SE DUC POEȚII NOŞTRI, DOAMNE!

          "Adevărat, adevărat, / se duc poeții noştri, / Doamne, / se duc ca să mai moară puțin, / sau pentru totdeauna, / pe rând sau la-ntâmplare, / chiar dacă versul lor / nu moare, /trăind în neuitare, / şi rămânând / pe crucea cărții lor, / o salbă de vocale, / amestecate cu consoane / dental şuierătoare, / în această viață crudă, / crudă, / care-ncetul cu încetul, / moare, moare, moare, / pustiind literatura / şi-aleanul din suflare, / lăsând un gol în suflet, / ce nu va fi umplut, / cu niciun bucium altul, / cântând de la-nceput " (Valentin Lupea - SE DUC ŞI SE TOT DUC).
          Da. Întâmplarea, sau poate ceva mult mai mult decât aceasta, m-a făcut să mă întâlnesc cu Elena Borcuti, prima şi ultima dată, în incinta punctului de lucru al Editurii eCREATOR, Baia Mare, din strada Gheorghe Şincai, nr. 31.
          Dânsa venise pentru ultima sa carte, aflată în lucru, ÎN VERS DE AUR, iar eu, pentru o propunere de carte cu manuscrisul uneia dintre cărțile mele.
          Tot întâmplător, sau poate nu, de data aceasta destinul a făcut ca tocmai eu să-i scriu prefața ultimei cărți antume, scrisă de Elena Borcuti, ÎN VERS DE AUR, Editura eCREATOR, Baia Mare, Colecția POESIS, 2023, şi iată, acum, tot eu sunt pus în dureroasa ipostază de a scrie o cronică, o referință critică la prima carte postumă a doamnei Elena Borcuti.

          De regulă, o carte postumă este o carte inedită care apare după dispariția fizică a autorului ei.
          O definiție, pe cât de simplă, pe atât de mişcătoare şi de imprevizibilă scrisului, pentru că în majoritatea cazurilor ea, cartea postumă este un fel de apendice documental, întărit cu documente, compus din fragmente rămase printre hârtiile autorului, fragmente nepublicate încă.
          Dar iată că acum, în cartea de față, sunt cuprinse creații poetice inedite care n-au avut ocazia, mai bine zis n-au apucat să fie strânse-ntr-un volum antum, motiv pentru care au fost prinse-n volumul postum de față, ca şi când autoarea lor ar fi încă în viață.
          De fapt, acum când scriu despre cartea pusă în discuție, sugestiv intitulată (PE)TRECEREA POETEI, Editura eCREATOR din Baia Mare, Colecția POESIS, 2024, o carte care se vrea, şi este, atât o trecere cât şi o petrecere prin şi din viață a celei care a fost până mai ieri distinsa doamnă poet Elena Borcuti, pe care o văd vie în fața ochilor mei, o văd şi acum, tot așa cum am văzut-o prima dată, cu ceva timp în urmă, la Editura eCREATOR, şezând cuminte pe un scaun, cu fața luminoasă, încărcată de un zâmbet dulce şi senin, îngăduitor şi aprobator la discuția purtată de mine cu editorul Ioan Romeo Roşiianu.
          Elena Borcuti, viitoarea poetă Elena Borcuti şi-a descoperit înclinațiile artistice încă din vremea claselor gimnaziale de la Şieu, apoi în liceul de la Bistrița, poezia, proza şi pictura, alături de dragostea nețărmurite pentru biologie şi natură, pentru că nici nu se putea altfel, zicem noi.
          Născută şi copilărind într-un asemenea spațiu natural, într-un asemenea spațiu mioritic, deal - vale, luncă - pădure; studiile universitare la Facultatea de Biologie şi Agricultură din Baia Mare, toate au devenit fundament pentru o operă literară consistentă, cuprinsă-n şase volume antume, la care se adaugă volumul de față, al şaptelea, volum postum.
          Multe şi deosebit de frumoase au fost spusele Elenei Borcuti, atâta timp cât a fost în viață, dar multe încă ar mai fi avut de spus dacă moartea nemiloasă nu i-ar fi curmat şirul destăinuirilor sale lirice, trimițând-o acolo sus, în ceruri, printre îngeri şi stele, să-şi continue spusa în cenaclul scriitotilor duşi, spusă care, şi de acolo, răzbate până la noi, grație acestui volum postum de versuri.
          Nu întâmplător, volumul se deschide cu un inspirat motto: "Şi câte n-am avea de spus?! / S-a făcut noapte şi am plecat. / Iartă-ne, Doamne, de-am greşit! / Îți mulțumim c-am existat!".
          La fel de bogat, de stufos şi de variat este şi conținutul volumului de față prin creațiile literare cuprinse în el, ca şi-n precedentul, îcepând cu strălucirile jocului de lumini şi umbre ale existenței, cu amnezii şi cu aduceri aminte de anii copilăriei, cu noi aşteptări ale primăverii, dorind să vadă iarăşi castanii înfloriți, şi ale verii, simțind tremurând fiorul toamnei, apropiindu-se iarna veşnică ce va pune stăpânire pe sufletul eului poetic, simțându-şi parcă sfârşitul, cu gândul încă la poetul nostru național, simbol al românismului şi-al dragostei de țară, atunci când "Va adormi în noapte luna / Izvoarele vor ațipi / Iar apele vor plânge-ntr-una // În codrul falnic vestejit / Nici cântători nu vor mai fi, / Iar noi pe pragul casei stând / O stea în univers vom urmări. // (...) / Şi-ncet încet, te-ai stins, / Căci n-ai avut o altă cale / Să te înalți cum se cuvine / Pe prispa țării tale // Tu ce-ai iubit-o cu amor / Şi-ai dat-o împlinită /Ai suferit de al ei dor / Şi-ai văzut-o pironită "(CÂND TU).
          Firul patriotic, al dragostei de țară ṣi de tot ceea ce-i românesc, este prezent şi-n volumul de față. Pentru Elena Borcuti, "Româneşte cântă ciocârlia, / Româneşte sună al privighetorii glas / Româneşte ne purtăm emblema / De popor istoric şi viteaz. // Româneşte mierla fluieru-şi struneşte / Codrul româneşte cântă / Pas cu pas" (CÂNTĂ ROMÂNEŞTE), iar dragostea pentru natură este prezentă la tot pasul, contopindu-se cu natura şi natura cu ea, ocrotind cu gingăşie o floare (CÂT DE UŞOR), nemaisimțându-se izolată, fiind parte din aceasta, devenind ea însăşi, reîntorcându-se aici în mirificul creației universale în care eul poetic a luat ființă, s-a născut şi s-a format, reîntoarcere finală şi stabilă în humusul de început al creației, motiv pentru care, alteregoul liric al poetei doreşte cu ardoare şi caută, "Caut un colțişor la marginea pădurii / S-ascult melodios / Al păsărilor cânt, /Să văd cum iarba înverzeşte / Şi florile după ploaie înflorind. // Caut stele căzătoare, / Cerul scăpărând, / Luceafărul dimineții / În raze strălucind / A zorilor poartă deschizănd. // (...) / Caut liniştea, izvor cu apă vie"(CAUT), caută taina şi esența acelei iubiri profunde pe care a pierdut-o, acele "Ore în şir de plimbări în noapte / Calde simțiri cu sfințenie păstrate / Căutând taina iubirii ascunse / pe-a sufletului nesecate unde // Am pierdut esența unei iubiri profunde!" (CĂUTÂND TAINA), momente-n care anotimpurile se perindă prin fața ochilor eului poetic care crede că nu va mai fi toamnă, dorind să fie mereu primăvară în jurul său, iar vara să poată asculta în linişte şi cu tihnă "Clopotele înserării / În dangăt cu natura-n simfonie", aşteptând o noapte specială "O noapte plină de iubire" (DE ACASĂ).
          În asemenea momente, eul liric este pătruns de o stare poetică de excepție, stare atinsă prin contemplarea elementelor cărora le surprinde neaşteptatele atribute de sunet ṣi culoare, neaşteptatele valențe menite să protejeze umanitatea eroului liric precum şi bucuriile şi ofurile lui diurne.
          Poemele din cartea de față, deşi o carte postumă fiind, ne dau impresia că vorbim despre o carte antumă, o carte al cărei autor trăieşte încă, şi sigur că Elena Borcuti trăieşte încă, prin poemele sale, prin creațiile sale, prin acele încercări reuşite de regăsire şi de redescoperire a acelor virtuți latente ale cuvintelor, virtuți pe care reuşeşte să le actualizeze într-un mod particular.
          Am spus-o şi cu altă ocazie, o spun şi acum. Pentru Elena Borcuti cuvintele nu sunt numai sens şi expresie, ci şi un mister relevant la modul definitiv parcă, o relevanță transpusă pe neobservate în limba poetică a creatorului de artă, investită fiind cu varii mijloace artistice, figuri de stil şi tropi.
          Cuvântul capătă la Elena Borcuti, oricât de banal ar fi el, investituri cu sarcini mitice, dar şi un rol figurativ scos în evidență prin repetare şi prin acea forță interioară a creației, moment în care el, cuvântul, este invitat parcă să participe constructiv la desemnarea unei constante lirice menită motivării şi explicării unui mod liric aparte de a vedea, de a lămuri şi de a înțelege lumea în toată starea ei puternic complicată.
          Dar iată că, din păcate, pentru Elena Borcuti a sosit inevitabil ṣi clipa în care "Se amestecă ziua cu noaptea, / Mai mult e noapte decât zi", momentul în care este nevoită să lase în urmă tot şi toate, momentul în care "...tinerețea se juca cu anii / Cu încredere şi mândrie ", moment în care "Nu simțeam nimic că ne apasă", iar "Umbra şi lumina zilei / Aveau aceeaşi strălucire!" (A UMBREI ŞI LUMINII STRĂLUCIND).
          Da. S-a dus Elena Borcuti, s-a dus şi s-a tot dus să mai moară puțin, cu speranţa că binele şi răul vor ajunge cândva să înmugurească la dimensiunile macrocosmosului pe aceeaşi creangă, iar omul însuşi, unitate în diversitate infinită fiind, să reflecte un spațiu existențial mai puțin impur şi mai puțin agitat de acele laturi contrare, un spațiu obiectivat cu un sentiment de împăcare şi înțelepciune.