talposDeschizând cartea doamnei Claudia Talpoș, observăm, de la primele pagini, că poemele pe care le-a conceput au puternice inflexiuni filosofice, ce dezvăluie afinitatea scriitoarei pentru creațiile lirice de factură meditativă. Temele de gândire pe care le exploatează, pe parcucursul volumului, provin dintr-un filon poetic și filosofic universal și se referă la: curgerea nestăvilită a timpului, mitul eternei reîntoarceri,  problema adevărului și a sensului iubirii.
Scrise într-o perioadă de 5 ani, începând cu 2020, versurile sunt, inevitabil, marcate de „vremea pandemiei”, de restricțiile din perioada respectivă, care ne-au obligat să ne reîntoarcem la noi înșine, și, de ce nu, să redescoperim poezia din noi. Există o anumită melancolie, o formă delicată de indignare și o incurabilă speranță în poemele din carte.
Fascinant, spre exemplu, este motivul trecerii implacabile a vremii, prezent în acele poezii în care,  doamna Talpoș își expune concepția personală asupra ideii de timp, ajungând la concluzia că acesta are un caracter ciclic și este ireversibil. În poezia „Stelele tot cad mereu”  face poetice referiri la timpul „care curge prin albastru”.

Scriind despre „roata ce-nvârte timpul iute” autoarea își exprimă, de la bun la început, îngrijorarea legată de  prea rapida trecere de la un anotimp la altul, apoi, depășindu-și anxietățile, ajunge la concluzia că trebuie să ne echilibrăm balanța sufletului, trăind clipa, cu tot ce are ea mai bun de oferit.  

„Lacrimi multe fără sunet
Au umplut golul rămas
Timpul curge prin albastru
Așteptând ziua de azi.” („Stelele tot cad mereu”)

Meditând  asupra fragilității vieții și asupra trecerii inevitabile a  timpului, autoarea introduce un ton meditativ în poezia  „Stelele tot cad mereu”, poezie ce devine o amplă metaforă prin care sugerează  efemeritatea vieții. Ideea este împărtășită și de cosmosul care, personalizat,  devine martor și empatizează cu sentimentele autoarei, ce este pierdută într-o inefabilă călătorie interioară.  
Timpul și spațiul sunt evocate poetic, iar dorurile neîmplinite și speranțele ne conduc, crede scriitoarea, într-o nemărginită poveste a introspecției. Plânsul stelelor aduce în prim-plan un sentiment de compasiune cosmică, sugerând faptul că însuși universul împărtășește durerea autoarei și tristețea provocată de fragilitatea destinului uman și efemeritatea vieții.
Ideea perceperii subiective a timpului nu este nouă și a generat multiple dezbateri, atât din perspectivă literară, cât și din cea filosofică. Reamintesc, în acest context, punctul de vedere al lui Bergson care făcea distincție între diferitele modalități de percepere a timpului, delimitând, în mod clar, timpul subiectiv, de timpul matematic, adică obiectiv.
De pe un alt palier de gândire, Martin Heidegger conferea timpului, valențe metafizice menționând că perceperea timpului este strâns legată de „ființarea spre moarte”.
Revenind la construcțiile lirice din carte, admirabilă este modalitatea în care autoarea se joacă cu contrastele trecând prin sentimente opuse, înclinând balanța emoțională, când spre tristețe și dor, când spre speranță și bucurie. Un exemplu elocvent este oferit de poezia  „Dăruindu-i vieții tot”, ce  reflectă, extrem de bine, neliniștea emoțională a eu-lui liric.

„Izvorăște bob de lacrimi
Pentru tot ce a fost trist,
Gândul se rostogolește
Rămânând mereu doar vis.

Spuza cea de stele lucii
S-a tot dus în depărtare,
Sper în zorii dimineții
Să revină-n cale iară.

Licărește clipă dragă
Lângă tine de mai pot,
Cu ochi sclipitori în grabă,
Dăruindu-i vieții tot.”

Desprinsă din adâncul sufletului sensibil al autoarei, poezia de mai sus, asemenea tuturor poemelor incluse în volum,  pune în valoare nevoia de eliberare emoțională  a scriitoarei care dorește să-și alunge tristețile și vrea să-și lase în urmă grijile, pășind, cu încredere, pe calea speranței și a iubirii.  Ivirea „zorilor dimineții” trimite, de asemenea, spre un moment de renaștere emoțională ce începe atunci când poeta reușește să vadă lumea „cu ochi sclipitori” și se intensifică atunci când ne îndeamnă să nu renunțăm niciodată la licărul de speranță ce germninează în sufletul fiecăruia dintre noi.
Așadar, antitezele dintre speranță și tristețe, dintre adevăr și minciună, dintre iubire și dor,  conferă fiecărei poezii din carte, un echilibru sugestiv și o frumusețe lirică remarcabilă punând în evidență admirabila capacitate de sinteză și  reala aptitudine poetei de a exprima esențialul.
O altă sursă de neliniște, pentru Claudia Talpoș, este adevărul, devenit motiv de inspirație lirică. Cu tematica sa profundă și versatilă, adevărul este generator de întrebări existențiale și conduce spre o sumă de problematizări de natură morală. Scriitoarea „face fereastră-n adevăr” și își invită cititorii să mediteze asupra rostului vieții, în contextul unei lumi aflate mereu în schimbare, instabilă mereu. Pornind de la versurile acestei poezii, suntem îndemnați să medităm asupra propriilor greșeli, să ne revizuim atitudinea, revenind, în final, la valorile moralei divine având încredere în forța omenirii de a renaște din cenușă.

„Omule drag nu sta deoparte!
Nu aștepta așa, să nu vorbești,
Expune însă adevărul,
Devreme sau târziu o să și pleci.

În urmă vor rămâne taine,
Ai vrut și n-ai făcut la timp!
Încearcă totul că se poate
Și chiar vei fi mai fericit.”

Prin urmare, scriitoarea, Claudia Talpoș,  reușește - recurgând  forme de expresie artistică încântătoare și la cadru stilistic original  - să creeze un volum de versuri care răspunde necesităților de lectură specifice și satiface pretențiile estetice ale cititorilor contemporani, ce pot fi seduși, atât de expresivitatea limbajului picurat în versuri, cât și de inegalabilul talent al autoarei de a-și explora orizonturile gândirii lirice, pentru a  decanta profunde și sensibile, subiecte de meditație filosofică, psihologică și emoțională.