RETORTA DE ALCHIMIST, CLEPSIDRA CU VISE, PĂPĂDII, FIORI ŞI ISPITE A IOSEFINEI SCHIRGER - GNOSEOLOGIE FANTASTICĂ

Fântânile cu poezii există. Iosefina Schirger le-a văzut arzând de stele, pline de apa vie a cuvintelor ce se mișcă, izvorăsc unele din altele, își înmulțesc sensurile, capătă formă, își respiră zborurile și gândurile de neîntâlnite experiențe, preschimbându-se în scrisori ce sfârșesc prin a fi poeme. „Fiindcă nu te găsesc, te-am inventat.” „Aș vrea o vară să mă scald în ochii tăi de Mare Neagră.”
Aș putea continua cu exemplele și o s-o fac, dar mai e ceva: Ce este poezia? Un descântec trecut prin veacuri, care, repetat, într-o lume învolburată, nebună după contabilizare devine „un exercițiu de trezire”, „o clipă de magie”. Luptând cu lumea toată, autoarea găsește în poem poarta către cer, veșnicia, apa vie.
Cele peste cincizeci de volume de poezie publicate de Iosefina Schirger sunt însemne la vedere despre nevoia de necuprindere, mărturisiri de dezlegare scrise pe zăpada vieţii, cu o caligrafie al cărei destinatar este doar cititorul. Este ecoul unei vieţi căreia îi trebuie mai mult decât întristări şi bucurii: Inima trebuie să bată repede - repede, neînţelese umbre trebuie să sclipească în priviri, dimineţile trebuie să fie de smarald, lupta trebuie să fie aproape geloasă, cu accente de furie metafizică, din care niciun aisberg nu se va salva.

O cosmogonie a eforturilor omeneşti. Clipa e trăită cu puterea omului care luptă nu pentru împlinirea unui vis, ci pentru visul însuşi. Ea poate să-şi vadă viitorul: va ataca ţărmul, îl va atinge cu dorinţa ei, tulburând trecerea prin timp. Un om - un destin - o idee de schimbare prin iubire… Un stil unitar, epistolar, în care cititorul se poate considera fericit că este adrisantul, chiar dacă până acum nu a primit nicio scrisoare. Scrisul zvâcneşte, creşte, vindecând răni. Timp desfrunzit, mărturii de iubire, dovezi ale dăruirii de sine, infinite posibilităţi de salvare prin trăire interioară, împotriva lumii ce ne înconjoară...
Vorbirile Iosefinei sunt cărți ale iluziilor regăsite cărturărește. Încearcă a folosi mereu cuvintele corecte. Poezia ei te poartă prin toate poeziile cunoscute de la nichiteneştile cuvinte, la bacoviana stare de spleen etern. Autoarea îşi îngăduie câte iluzii vrea, se lasă în voia cuvintelor, o lume a poveştilor dusă microscopic, pragmatic, lucid, până la experiment. Ideile par limpezite în eprubetă. Ignorând absurdul, mintea devine roz, inima uşoară, sintezia având puterea magică de a schimba oamenii în pomi de hârtie. Magica furtună din cerneală macină orele, ca un pescăruş răsăritul, până “sângerează viorie hârtia”.
Lumea poetică a Iosefinei Schirger este un exerciţiu retoric împotriva căderii. Autenticitatea trăirilor răscoleşte. Tot ceea ce o înconjoară, e răsturnat, încins într-o retortă de alchimist şi luminat cu o mână de stele. E ca şi când ar face curăţenie prin sertarele vieţii, păstrând doar spiritul implicat, rezistent, puternic. Poeta îşi poartă amintirile şi viitorul în braţe, jertfindu-se sieşi, ca să renască din propria nedormire. Încearcă a folosi mereu cuvintele corecte. Umbrele se despletesc ca în descântece, necăutând răspunsuri, ci trăiri narcotizante venite din licăriri de cuvinte atotcuprinzătoare. Prin poezie vine salvarea lumii visate, dorite, ocrotite cu zidurile coperţilor unei cărţi. Aici încap frământările, viscolele, dragostea şiroind. Poeta caută o lume a normalului, până ajunge la rezultatul dorit: La limită nicio iluzie nu este pierdută!
Gnoseologie fantastică, soldat al scrisului de mână, punându-şi sufletul pe oricare filă, încercând puterea fiecărui cuvânt ca într-un poligon de tragere… Un cuvânt, o armă! Întrebând, aşteaptă. Culegând stele din ţara de ger, dă forţă verii prin senzaţia topirii în creuzetul sentimentelor. Acestea fac iarba, frunzele, orizontul să râdă într-un tedeum panteist, ca o evadare din lumea anotimpului arşiţei viscolite, în lumea nemuritoare a poeziei. De oriunde te-ai uita, vezi frumusețea strălucitoare. Textul este asumat cu responsabilitatea unui soldat. Poeta nu trădează, ci păzește dragostea înaltă, în forma ei pură, chiar cu sentimentul propriei destrămări, ducând spre ideal și mit.
Giuvaiere din împletituri simple de simțire şi rouă, versurile Iosefinei Schirger au forța descântecelor şi au aripi, fiindcă sunt încărcate de libertatea iubirii neprefăcute. Poeta reinventează existenţa, uneori nedreaptă, punându-şi amprenta pe fiecare cuvânt, vers, pagină, cu o dăruire imensă, necondiţionată şi într-o estetică a sentimentelor respirabilă. Simplitatea textului transpune cuvintele în păsări, fără aşteptări, doar aşa, fiindcă inima îi e răvăşită de insomnii. Pentru poetă importantă este salvarea de tristeţile pământeşti, de prăpastia sincerităţii. Nu aşteaptă ca lirica să-i rezolve, ca o terapie, alergarea spre vară, ci, dimpotrivă, se implică. Absolutul nu se găseşte în oglinzi limpezi, ci în dimineţi cu obligatorii oglinzi sparte de la luptele purtate. Fiecare poezie este topită în creuzetul cititului, înţelesului, neîmplinitului, revenitului, fiindcă în orice poet bun stă un colţ de cub spart. Iremediabil prinsă în propria-i viaţă de soldat răvăşitoare, niciodată prevăzătoare, poeta ne arată că lumea este pentru fiecare creaţia proprie, cheia sa putând să deschidă porţi, uneori până la cer.
În sine, rasfăţul promis este o răscolire după vise, între pământ şi cer, destrămarera apărând ca un joc în care nu se moare, iar autocunoaşterea, deşi grea, aduce binele. Versurile curg firesc, logic în toată contradicţia lor, devenind, instaurând maniera schirgeriană, în care stilul paradoxal abundă, creând o atmosferă plină de farmec în care stelele răsar din fântâni trezind, imagistic, zmeii la viaţă. Totul e notat minuţios ca într-un jurnal, comunicarea fiind salvarea care o scoate pe Ana din zid, într-o întoarcere a jertfei. Creaţia creşte din fântâna unui Manole chemat, invocat, utilizat ca alterego, dar care nu vine, ci rămâne în starea sa de creator de mănăstiri vii. Monologul interior, dialogul liric şi clar descoperă un scriitor dintr-un timp aleator, cu un dar al intuiţiei lingvistice de o mare naturaleţe, cu un fel de vorbire pe care am descifrat-o ca scursă din descântece, bună de pus pe rană.
Poezia Iosefinei Schirger este o stare verticală de lumină sângerând, atinsă de fiori şi ispite. Cuvintele se zbat obsedant să cucerească inima unei cicori, acolo unde mâinile – păsări în vâltoare – nu au reuşit. Goale, cuvintele se umplu de sens pentru a hărţui până la marginea clipei, până la izvoare. Te scalzi atunci într-o clepsidră cu vise şi păpădii, privirea îţi devine temniţa soldaţilor lumii pierduţi în războie, iar fântânile se tulbură. Apoi “vine o vreme liniştită” când, în pulsul ei remanent, suie sângele lui. Poeta este o călăuză. Prezintă partea necunoscută a Lunii, pe care, tu, cititorule, ai uitat-o. Citeşte să vezi că eşti la o “azvârlitură de condei” de ea! Povestea arde, te consumă până la cenuşă...
Corespondenţa lirică a Iosefinei este un fluviu de epistole, un fluviu cu meandre, ocolişuri stilistice sau cu izbiri de-a dreptul, uneori ieşindu-şi din starea de oglindire, de cântec dus în spirală prin toate stările de agregare. Este o luptă în tălpile goale cu un zmeu misterios transformat de nesomn şi valuri de siliciu, fie în vară, fie în iarnă. Cuvintele se contractă sau se întind, schimbându-şi sensurile, înstrăinând obişnuitul, transformându-l într-o altfel de realitate. Vorba lui Nichita: “nu există mijloace poetice în sine, în afara poeziei”. În lupta de a fi fericit, strigătul, nesomnul pălesc, se risipesc în faţa purităţii unei narcise, verbele curg în şiroaie de ploaie, focul trebuie să ardă, ca apoi totul să renască. Poeta îşi îneacă tăcerile, incendiază iarna ca să o transforme-n primăvară, dar, în final, “scrisorile ajung în stare bună la adresa de pe Lună.”
În poeziile sale, Iosefina Schirger îşi dezvăluie extraordinarul talent de a modela regnuri întregi de cuvinte. O răbdare tulburătoare, un pastel plin de culoare, un potop de verbe ca velele unei corăbii, ducând inegalabil fiinţa mai departe. Substantivele se adaugă puţine, pentru a fi ancore sufletului, comunicând acţiunea. Vorbe de catifea! Elementele primordiale ale filosofiei sunt utilizate într-un perpetuum mobile: eu, “un cer de taină şi de vânt, apelor tale parcă le descânt… Lumina ne-a zdrenţuit. Mă consumi până la punctul de a fi nefericit.” E o lume feerică, abstractă în care “nu există poeţi, doar poezie şi unde ceea ce nu vezi, te vede.” Inspirată de absenţe, Iosefina Schirger ştie să aleagă cuvintele, să le aranjeze sonor, să le dezvelească emoţia. Simulând o rotire, răscolind înţelesuri ascunse, ferindu-se de nume “căci ele numesc” - vorba marelui Nichita - introduce formule complexe “ca o momeală”. Stări, aripi, secunde sunt arse în retorta de alchimist. Substanţa se consumă vizibil, până la nefericire. E o lume văzută din propria experienţă, o cotropire a sinelui celuilalt, până la contopirea panteistă. Sentimentul iubirii devine dimensiune a cunoaşterii, când, de deasupra, harul, graţia, divinul umplu paginile goale.
Mi-ar plăcea să citiți aceste versuri, fiindcă sunt ivite din suflet. Nu sunt fotografii, în nici un caz, ci altceva, acel ceva pe care puțini îl pot înțelege și digera: poemul etern... Iosefina Schirger este un poet cu viitor, pentru că poeziile sale sunt despre viitor, pe care îl scrie prevestindu-și-l, conferind cuvintelor valențe noi, extrase din Olt, din Marea Neagră, din Munții Carpați. Ai crede că pictează. Din poezie culorile se revarsă în nuanțe de metaforă.
Cum îşi expune autoarea propria viziune poetică asupra lumii? Înţelegerea şi iubirea transgresează realul, lăsând locul unor poveşti, valori unde tandra melancolie şi logica tainică a iubirii devin resorturile trăirii revelatoare. E o ordine care neîncetat curge, un izvor devenit fluviu prin adunarea afluenţilor sentimentelor. Iosefina vede cuvintele, vede desfăşurarea poveştii de dragoste în acţiune şi cu afecţiune. Nimic, nimeni nu poate opri vijeliosul tăvălug al devoţiunii, sărbătoarea spiritului, foşnetul universal ce înfrumuseţează lucrurile şi face copacii să înflorească, într-un cuvânt beţia fericirii pe care numai dragostea ne-o poate da.
Primăvara este şi anotimpul poetic al trezirii, înverzirii, înfloririi cuvintelor, al tulburătoarei explozii a culorilor, al naşterii de pulsiuni noi. Primăvara Iosefinei îmbogăţeşte lumea cu străluciri: metaforele se îmbină cu forţa ideilor, senzorialul cu materialul inimii ei de pom înflorit. Poezia trebuie citită cu voce tare, cu intonaţia unui greier ce atinge octavele orgoliului, punând la căruţa de stele caii înaripaţi ai unei imaginaţii sentimentale tangibile: iubirea o vezi, o pipăi, o simţi ca pe minunea înfloririi copacilor într-o noapte de vis. Fiecare poezie devine o treaptă pe scara echilibrului omenesc sprijinită de tâmpla cerului. E o lume onirică, răscolitoare, zăpăcitoare, care face păsările fiinţei să se izbească de geamurile propriilor nelinişti. Destinatarul cititor se trezeşte devorat, îmbrăţişat, viscolit de arsura poeziei. A nu se citi în gând, fiindcă te poate topi ca zăpada, risipi ca ceaţa unei dimineţi calde sau izbi ca valul de bazaltul stâncii…
Cuvintele alese sunt esenţiale, tulburătoare, spirituale, aprind scântei, pornesc furtuni, dar în acelaşi timp zâmbesc întunericului, uscând cerneala ca pe un nămol binefăcător. E un aluat frământat cu maia stelară şi iarbă a fiarelor ce reporneşte mecanisme complicate cunoscătorilor, făcându-i să-şi deschidă aripi de pasăre către această lume. Personajul misterios al poeziilor Iosefinei nu este un zmeu, ci omul complex, curajos până la marginea împrăştierii propriei cenuşi.
Dialogul Iosefinei Schirger este unul peripatetic, aristotelic, în care se susține dimensiunea atemporală a poeziei: „Cuvintele se fac minuni, întrec orice magie”, mergând și obligând interlocutorul la mers, fiindcă „suntem liberi ținuți împreună”. Când poeta nu le poate transfera energia și puterea ei, cuvintele se răcesc, „dar speră că va veni un timp, o eră când vor fi cer topit, o sferă”. Când spiritul este aproape de țărână, pierzându-și vitalismul, căci nu a putut ține o veșnicie clipa cea frumoasă, poeta parcă se predă: „Zâmbește, iartă-mă și du-mă în țara ta de lapte și de humă!” Artizanul prelucrează vocabulele în profunzimea lor, atingând natura extraordinară a comunicării prin vers. Nu invocă muza, ci, expunându-și cu sinceritate sufletul, caută fericirea în anodina lume din afară. Cuvintele folosite sunt cele de demult, esențiale, perfecte, oglindite în amintiri și vorbite în vise.
Să te desfătezi cu taifasul, scăldându-te într-un timp creator, când cei mai mulţi dintre noi aleargă după himerele vieţii, mereu în competiţie, accelerând la maxim uitarea, iată adevărata trăire pe care autoarea ne-o face cadou, ca pe un ritual uitat. Iar în risipirea care ne înconjoară, acest cadou este unul scump, răscolind plăcute amintiri cititorului.
Din ce apare belşugul de mărinimie al Iosefinei Schirger? Din înţelegerea faptului că a dărui înseamnă grijă de esenţa vieţii celuilalt. Astfel iubirea se întoarce înmiit, cu rod, la omul generos. Ca în “Micul Prinţ” în care vulpea spune: “Esenţialul nu e vizibil decât cu inima”, tot aşa aici: “De-atâtea anotimpuri, de atâtea nopţi te amăgesc, îţi bat la porţi! Îţi trimit scrisori, frunze, crengi cu flori. Le primeşti, zâmbeşti, le ignori… că nu te aud, că stai departe, încât am scris, ţi-am scris o carte.” Poeta reinventează existenţa, uneori nedreaptă, alteori ruinată, punându-şi amprenta pe fiecare cuvânt, vers, pagină, cu o dăruire imensă şi necondiţionată şi într-o estetică a sentimentelor respirabilă.
Aşa a rezultat un spaţiu proiectat cu drumuri pe care se întâlnesc feţi şi cosânzene pregătite de iubirea totală, letală, paradisiacă. Autoarea îşi arogă toată libertatea de exprimare, pictând cu un penel subţire, în forma de lacrimă, un alt sperat destin. Simplitatea textului transpune cuvintele în păsări, fără aşteptări, doar aşa, fiindcă inima îi e răvăşită de insomnii şi inorogi înalţi. De obicei inima merge cu ochii închişi, lichide păsări curg sibil, dragostea înfloreşte la marginea exoticelor oaze ale plăsmuirilor.
Pentru poetă importantă este salvarea de tristeţile pământeşti, de prăpastia sincerităţii. Nu ne cere să-i citim poeziile, ci propriile noastre suflete iernatice, palpitând în cădere, dar însetate de flori şi ridicări spre stele. Cine descifrează codul secret al plăsmuirii sale va găsi apa, lumina din care curg cuvintele, aripile întinse ale îngerilor scânteind care arată lumii posibilul.
În vaporoase răsturnări de inspiraţie, poeta nu aşteaptă ca lirica să-i rezolve, ca o terapie, alergarea spre vară, ci, dimpotrivă, “chiar dacă viaţa o strânge”, se implică româneşte, vitejeşte, înverzind gândurile întru bucurie. Absolutul nu se găseşte în oglinzi limpezi, în înserări, ci în dimineţi cu obligatorii oglinzi sparte de la luptele purtate. Fiecare consoană cursivă este topită din creuzetul cititului, înţelesului, neîmplinitului, revenitului, fiindcă în orice poet bun stă un colţ de cub spart. Iremediabil prinsă în propria-i viaţă de soldat fervent, uneori răvăşitoare, niciodată prevăzătoare, dar coerentă în solicitări, Iosefina Schirger ne cere să înţelegem că lumea este pentru fiecare creaţia sa, codul lui, cheia sa putând să deschidă porţile, uneori până la cer. Sau nu…
Așadar, dacă vă plac capcanele și nu vă este teamă de abisul cunoașterii din voi, pe care fiecare-l tremură ca frunza, e timpul să treceți la o lectură spirituală în stilul haiku abstract al Iosefinei! În poezia ei te poţi pierde, te poţi plimba pe cărări dogoritoare de sensibilitate şi trăire. E un dar inedit pe care, cu generozitate, poeta ni-l face. Ii urez Iosefinei Schirger să ne descifreze în continuare neantul cu aceeaşi pasiune şi dăruire ca până acum! Toate pânzele sus și succes în lumea învolburată a poeziei!