FAPTE, LUCRURI ŞI FILOSOFII DE VIAȚĂ ÎN SOULMATES, alias SUFLETE GEMENE

          Cartea de faţă, SOULMATES (English Poetry) sau SUFLETE GEMENE (Poezii în Română), Editura eCREATOR, Baia Mare, 2025, Colecția POESIS, este o carte inedită, o carte bilingvă româno-engleză, sau invers, o carte de excepție care ne introduce într-o lume imaginară, printr-o seria de scrisori în versuri dedicate muzei unisex K., într-un monolog imaginar prin abordarea unor "...fapte, lucruri și filosofii de viață", toate acestea socotite drept un preludiu al iubirii.
          Prin ineditul ei, cartea, această colecție de poezii, intitulată SUFLETE GEMENE, este de fapt un artefact poetic, așa după cum chiar autoarea ne mărturisește, o imagine falsă care apare în preparatele histologice ale poeziei, prin care sunt explorate lucrurile sau filosofiile vieții în relația iubirii, luată drept axă existențială, dar nu numai.
          Prin însemnarea de sub titlu, percepută drept motto, "Poetul are propriul lui KA unde colorează durerea cu cerneală", Lidia Popa, ne introduce în vechea concepție filosofică egipteană, prin care trupul era considerat sălaşul sufletelor, iar în cazul în care, după moarte, acesta se va descompune, sufletul defunctului nu ar mai supravețui, iar posesorul acestui suflet ar putea experimenta o a doua moarte, în viața de apoi, o moarte definitivă, de data aceasta, și fără întoarcere.

          Sufletele, sau elementele spirituale, mai bine zis, care intrau astfel în constituirea individului erau în număr de cinci în următoarea ordine: IB, KA, BA, REN și SHUT.
Elementul KA, pe care autoarea îl foloseşte în această carte sub forma grafică K., socotit drept muza unisex, nu este altceva decât energia impersonală, alias muza căreia i se adresează poeta în interioritatea sa.
          Privită şi tratată astfel, iubirea, ca idee principală a cărții, este o iubire posibilă în varii ipostaze, nelimitându-se doar la intenția de a iubi, luând în calcul şi acceptarea, ascultarea, îngrijirea şi meditația, absolut necesare păstrării şi hrănirii acestei iubiri.
În fond, iubirea înseamnă viață, înseamnă trăire, înseamnă a fi, fiabilitate, fire, iar îmbrățişarea generată de o asemenea iubire este în stare să hrăiască viața și să o mențină.
          Chiar dacă lucrarea de față pare că se referă în chip exclusivist la modul egiptean antic în tratarea problemelor complicate ale domeniului estetic al cărții; "O, Destinul meu al creației este gândul care ne uneşte! / Este posibil să călătoresc cu tine în aceeaşi barcă? / Când nu eşti aproape, vorbesc despre forma arborelui tău. / Râsul tău mulțumit K. îmi rămâne în minte" (RÂSUL TĂU MULȚUMIT ÎMI RĂMÂNE ÎN MINTE), ea, cartea, nu exclude nici modul european de a pune problemele complicate ale domeniul estetic, şi nici nu se poate altfel, deoarece substanța lirică a cărții se petrece în clipa în care interogația despre existența și despre structura frumosului este privită în întregul ei, adică la nivelul spiritului umanității; "În colțurile camerei prezidează poezia mea. / Filosofiile trecutului sunt încrustate pe pereții / timpului petrecut împreună în colbul nopții. / Este mântuirea sufletului, în timp ce oamenii sunt / distrați. / Ei se comportă ca un inamic, iar viața țipă. / Se plânge de rănile provocate de om, din egoism / (...) / Să ne găsim pe noi înșine și să reflectăm la o cale de mijloc. / (...) / Nu am înțeles niciodată dacă se referea la adâncurile / sufletului meu" (Idem, RÂSUL TĂU MULȚUMIT ÎMI RĂMÂNE ÎN MINTE).
          Totuși, în măsura în care gândirea estetică constituită în cadrul culturii antice europene a îmbrățişat, în fond, toate aspectele caracteristice ale domeniului de existență al frumosului, o asemenea pseudo-îngrădire deliberată a problemei, nu ştirbeşte cu absolut nimic calitatea fundamentală a cărții - sensibilitatea.
          Chiar dacă lucrarea de față, dați-mi voie să-i spun așa, debutează deliberat cu înfățişarea, în esență, a unei doctrine estetice din Egiptul antic, eul poetic rămânând fără niciun fel de aşteptări, "Din fericire, nu am chef, / indignat(ă) / față de cei care mă chestionează cu îndoială. / Sunt străin(ă), doar timpul ne va spune. / Niciodată oamenii! / Ei trăiesc din interese. // Rămân o enigmă în viață şi urc mereu / pe poteci unde lumina devine aspră, / O, luna mea eternă. Muza mea K. / sprijinul / rătăcirea veșnică în pădurile adânci" (CĂLĂTORIA NU E SCURTĂ), observăm la modul clar şi afişat, în ultimul poem al cărții, vast dar și concentrat, elemente din principalele doctrine estetice ale antichității greceşti, poem simbolic intitulat, LUMINA DINCOLO DE GRANIȚELE ÎNTUNERICULUI, prin care poeta se gândeşte acum la toate acumulările realizate în zadar pe parcursul vieții, "...lucruri care poate ar fi de folos într-o zi / iar la un moment dat îți dai seama / că ai uitat că le ai în dulapuri / și că toate lucrurile / au data de expirare. / Doar cărțile şi lucrările de artă / nu au nicio dată de expirare / şi înfrumusețează viața. / Cu toate acestea, întodeauna ne dăm seama târziu / că nu este pivnița de alimente şi / de băuturi sau cutia de haine / bogăția în care trebuie să investim, / dar întotdeauna altceva, / precum sănătatea și psihicul. / Cărțile şi arta sunt sănătate și psihic / care ne menține înțelepciunea vie, / lumina dincolo de granițe / de întunericul zilelor care au rămas" (Idem, LUMINA DINCOLO DE GRANIȚELE ÎNTUNERICULUI).
          Dar, inevitabil, va veni şi vremea când toate acestea se vor termina "...clipind, / la un moment dat. / Respirația grea ia o gură de aer proaspăt, / iar Moartea începe din nou cu lovituri violente, / (...) / Totul se poate termina astăzi, / Sau mâine / Pe pământul călcat în picioare de cei dragi înarmați, / viața se îneacă în sânge / (...). / Unde Moartea îşi face casă / nu mai poți visa, / privirea Celui Atotputernic / este acoperită de glaucom. / Răul trebuie eradicat, / dar bisturiurile sunt surde, iar orbii / nu ascultă rațiunea! / Ei nu văd sângele ieșind / din fântâni, jgheaburi ale morților / Cărora nu le mai este sete, sau fără suflare" (Ibid, LUMINA DINCOLO DE GRANIȚELE ÎNTUNERICULUI).
          Gândind în sensul acesta, şcoala pitagoreică constituie un începutul, iar ideea de muzică a sferelor, cu toate armoniile semnificației sale omenești poate fi socotită, pe drept cuvânt, un model inițiatic al primelor reflecții estetice în cultura europeană, poeta ajunge și la noțiunea de Pace, noțiune opusă Războiului, moment în care armele să nu mai zăngăne, iar arta, muzele să cânte liber, "La răscruce de frontieră / strălucind de inovație, / două chibrituri ard dorințe / într-o îmbrățişare, / redefinându-se cu culorile sacre / o operă de artă care hrăneşte spiritul / luminând noaptea sfârșitului lumii / pentru a găsi dorința supremă: / Pacea. / În schimb avem un vis întunecat. / Acum realitatea este vie / pentru a atinge lumina de aproape". (Ibidem, LUMINA DINCOLO DE GRANIȚELE ÎNTUNERICULUI).
          Deosebit de convingătoare rămân şi gândurile despre artă ale lui Platon. Observă lucrul acesta şi Lidia Popa, care este convinsă de faptul că în vederile marelui antic, arta se manifestă în calitatea ei de natură modificată, iar aceasta, în folosul şi pentru comoditatea ființei omeneşti.      
          Astfel, arta imitativă a lui Platon rămâne, la urma urmei, o simplă chestiune de eficacitate socială, şi lucrul acesta, în măsura în care, spre deosebire de Bine, Frumosul se defineşte în calitatea lui de a fi prielnic sufletului omenesc.
          "Dincolo de granițe, zorii ard înainte de a începe, / (...) / Lumea nu mai respiră pentru că / mai gândeşte la gloria deşartă. / Timpul care a fost prin istorie, / ca fulgerul se repetă / necontenit. / Platon vorbeşte prin vocea lui / filosof contemporan, (...) / pentru a trezi conştiințe. / Tierii au nevoie de ea / de un ghid spiritual, / de un crez şi cărți. / Studiului nu este o glumă, / o conexiune prin cablu online, / este socializare cu arta supravețuirii / dintre cei mai dotați intelectual / într-o lume în care divertismentul / intră pe o bandă preferențială. / Astăzi, cred doar că nu totul este pierdut / dacă tinerii îşi pun întrebări / întrebări care stimulează răspunsurile ...", iar "Spiritul trebuie să integreze materia / Şi nu invers, /(...) / În fiecare zi există un nou Dante ori un nou Da Vinci. / Ceea ce ai dat îți aparține, K. / Arta dăruirii de sine / este lumina dincolo de limitele întunericului" (LUMINA DINCOLO DE GRANIȚELE ÎNTUNERICULUI).
          Mesajul pe care Lidia Popa ni-l transmite prin splendida sa carte, credem că se referă la faptul că natura, cu toate elementele ei, și arta, cu tot ceea ce reprezintă ea, au fost, sunt şi vor rămâne cele două forțe de inițiere în lume.
Dar, ținând seama de faptul că în viziunea spiritualistă integrală a lui Platon, artele nu mai pot oferi o simplă reproducere a lucrului văzut, ele întorcându-se la ideile din care derivă însăşi natura, natura umană, în special, va trebui să căutăm în noi, să ne cizelăm până ce vom deveni noi înșine o operă de artă desăvârşită.
          Poeta, eseista, naratoarea şi gânditoarea Lidia Popa, recunoscută în Italia și-n străinătate pentru activitatea sa literară, şi pentru opera dânsei atât de bogată, scrisă în română, italiană şi-n multe alte limbii drept exercițiu de cunoaştere, s-a născut în România, în localitatea Piatra Șoimului, jud. Neamț, la 16 aprilie 1964.
Și-a terminat studiile liceale la Piatra Neamț, cu Diplomă de Liceul, după care a urmate alte cursuri administrative, domeniu în care a lucrat până când a decis să emigreze în Italia.
Colaborează cu asociații culturale, cu cercuri literare, reviste literare și publicații, în scris şi online, organe de presă literară română, italiană şi internaţională.
          Din poemele cuprinse-ntre coperțile acestei minunate cărți, răzbat foarte clar gândurile problematizate ale poetei, care privesc viața într-un fel aparte, analitico-filosofic, în care apar multe necunoscute însoțite de speranță de bine.
          Poeta renunță la libertatea intimă, aceea de a sta în aşteptare, angajându-se în lupta cu viața, în vâltoarea acestei vieți trecătoare, convinsă fiind că va realiza ceva bun, pentru prezent și viitor.
          În asemenea momente, sufletul eului poetic apare oarecum ușor derutat, dar nu în ipostaze chinuitoare care să-l macine şi să-l dărâme, ci în momente de ușoară acalmie generală, pe care o generează tocmai absurditățile acestei vieți care, de multe ori ne sufocă prin iraționalismul ei.
          Autoarea prezentei cărți, doamna Lidia Popa, a reușit să-şi fructifice aici vocația sa creatoare de valori în nişte demersuri meditativo-estetice coerente și pasionante, acum când la nivel literar, discuțiile despre ordine și dezordinea polarizează tot mai mult conştiințele, exprimându-şi atitudinea sa estetică, o atitudine antientropică, încrezătoare în ordinea interioară a ființei umane, şi implicit în comunicarea în artă și prin artă.