 ani. La vârsta ei, cele mai multe dintre prietenele din Poroşcovo sunt măritate şi au deja doi-trei copii. Dar Ira visează o altă viaţă. Vrea să fie ca Gabi şi ca Ioan, oameni cu carte şi cu meserii frumoase. Anul acesta va termina postliceala sanitară din Ujgorod. E singura româncă din Poroşcovo care a terminat vreodată un liceu şi se bucură că are câteva prietene care vor să i-o ia pe urme. "Au deja 16 ani şi nici ele nu s-au măritat, vor să se ţină de şcoală. Nu e uşor. E greu să ţii la şcoală un copil, când ai alte zece guri de hrănit acasă! Dar lumea s-a emancipat mult în ultimii ani, de când au venit Gabi şi Ioan Pătraş, de când românii de la Apşa le mai trimit ajutoare şi de când români ca noi au venit să vadă de ei".

Întârziaţii din ultima bancă

"Din partea autorităţilor române aţi simţit vreun sprijin?", îl întreb pe Ioan Pătraş. Schimbă subiectul şi îmi răspunde abia după minute bune. "A fost pe aici fostul consul de la Cernăuţi, au fost ceva reprezentanţi la festivalurile de la Apşa, unde am trimis pe cei mai buni copii de la noi. Le-a plăcut cum au recitat ai noştri şi le-au dat diplome", spune. "Cam la asta s-a rezumat totul, la diplome...". Până când autorităţile române se vor interesa de viaţa a peste 10.000 de păs­trători de limbă română, copiii din Poroşcovo învaţă poeziile lui Eminescu de la doi tineri misionari baptişti şi de la învăţăceii lor, Ira şi Milan, doi adolescenţi volohi...

Final de poveste

Uliţă plină de copii

 

- Peste 10.000 de "fraţi rumâni", condamnaţi la uitare, au nevoie de ajutor! -

Ne-am despărţit de volohii din Ucraina cu la­crimi în ochi. Se adunaseră mulţi în jurul nostru, oamenii cu care vorbisem, "căpeteniile" lor, alaiurile de copii ce ne urmaseră pe ori­unde am mers, prin Poroşcovo, acea rătăcită "insu­lă de rumâni" din Carpaţii Păduroşi - Trans­carpatia. Ne atingeau pe haine, ne sorbeau vorbele, cei mai bătrâni voiau să ne ia în braţe. Şi toţi ne ziceau, în­tr-un singur gând: "Nu ne lăsaţi. Nu ne uitaţi. Mai ve­niţi..."
Sunt 2000 de oameni în "tabăra" de la Poroşcovo, 2000 de oameni care până nu demult nu auziseră ni­ciodată că există România! Iar împrejurul acestei aşezări, până departe, sunt cel puţin încă zece sate de volohi rămaşi aici din veacurile 14-15, poate chiar de la daci, după unii istorici. Peste 10.000 de "fraţi" ai noş­tri, neştiuţi de secole, despre care românii din Ro­mâ­nia şi oficialităţile statului au aflat că există în urmă cu 15 ani, dar nu au făcut absolut nimic pentru ei.
Vasile Lacatuş, Mihai Canaloş, Ion Pătraş, Mariţa şi Irinela Voloşin, Vasile Birău sunt doar câţiva vo­lohi dintre cei pe care i-am întâlnit şi care se gân­desc la România ca la un vis mult prea îndepărtat...

"Şcoală rumânească la cupiii noştri"

Poroşcovo

 

Femei volohe, în grădină, la plantat de crumpeni

 

"Minune mare! Minune mare c-o vinit rumânii. Rumâni ca voi, care ne-o dzâs că eşte undeva ţara nostră!... Noi, işi (aici), între ucraineni, am fost nu­ma-ntr-o parte daţi, lăpădaţi de toţi. No, ui­taţi-vă-ţi: în sat, ucraineni-s tuturinde! Ei ne îngână şi ne spurcă pe noi. Până să veniţi voi, am gândit că... pe noi nu ne iubesc nimeni."
Prin ce miracol şi-au păs­trat limba oamenii ăştia? Ce taină s-a ascuns în acest grai, încât ei au hotărât să "nu-l lepede" şi "să-l păzască" cu sfin­ţenie, secole întregi, de izo­lare şi persecuţii? E incredibil, ilogic. Nicio limbă nu rezistă atât, fără şcoală, biserică, fără drepturi sociale, într-un ţinut atât de îndepărat şi duşmănos dintre patru ţări străine - Ucraina, Polonia, Slovacia şi Un­garia - unde a vorbi româ­neşte a însemnat mereu că eşti proscris. Bătrânii spun că "au în sânje" limba. Cei mai tineri, că aşa s-a pomenit. Singurii trei volohi care au fost vreo­dată în România: Vasile Hor­vat, zis Birăul, cu soţia sa Ma­ria, şi Vasile Lacatuş, când s-au întors în sat, după câteva zile, au spus tuturor că există un neam de milioane de oameni, unde toţi vorbesc la fel ca şi ei. Pe stradă, în case, doar ro­mâ­neşte... "O fost on şoc mare-mare! Minune!", spunea me­reu Vasile Lacatuş, amin­tin­du-şi de anul 2009. "Nu-mi ve­nea a-mi crede că prişepéam pă stradă, tot ce vomini (oa­menii) grăiau, că vedeam peste tot vomini cu firea tot ca a noastră. De-atuncea, noi sâmţim că suntem români. Atâta am gândi (vrea) noi: să potem să avem şi noi şcoală rumânească la cupiii noştri. Tare ne-am îmbucura să poată şi ei a scrie, să meargă ala Ru­mânia, unde-i aşa mândru".

România, surdă şi mută

Copii de volohi strângând lemne pe malul apei

 

Li s-au promis multe de-atunci. Paşapoarte şi vize. Ajutoare şi bani. Tabără gratuită în România, de o săptămână, pentru 20 de copii din Poroşcovo. Un spectacol folcloric românesc la ei în sat. Prefectul de Maramureş, preşedintele Consiliului Judeţean, i-a numit "eroi", fiindcă au reuşit să-şi păstreze limba aceasta "protoromână" timp de veacuri. I-a primit pe cei trei volohi, năuciţi de atâta atenţie, într-un cadru festiv, în Palatul Administrativ din Baia Mare şi le-au înmânat nişte diplome. Li s-au făgăduit abecedare româneşti, ba chiar două-trei calculatoare pentru copiii volohi - ceea ce ei n-au văzut niciodată până în ziua de azi. Problema e că, dacă volohii vedeau atunci prima oară România, România ştia deja de ei. Încă din anul 2000, când primii cercetători de prin Satu Mare i-au găsit întâmplător, sihăstriţi în "pin­te­nul" acela împă­durit de Ucraină dintre trei ţări stră­ine. S-au trimis informări către oficialităţile române. Au mai fost vizitaţi de atunci de alte grupuri de profesori "cu­rioşi" - care specialişti, care nu -, ce-au dus vorba mai departe, promiţându-le localnicilor că vor reveni grabnic cu ajutoare. S-a vorbit mereu de "un tezaur viu" - o altă comunitate de 10.000 de su­flete româneşti, la o distanţă atât de mare spre nord! - ce ar putea schimba, efectiv, istoria Vlahiei vechi. Încă din anul 2006, s-au făcut memorii către Consu­latul României la Cernăuţi, către mulţi demnitari români. Absolut niciun răspuns! De la descoperirea lor şi până astăzi, absolut nicio veste nu a venit de la oficialităţile române. Niciun ban, niciun ajutor, niciun semn de viaţă! De parcă nici nu ar exista. Singura vizită, cât de cât oficială, s-a petrecut în anul 2012, din partea Consulului României la Cernăuţi, dna Tatiana Popa. A ascultat dorinţa fierbinte a volo­hi­lor de a avea şcoală şi legături cu "ţara mamă". Apoi a plecat, şi iarăşi peste sat s-a aşternut uitarea. Tot în acelaşi an, Ioan Botoş - un apărător militant al tuturor românilor din Ucraina - s-a dus iarăşi la prefectul Maramureşului, domnul Anton Rohian, cu o petiţie din partea volohilor de a fi sprijiniţi la înfiinţarea unei şcoli româneşti. Fără măcar să promită că va trimite dorinţa lor mai departe, acesta i-a dat următorul răspuns, în prezenţa tuturor: "Ce şcoală românească?! Mai bine să se-apuce să-nveţe engleza de pe net!..." Care "net", domnule pre­fect?!...

Românii lui Botoş

Marita Volosin, mamă a 13 copii

 

Până acum 10-15 ani, volohii trăiau realmente ca în Evul Mediu. Nu e o exagerare. N-aveau apă cu­rentă, garduri la casele de chirpici, în care trăiau câte cincisprezece, în două odăi, cei mai mulţi nici lumină electrică. Majoritatea lor nu văzuseră vreodată tele­vizor, bomboane, nu vorbiseră vreodată la telefon. Trăiau din cioplitul lemnului, mâncau doar din ce le dădea pământul. Sutele de copii le umblau în fundul gol, pe uliţe. Nu ştiau nici să-şi scrie numele, drept care ucrainenii îi păcăleau adesea să semneze tot felul de documente, momindu-i cu ciocolate sau sticle de ulei, pentru ca apoi să le însceneze infrac­ţiuni şi să-i bage la puşcărie. Acum zece ani, la reforma agrară din Ucraina, când pământul comunal s-a-mpărţit în mod egal cetăţenilor, "rumânii" au primit maximum un ar - doi. N-au fost înregistraţi în acte, nici la recensământ, deşi cu toţii au declarat că nu sunt ucraineni, ci "rumâni-volohi". Au fost discriminaţi în şcolile ucrainene. Umiliţi şi înjuraţi, când ieşeau pe uliţă din "tabăra" lor. Lăsaţi acolo să dispară, "să nu ridice capul" niciunul. Să nu fie văzuţi în societate. Însă, prin cine ştie ce miracol, ei nu s-au lăsat...

Dr. Ioan Botoş din Apşa

 

Nici astăzi, situaţia nu e mult diferită. Singurii oameni care au făcut ceva pentru aceşti însinguraţi sunt doi: pastorul cernăuţean Ion Pătraş şi "patriotul din Apşa", Ioan Botoş. Amândoi români de dincolo de Tisa. Cel dintâi, fiindcă, pe lângă că le-a pro­po­văduit Cuvântul Domnului, s-a apucat efectiv să îi în­veţe limba română, de 5 ani de zile, împreună cu soţia sa, Gabriela. Cel de-al doilea, deoarece, prin Fundaţia sa Regională a Românilor din Trans­car­patia, numită "Dacia", s-a străduit necontenit, vreme de 15 ani, să îi ridice din bezna uitării. El i-a adus - pe cheltuiala lui - pe cei trei volohi în România. El a făcut şi memoriile către oficialităţile române. El a înflăcărat şi alte fundaţii de români ucraineni din Maramureşul Istoric, să meargă în "convoaie-auto" spre Poroşcovo, cu alimente şi haine. Le-a îmbrăcat volohilor copiii. I-a stimulat cu bani pe cei mai răsăriţi, să viseze la mai mult. Astăzi, încearcă să le facă paşapoarte şi vize. Le-a adus abecedare româ­neşti, cărţi simple, cu desene din care să înveţe cu­vinte cu litere latine. Acum, când îi întrebi, volohii din satele astea îşi spun simplu: "Noi suntem români. Suntem «românii lui Botoş»!" Doi oameni, "doi Ioni" care, prin truda lor, au sfinţit locul. Doar doi. Însă acum, cei 10.000 au nevoie de mai mult...

O casă şi-un învăţător

Pui de vlah

 

E mâhnit tare Ioan Botoş, în casa lui preschimbată în muzeu românesc, din Apşa de Jos - o impre­sionantă colecţie etnografică, cum nici în muzeele Bucureştiului nu vezi. "Ce să vorbim de volohi, dacă nici pe noi, românii de aici, de lângă graniţa cu Ma­ramureşul, statul român nu ne recunoaşte de români. Noi, care avem documente clare, din 1918 până în '21, care-am avut membri în primul Parlament al României Mari. E strigător la cer! Ce se poate face pentru volohi? Eu n-am realizat decât începutul. Să nu-i las să moară de foame. Să-i conştientizez cumva, să afle cine sunt. Ar trebui urmaţi nişte paşi clari, aşa văd eu lucrurile. Mai întâi, o amplă cercetare a zonei. Să aflăm câţi sunt, exact, locurile unde sunt. S-ar putea încă să mai fie surprize, dincolo de cele unsprezece sate ştiute, dar prea puţin cercetate. Apoi, de stabilit acolo nişte persoane de încredere, aşa cum îl am pe Vasile Lacatuş la Poroşcovo, unde am deschis recent o filială a fundaţiei. Un fel de «lideri locali», care să păstreze legătura între ei, căci volohii se cunosc toţi cu cei din alte sate, nu se înrudesc decât între ei. Apoi şcoala. La Poroşcovo ar trebui deschisă urgent. E ceva birocraţie, dar cunosc sistemul şi pot să ajut de îndată. E nevoie de acordul a 20 de familii de volohi, care abia aşteaptă să semneze. Astfel, ucrainenii sunt nevoiţi să fie de acord, căci e legal. Dar ne trebuie o casă, mai ales un învăţător de limba română, să vină acolo. Asta e cel mai greu. Iar la sfârşit, pasul patru: duşi nişte copii volohi în România. Asta ar fi ceva extraordinar. Măcar două săptămâni, să stea puţin acolo, pe unde se poate. E greu de făcut paşapoarte, de obţinut vize. Costă mult. Dar merită însutit efortul. În două săptămâni, un copil prinde foarte mult, vine acasă şi povesteşte şi la alţii, care vor vrea şi ei să înveţe româneşte... O şcoală! Chiar şi într-o căsuţă din aia de chirpici. Asta ar fi marea lor sal­vare!... "
Medicul Ioan Botoş din Apşa de dincolo de Tisa (peste "drum" de Săpânţa) îşi cheltuie tot venitul pentru asemenea cauze. Fabulosul muzeu din casa sa e realizat doar pe cheltuiala familiei Botoş - singurul muzeu românesc privat de pe teritoriul Ucrainei. "Sunt oameni de-o mie de ori mai patrioţi aceştia - Botoş şi volohii lui - decât noi, cei din România", îmi zic, trecând înapoi gra­niţa de la Sighet.

Volohii români, certificaţi în Diplomele maramureşene

Prietenele la sfat

 

Prof. univ. dr. Ilie Ghergheş de la Universitatea de Nord din Baia Mare e dintre primii istorici care i-a moni­torizat constant pe volohi. Tot un apro­piat al lui Botoş - "ucraineanul" care i-a înlesnit deplasările de cercetare acolo, încă din anul 2006. De atunci, profesorul Ghergheş a mai fost de opt ori, cunoaşte foarte bine, dinăuntru, "problema volohilor". Concluzia sa este una singură: "Sunt români. Sunt documente. Diplomele maramureşene ale lui Ioan Mihalyi, din secolele 14 şi 15, certifică faptul că în regiunea Poroşcovo au fost împroprietărite comunităţi de «volohi rumâni». Mai sunt şi alte lucrări. Secolul 15 îl putem atesta cu siguranţă. Deşi, dacă ne gândim la satele de pe lângă Poroşcovo, mult mai primi­tive şi puţin cercetate, am putea ajunge cu gândul până la daci. Să nu uităm că, exact în zona lor, s-a descoperit cea mai nordică cetate a lui Burebista, la Mala Kopanya. Imediat în apropiere, la Zemplin, în Slovacia, e o altă davă dacică. În aceste cetăţi s-au descoperit colane de aur aparţinând regilor şi chiar morminte de conducători daci. E greu de stabilit originea volohilor. Dar e clar că sunt vechi. Graiul lor e unul care se vorbea în Ardeal, acum 150 de ani. De ţigani nici nu poate fi vorba. Eu am predat paleografie latină şi slavă - sunt un pasionat al vechilor graiuri valahe. Limba pe care-o foloseau românii din Poroşcovo, când am venit prima oară la ei, era una mult mai primitivă decât cea de azi. Chiar ca specialist, greu puteai pricepe tot. Cam la a treia mea călătorie acolo, am reuşit să mă înţeleg mai bine doar cu un anume Mihai, un bărbat care la 45 de ani avea deja nepoţi. Dar care, fiind mai emancipat de­cât ceilalţi, a fost dintre primii volohi care au reuşit să se angajeze în construcţii, pe un camion, în Rusia. În camion, el avea un radio-casetofon, cum erau pe atunci. Şi-aco­lo, la radio, a reuşit să prin­dă câteva posturi româneşti, din care n-a înţeles tot ce se vor­beş­te, dar vor­bele l-au pus pe gân­duri. La ple­ca­rea din Ucraina, l-am întrebat ce ar vrea să le aduc, când voi reveni în sat. M-a ascultat con­centrat şi, până la urmă, a pri­ceput ce-am spus. A zis că nimic. Aşa cum zic oa­menii ăia săraci, «zărăstiţi», care nu vor să spere la ceva, ca să nu pară profitori. Era prea fericit că sunt acolo, că ne înţelegem, ca să poată dori mai mult. Am insistat: «Mihai, aş vrea să vă aduc ceva, un cadou...» Brusc mi-am dat seama că n-are de unde să în­ţeleagă franţuzescul «cadou». «Un dar...», am re­luat. N-a priceput. «Ăţi vrea ceva ciocolată, la cupii?...» Tot n-a înţeles. Apoi am aflat că el şi prun­cii lui nu mâncaseră de fapt vreodată ciocolată. "No, cevare pentru cupii. Orice! Să vă aduc nişte ju­că­rii!..." Nici de cuvântul «jucării» nu auzise. Şi atunci, scormonindu-mi memoria, mi-a venit în minte cuvântul «moimă». Un fel de jucărie rituală, o sperietoare folosită în practici magice - cuvânt vechi, din satele noastre ardeleneşti. De «moimă» auzise, domnule!... Nu mi-a venit să cred. A stat şi s-a gândit şi până la urmă a reuşit să îmi transmită dorinţa lui, care ar coincide, cumva, cu cea a tuturor volohilor, în numele cărora vorbeşte. «Ilie», a zis, străduindu-se să-şi aleagă vorbele. «Cel mai mult aş vrea să-mi aduci încă o casetă din aia, cu muzică de-a voastră ru­­mânească şi la «tabăra» mea, o învăţătoriţă de limba română!...»

"Tabăra" pe înserat

 

Abia când am auzit asta, mi s-au umezit ochii. «O învăţătoriţă de limba română!...» În secolul 21, cuvinte rostite de un om analfabet, care până atunci nu ştia cum se cheamă limba pe care o vorbeşte, nici unde se află ţara în care se vorbeşte acea lim­bă. Secvenţa asta am povestit-o în faţa Societăţii de Ştiinţe Istorice, în co­mu­nicarea mea din anul 2010. Toată asis­tenţa s-a emo­ţio­nat. Istoricii au venit apoi la mine, mi-au cerut detalii. Este tul­bu­rător, când îţi dai seama cum poate rămâne conştiinţa apartenenţei la un neam, în sângele unor oameni, du­pă atâtea veacuri. Şi chiar şi acum - na, uitaţi-vă! - când vă vor­besc, mă trec fiorii pe mână..."