Conștiința rănită a neamului în „Adânci frustări”

Florina Nina Breazu

Când cuvântul scris era chemat să apere ființa națională, iar conștiința românească se zidea prin trudă, credință și jertfă, poeții și cărturarii neamului nu scriau pentru desfătarea cititorului, ci pentru a păstra vie memoria unei identități aflate mereu sub încercare, iar din această tradiție a responsabilității culturale se naște și poemul „Adânci frustări”, în care domnul Valentin Lupea readuce în actualitate ecoul durerii istorice, filtrat printr-o sensibilitate lirică profund ancorată în destinul colectiv al românilor.
   Întorcându-se spre „scrisul corifeilor latiniști”, unde, după cum mărturisește chiar textul, „se poate clar auzi / țipătul de inimă sfâșiată / din poemele de mai târziu”, autorul nu caută doar gloria trecutului, ci mai ales acea vibrație dureroasă care anunța încă de atunci fisurile unei conștiințe naționale rănite, pentru că, asemenea lui Dimitrie Cantemir, care observa cu amărăciune slăbirea temeliilor morale ale societății, sau lui Gheorghe Șincai, care lupta cu pana pentru recunoașterea demnității românești, și poetul de față alege să vorbească despre ceea ce doare, nu despre ceea ce mângâie.

Cartea zilelor noastre | Răul în varii forme. De necrezut!

Adrian SIMEANU

   Am citit și m-am înspăimântat. Realizând înc-o dată că „omu-i lup pentru om” realmente. Când răul din el se dezlănțuie furibund și nu-l oprește decât moartea. Sigur, ține și el de soartă. Unii dovedindu-se categoric malefici. Și tot mereu dispuși să lovească demonic în alții. Până vine, să zicem, momentu` să dea și ei socoteală pentru-a lor nemernicie bolnavă. Și Dumnezeu  să-i potolească într-un fel sau altul...
  Am constatat cele de mai sus citind cu interes crescând romanu` Heliei Rimoga. Despre o parte din viața Silviei Linoiu. Nu vreo frumusețe la chip, da` bună la suflet. Răbdătoare cât cuprinde. Modestă. Invidiată foc (aș zice chiar dușmănită) pentru priceperea profesională. Ce-i aduce pân` la urmă recunoaștere europeană și condiții materiale sporite. Nu în ultimu` rând un soț iubitor (argentinian de origine) și-un copil. Câțiva prieteni de mare nădejde și-o... destinație finală. Își descoperă până și tatăl prin Anglia, dar suportă dureros uciderea mamei sale de unu` dintre dușmanii ei neostoiți. Una peste alta, un traseu existențial, parțial desigur, ce ilustrează din plin afirmația din titlu. Eroina confruntându-se o vreme, nevinovată, cu suferința și durerea...

Vasile Țincaș, de la epigramă la poezia-manifest

Gelu Dragoş

Pe Vasile Țincaș îl cunosc de ceva vreme ca fiind „argintul viu” al de-acum defunctului grup epigramist  „Spinul” Baia Mare, condus de decenii de marele epigramist și parodist Ioan Șiman.
Mic de statură, mare la umor și poante, sing. Vasile Țincaș place încă de la prima întâlnire cu Domnia sa pentru dezinvoltura cu care abordează subiectele și prin stilul umoristic inconfundabil. Ne-am cunoscut la festivalul de epigrame „Fersigana” înființat de regretatul profesor Romulus Filip. O, tempora...
Mare mi-a fost uimirea să primesc volumul de poezii „La un veac de la marea Unire”, editura „Marist” Baia Mare, director Cristian Mareș, eu știindu-l pe Vasile Țincaș ca fiind un redutabil epigramist, autor de catrene și parodii.
„În loc de prefață” foarte lucid, autorul Vasile Țincaș spune: „Sunt sigur că ideile prezentate aici vor fi privite foarte diferit, de la aprecieri până la dezaprobări totale. Eu mi-am exprimat părerea despre lumea în care trăim așa cum o văd eu și așa cum prevăd viitorul, după toate evenimentele ce se întâmplă în prezent. (...) Nu toți văd lumea la fel și, de asemenea, nu toți o interpretează la fel. Unii poate îmi vor aduce critici și din invidie că așa este firea omului. Trăim...

Cronica poeziei „Meditație solitară” - Valentin Lupea

Florina Nina Breazu

   La cumpăna dintre ani, acolo unde timpul nu mai curge, ci stă pentru o clipă în cumpănă cu sine, poetul Valentin Lupea așază poezia „Meditație solitară” ca pe un gest de reculegere. Nu este o poezie a întâmpinării festive, ci una a cercetării, în care poetul, cu o limpezime dobândită în timp, își apleacă privirea asupra lumii și asupra propriei ființe, fără patetism și fără dorința de a convinge.
   Poemul se deschide cu imaginea trecerii:
„Mă uit la curcubeul / ce răsare după ploaie”.
Curcubeul nu este aici semn al unei promisiuni facile, ci o deschidere de lumină într-o lume sleită de sens. Dorința de a se „cățăra” pe el și de a se ascunde „de lumea anostă, / ce înmoaie orice dorință / și orice cântec profund” exprimă refuzul nivelării interioare. Poetul nu caută evadarea, ci păstrarea sensului.
   Această atitudine poate fi pusă în dialog cu reflecțiile lui Friedrich Nietzsche, care avertiza asupra pericolului unei lumi ce slăbește voința și diluează intensitatea vieții.    La domnul Valentin Lupea, reacția nu este una polemică, ci una de reculegere: retragerea devine un act de păstrare a ființei, nu o negare a lumii.

Ofrandă sufletului meu” – de poetul Valentin Lupea

Florina Nina Breazu

   Poemul Ofrandă sufletului meu, scris de domnul Valentin Lupea, se înscrie într-o direcție lirică a interiorizării, în care iubirea nu se manifestă ca exaltare a simțurilor, ci ca retragere a ființei în sine, ca act de reculegere și adâncire. Este o poezie a trecerii asumate, apropiată de viziunea lui Lucian Blaga, pentru care „marea trecere” nu înseamnă dispariție, ci sporirea misterului. Iubirea nu este relatată, ci păstrată, conservată în memorie și integrată într-o ordine mai largă, cosmică, unde sentimentul devine ritm al lumii.
   Popasul nocturn, imagine centrală a poemului, evocă calmul revelator al nopților eminesciene, în care întunericul nu ascunde, ci dezvăluie. Asemenea serilor din Sara pe deal sau luminii astrale din Luceafărul, noaptea devine un spațiu al revelației. La marginea lanului, cei doi îndrăgostiți nu se retrag din lume din teamă, ci se desprind de ea pentru a accede la un timp suspendat, apropiat de acea „clipă oprită” despre care Nichita Stănescu spunea că este singura formă de veșnicie pe care omul o poate atinge.

Între neant și cuvânt - poemul „Rațiunea ne apasă” de poetul Valentin Lupea

Florina Nina Breazu

   Poemul „Rațiunea ne apasă” se înscrie firesc în poezia de reflecție a poetului Valentin Lupea, un autor pentru care versul nu este exercițiu estetic, ci formă de gândire. Textul refuză emfaza lirică și confesiunea directă, optând pentru o scriitură austeră, în care fiecare enunț funcționează ca o propoziție de sens, apropiată de rigoarea cugetării filosofice.
  Întrebarea inaugurală – „Fi-va oare neantul mai rațional decât ființa?”– deschide o meditație asupra limitelor rațiunii atunci când aceasta caută ordinea în detrimentul sensului. Neantul apare ca spațiu al omogenității, al reversibilului și al indiferenței – exact acele atribute pe care rațiunea abstractă le preferă, fiindcă nu opun rezistență. În contrapondere, ființa rămâne fragmentară, ireversibilă și încărcată de sens, adică dificil de cuprins și de suportat. În acest punct, reflecția poetului intră în rezonanță cu gândirea lui Lucian Blaga, pentru care rațiunea, atunci când absolutizează, sărăcește misterul, dar și cu melancolia lucidă a lui Omar Khayyam, cel care vedea ființa ca trecere: venim ca apa și plecăm ca vântul.

Poezii de Mihaela CD

Mihaela CD

Colind  pentru românii de pretutindeni

Dragi români de  pretutindeni
Vreau   acum   să  vă  colind
Si prin versuri scumpi prieteni
Să  v-ajungă   al   meu    gând

Când se   apropie   Crăciunul
Răsună: O ce veste minunată !
Din suflet cântă  tot românul
Colinda   sfântă   de  altădată

Poezii de Clara Margineanu

Clara Margineanu

Doar cei care ne sânt

Oamenii care pleacă nu ne mai încap,
Ne rămân mici, precum hainele din copilărie,
Arată precum paparuda care cheamă ploi în plin potop,
Stricând rima vieții și ceea ce chiar a trebuit să fie

Oamenii care nu pleacă nici n-au nevoie de întâlniri,

Poezii de Tibu Gelu B.

Tibu Gelu B.

Clipa,

"Uneori clipa trece grăbită prin ceasurile noastre,
ca un gând care ne încearcă cu tărie,
Și-mi spun că timpul nu fuge așa repede
doar ne privește altfel
când ne apropiem de adevăr.
Oricât ascundem suflețelul nostru
el se întoarce la ceea ce e cu adevărat important
ca să afle cine suntem.
Întrebările ne înghesuie lacrimile în ochii noștrii,
până când vrem să le rostim.

Poezii de Gelu Dragoș

Gelu Dragoș

Corăbii de cuvinte

Motto: „ Eu nu strivesc corola de minuni a lumii...”
(Lucian Blaga)

Corăbiile de cuvinte, încărunţind, lângă o vâslă
mut, ca o lebădă, poetul stă rezemat de umbra lunii
pe mine mă tot latră iarba şi întunericul de pâslă
iar, prin abecedarul limbii mă-nţeapă viespea raţiunii.

Când zeii ospătează vifor, la-ncrucişare de destine
flotilele de cărăbuşi, plecate să se-ngroape-n verde
mai trag o brazdă prin cuvinte, înnobilând cum se cuvine,
imperiile de cenuşă, limba rănită peste verbe.

Afară plouă, Alessandro

Simona Cratel

Când m-a sunat cu un an în urmă pentru prima oară și i-am auzit vocea în telefon, voce pe atunci complet străină, m-a anunțat laconic că soțul meu a fugit cu prietena lui.
„Știu“, am spus.
În fine, nu știam nimic despre el, cine este, sau cum se numește, ori cine anume era femeia, știam doar că soțul meu nu se mai întoarce acasă. Eram nefardată, nespălată şi nu apucasem nici măcar să mă pieptăn, deşi era ora unsprezece.
„Ați dori să ne întâlnim să vorbim despre asta?“

Istoria unui romantic (monolog)

Diana Cozma

El: așadar: când m-am separat de soția mea, am urlat: „nu mai simt afecțiune pentru tine, îți spun, nu mai am nimic-nimic, nici un sentiment, nicio senzație, nicio nicio... ce mai încoace-încolo, nu te mai iubesc, înțelegi?!!!;am fost cinstit, organic, nici nu aveam cum să fiu altfel, căci în venele mele curge sânge nobil, bunicul meu, pardon, străbunicul meu, ce contează bunic-străbunic, a fost stăpân peste plantații uriașe de grâu, la picioarele lui se prosternau sute de sclavi, îl venerau ca pe un zeu!”;da, i-am spus deschis adevărul: „nu mai suport să mă târăști prin lanuri de grâu și să mă iei în posesie ca pe un animal; m-am săturat să mă hăituiești, să mă azvârli ca pe-un sac în patul matrimonial și acolo să mă înfășori în steagul roșu-sângeriu, moștenire de la strămoșii tăi, luptători pentru drepturi egale între indivizi; căcat! care egale, care?

Despre moartea suspectă a unui colonel patriot

Iacob Oniga

Era o dimineaţă obişnuită de 17 septembrie 1989. Nimic nu prevestea nimic. Şi, cum zicea un tip mai hâtru despre viaţa asta: „Dacă n-are rost, ce rost mai are”!.
Am plecat, ca în fiecare zi la serviciu în aşa fel, încât cel puţin pe la 7.45 să intru pe poarta instituţiei din fosta stradă a Scânteii. Mi-am văzut conştiincios de ale mele. Nu aveam timp de cafele şi discuţii interminabile înainte de a începe munca, mai ales că în acea perioadă cafea nu prea era, ci înlocuitori, adică „nechezolul”, o cafea mai slabă, dar destul de bună la gust, naturală şi ecologică, cred. Nu eram aşa simandicoşi ca azi, când aproape toată ziua bem cafea şi constatăm cu stupoare la sfârşitul zilei că n-am muncit nimic. De fapt, cam de 24 de ani bem numai cafele şi povestim absurdităţi goale pe dinăuntru.
În structura antiteroristă de atunci, pentru culegerea de informaţii pe profil, eram doar doi ofiţeri, eu şi tânărul locotenent şi           consătean-lăpuşan, Lazăr Mircea, un om deosebit, fiul unei familii de intelectuali - mama învăţătoare iar tata profesor de istorie. Împărţeam acelaşi birou. Ne înţelegeam bine, mai ales că eu îi eram dator moral, având în vedere faptul că tatăl lui, Bunul Dumnezeu să-l ierte, m-a învăţat, fără ca eu să-mi dau seama atunci, când eram încă copil, să gândesc şi să fiu patriot român. Am început să discutăm de-ale noastre. Deşi în acea vreme se vorbea mult prea puţin despre terorism în România, el exista într-o anumită formă. Azi avem de toate din ce ne lipsea anterior. Terorism, şomaj, crimă organizată şi multe altele. Într-un cuvânt sărăcie şi degradare morală şi fizică.

Doctor, fără arginți !!!

Eugenia Dumitriu

"Cărăruie, cărăruie, care duci la București/ Drum ca
tine altul nu e, nici în lumea din povești./ Te aș-
terni în calea lungă a truditului meu dor/ Numai
gîndul lași s-ajungă, la căsuța cu pridvor/ Cale
lungă și frumoasă, cale ruptă de haiduci,/
Numai dorul duce acasă, dar pe mine, când mă duci? "
 
                      Era după amiază, cu parfum de toamnă, pe cerul sidefiu al Madridului, cutreieram străzile superbei metropole lovindu-mă uneori de oameni şi de arbori, aveam gâdul acasă, la România, la oraşul copilăriei şi adolescenţei mele, Roşiorii de Vede  şi încercam să-mi imaginez că poate după un colţ de stradă mă voi trezi aşa ca într-o poveste pe strada Oltului şi un dor trufaş îmi fărâmiţa inima, blestemată depărtare. La ceasul când păsările dădeau vamă timpului, cântecul lor înalt şi liber, de o mie de ori mai liber decât mine, am avut plăcerea și onoarea de a-l cunoaște personal, în casa domniei sale din Madrid, pe domnul doctor Antonio Rodriguez Romero, urmaș, pare-se ai vestiților doctori evangheliști, Damian și Cosma, numiți  și „doctori fără arginți” și spun asta pentru că a fost doctorul care a asigurat asistență medicală azilanților politici români,

Regele clown

Adela Iancu

În fundal, palatul regelui, cu balcon spre scenă. În faţă, manejul – oraşul, regatul său. Aici sunt clownii făcând giumbuşlucuri, în timp ce povestitorul ne introduce în atmosferă sau clownii se transformă rând pe rând în povestitori (preferabil aşa).

Povestitor 1:  Povestea spune că a fost, şi poate că mai este, un loc pe lume unde, încă din burta mamei, oamenii au o faţă albă, o gură mare şi scălâmbă şi un nas rotund şi roşu de clown adevărat.

Pov. 2            Un adevărat regat al clownilor.

Pov.1             Regele acestui regat este cel mai mare clown al tuturor timpurilor,

stârneşte râsul la orice pas şi este aplaudat şi admirat de toţi, însă, ca orice clown adevărat...

Pov.2             ... şi care se respectă...

Pov.1               ... este trist.

MAJORATUL

Luciana Marinescu

PERSONAJE:
Mălina
Mihnea
Delia
Vlad
Lăcrămioara
Viorela
Mircea

FIGURANȚI: ospătărița, DJ-ul și grupuri de tineri.

Notă:Textul nu poate fi montat sau modificat fără acordul expres al autorului.
Nicio parte a acestei publicații nu poate fi reprodusă, distribuită sau transmisă, sub nicio formă sau mijloc (fotocopiere, multiplicare, copiere), sau orice altă metodă mecanică ori electronică, fară consimțământul autorului. Textul cuprins în această lucrare aparține în totalitate autorului, acesta având toate drepturile și responsabilitățile asupra lui.

POVESTEA DUREROASĂ A CREATORILOR DE ARTĂ

Gabriela Solomon

“Am fost întotdeauna şi m-am simțit întotdeauna precum o carte deschisă, înconjurată de analfabeți” declara scriitoarea Sylvia Plath (1932-1963) înainte de a face gestul extrem.
 M-am întrebat de multe ori: “De ce un om de creație devine vizibil doar după ce trece în neființă? Care este durerea care îl devorează interior? Care sunt piedicile pe care le întâmpină? 
De ce atâția au avut căderi psihice şi au rămas pierduți în propria artă? 
De ce a fost nevoie de ani de zile ca să li se recunoască valoarea inestimabilă a talentului, a operelor: cărți, tablouri, sculpturi, muzică, etc?ş
Mă gândesc cântăreți precum: Brian Jones, Jimi Hendrix, Janis Joplin, Jim Morrison, Amy Winehouse, Dalida, Luigi Tenco, Mălina Olinescu, Mădălina Manole,
Mă gândesc la scriitorii: Mihai Eminescu, Paul Celan, David Foster Wallace, Ernest Hemingway, Yukio Mishima, Virginia Wolf, Giulio Pinchetti, Mario Giobbe, Primo Levi, Franco Lucentini, etc
Mă gândesc la pictori faimoși: Vincent van Gogh (1853-1890) care pictase 864 de tablouri şi vânduse cât a fost in viață, doar un singur tablou.

(3) VĂLUL

Valentin Lupea

          Tendința către secularizare mai poate fi ilustrată și prin folosirea diferită a imaginii vălului. Pentru mentalitatea medievală, adevărata existență zace ascunsă în spatele unui văl sau al unui simbol, iar această adevărată existență este ocultă sau spirituală. 
          Pe la sfârșitul secolului al VI-lea,  Olimpiodorus compară imaginația cu un văl tăinuitor; vălul fanteziei care interferează adevărata înțelege și care este, așa zicând, veșmântul dorinței obstructive. Din această cauză vorbim despre fantezia cu rochii fluturânde. Calipso, care i-a vrăjit pe tovarășii lui Ulise, era o întrupare a fanteziei înșelătoare și avea nevoie de rectitudinea rațiunii pentru a vedea prin văl, așa cum Ulise a avut nevoie de antidotul unei buruieni magice. 
          Gilbert din Olanda (m. 1172) nu are încredere nici în vălul imaginației. Poeții medievali se refereau la produsul fictiv al imaginației, poezia alegorică, vorbind despre un văl care acoperă adevărul. 
          Dante vorbește despre trsnsparența alegoriei sale ca despre subțirimea vălului.(Dante, DIVINA COMEDIE, PURGATOTIUL, VIII, 20-21-21).