Reflexivități profunde în poezia Claudiei Talpoș

Despre volumul de debut „Dulce amărui regret” al Claudiei Talpoș am scris la momentul oportun și afirmam următoarele: „Ce surprinde în toate poeziile ei este lirismul descoperirii de sine, gândurile ei din care reies păreri de rău pentru ireversibilitatea timpului, nostalgia pentru anii tinereţii, regretul trăirii în sine, într-o perpetuă meditaţie, transformarea rapidă a lumii de odinioară, în ceva toxic, inutil. Poezia Claudiei Talpoş este o poezie cuminte fiindcă autoarea nu are aşteptări spectaculoase iar versurile ei îndeamnă la simplitate, la lucruri fireşti într-o lume în care clepsidra îşi cerne nisipul  iar trecerea lui afectează în special modul nostru de gândire”.
Lecturând volumul de față „Aproape de apus” se observă că poeta Claudia Talpoș publică poezii în aceași tipar, în care își mărturisește crezul poetic și multe poezii sunt o reflectare a meditațiilor acesteia pe seama trăirilor și acumularea de experiențe noi. Temele abordate sunt generoase și perfect valabile în cazul poeților de oriunde: trecerea ireversibilă a timpului, nostalgia copilăriei și a clipelor frumoase ale vieții, familia, dragostea, natura, misterul, visul, prietenia, etc
Surprinde oarecum titlul volumului „Aproape de apus” care te duce cu gândul că poeta Claudia Talpoș se gândește la trecerea timpului nemilos, la clipa când va închide ochii: „Viața este datorie,/ O trăim sau risipim,/La urmă apare totul/ Când spre meteori pornim./ Timpul curge pentru toți,/ A rămas puțin se pare!”

Claudia Talpoș are un stil propriu, a unui modernism temperat, dar sincer, ceea ce cred că va place cititorului. Despre autoare, scriitorul Zorin Diaconescu spunea: „Claudia Talpos este o conștiință, o martoră a timpului consumat uneori la întâmplare, deci regrete târzii, care prin versuri reda un jurnal de idei și trăiri, ce se revendică din tradiție, în formă poetică, continuatoarea unor principii transmise de la părinți spre urmași, ea se ferește  deocamdată să inoveze, atât la nivelul limbajului, cât și al normelor și legilor firești”.
În poezia „Libertatea are preț” aflăm că poeta Claudia Talpoș este conştientă că în această lume totul se plătește, că are un preț, că nimic nu se întâmplă fără voia Creatorului, motiv pentru care trebuie să avem grijă de ceea ce am primit: „Roata-nvârte timpul iute/ Libertatea are preț,/ Și cu visuri noi dar multe/ Noi înaintăm discreți.// Griji neliniști poartă omul/ Mereu totul se învârte,/ Iarăși o luăm din capăt/ Cu speranțe rătăcite.// Ai venit o clipă-n vis/ Și-ai plecat fulgerător/ Iar pământul sub picioare/ E mereu tot trist și gol.// Viața mi se pare zare/ De poți să o stăpânești,/ La liman când vei ajunge/ Să știi să o prețuiești.// Ne-aparține orizontul/ Însă mulți îl mutilează!/ Dar din nou avem speranțe,/ Sunt departe și vibrează”.
„Veșnicia s-a născut la sat” spunea marele Lucian Blaga. Satul natal, vatră aleasă, cu pâine gustoasă și fântână pe pietre cu apă limpede și rece, este locul de care te-ai legat pe viață. Mic sau mare, la margine de pădure sau în preajma orașelor, la șes sau pe munte, cu căsuțe vechi sau noi, satul va rămâne locul reîntoarcerii, fie măcar și-n vis: „Mărăcinii vremelnici simțiți ca trandafiri/ În satul de la margini plin azi de amintiri,/ Vrem să-i culegem poate dar unii chiar nu vor/ Că au făcut azi floare și nu-s în largul lor.// Plutește-n lacrimi fața și zâmbetul e dus,/ La tot ce-nseamnă viață și s-a pierdut încet,/ Aleargă-nsângerate petalele de mac/ În câmp deschis în față e dorul nesecat.// Și ca o simfonie bănuitoare-n suflet,/ Răsună-n depărtare un glas de mult uitat,/ Readucând în ploaia ce curge cu speranță,/ Iubirea pământeană în picuri ne e dat'.// În sat se naște totul, proiecția iubirii/ Și niciodată, nu poți s-o stăpânești,/ Mai treci și pe acolo o dată și-altădată,/ Culege mărăcine să-ți fie de folos!” („În satul de la margini”).
Poeta Claudia Talpoș, o fină observatoare a naturii, năsăudeană ca și marele poet George Coșbuc, are mai multe poezii despre anotimpuri și natură, dar ce place cititorului este modul original în care poeta „vede” transformările ei, ca-n poezia „La fereastra mea e toamnă”: „Toamnă la fereastra mea/ Răscolești tot ce-i mai trist,/ Nemurire are vrerea/ În palatul ei de vis.// De ce duci așa devreme/ Frunzele ce ți-au fost verzi?/ Galbene de dor și vise/ Încet iar tu le așezi!// O gutuie potrivită / Într-un colț de verde fals,/ Stau așa îngândurată/ Că a mai trecut un an.// Și se duc din ce-a rămas,/ Anii triști și buni sau grei,/ Aruncând mereu privirea/ Peste frunzele de tei.// Aștept fără dor de tine,/ Suflet rece ca și gheață/ În întunecată seară/ Să pătrundă dimineața!// Nu mai este nimic vesel/ Parcă tot m-am depărtat,/ Așteptând privesc doar luna/ Și la verdele de brad”.
Floarea de colț este un simbol al frumuseții și curajului fiindcă deși este o floare mică și fragilă reușește să înflorească întrun loc neașteptat, pe stâncile munților. În cultura românească este asociată cu virtuți precum perseverența, demnitatea, rezistența. Poeta Claudia Talpoș reușește să o transforme într-o interlocutoare și-i dă sfaturi: Tu, floare de colț ce ești/ Trup chinuit între stânci/ Pe vârfuri rămâi în veci, / Nu coborî aici!/ Pe neted pământ mai greu înflorești/ Și veșnic lupți cu ceva,/ Rămâi acolo draga mea,/ Departe de cele lumești!/ Floarea umană se stinge/ Și praful se alege de ea,/ Tu privești și nu crezi/ Ca aici viață-i așa./ Privește de sus și spune/ Cum oare să mai vedem?/ Din tot ce-i frumos rămâne/ Un suflet ce pleacă la cer”. („Floare de colț”).
Poeta Claudia Talpoș, cu toate incertitudinile, neputințele ei, de a schimba mersul lucrurilor, posedă o voce interioară care o ajută să treacă peste aceste temeri: „Din tot pustiul se deschide/ O poartă mare ce cu rost,/ Te face să respiri cuvântul/ Te face să gândești ce-a fost.// Totul pare vag și numai/ Chiar să vrem, rămâne fix,/ Binele mereu așteaptă /Iar speranța e doar vis.// Spațiu -timp ajută-n taină/ Norii poartă tot ce-i rău,/ Fericirea e în zarea,/ Păzită bine chiar de zeu.// Ce este? Flacăra și jar./ Nimic. Uităm îndată./ Acolo-n spate neștiută/ Rămâne rugăciunea cea curată.// Fii bulgăre de foc! Atât./ În treacăt vremea o să-ți spună,/ Că totul iar a răsărit/ Deși-i la capăt o furtună.// Așa a fost, așa rămâne,/ Un bulgăre de foc rostogolit!/ Prin valul vremii ce apune/ Noi mergem tot mereu spre infinit” („Spațiu și timp”).
Poeta Claudia Talpoș călătorește frumos și prin acest nou volum de poeme cu „trenul vieții”, căutând adevărul și pe Dumnezeu, îndemnându-ne să împrăștiem „cuvinte de bine” fiindcă „timpul e prețios” și viața atât de scurtă. Felicitări!