După ce s-a certat cu rabinul Moses Roses, scriitorul Pompiliu Marcea a fost găsit mort în Lacul Herăstrău
La fel de inexplicabil, în același context conflictual, alți doi susținători ai Operelor Complete ale lui Eminescu, au avut morți suspecte.
Poetul Ion Lotreanu a fost găsit spânzurat la data de 22 mai 1985, iar Alexandru Oprea, editorul Operelor lui Eminescu, a ...
- Detalii
- Scris de: Valentin Lupea
- Categorie: Eseistica
- Accesări: 1
În ultimă analiză, frumusețea anumitor raporturi și proporții din muzică se întemeiază, pentru Descartes, pe demonstrabilitatea lor superioară în sens matematic. Cu toate că Descartes spune că omul cel mai susceptibil la pasiuni ce implică atât trupul cât și sufletul poate gusta cea mai multă dulceață din viața aceasta, totuși, deasupra sănătății și confortului aduse de dorințele controlate, el pune bucuria intelectuală rezultând din activitatea intelectuală și din unirea voluntară a părții spirituale a omului cu ceea ce este incorporal. Până la urmă, imaginația este tratată pur și simplu ca o slujnică a rațiunii. Iar calcularea proporțiilor, care alcătuiește substanța COMPENDIUMULUI, are de-a face în cea mai mare parte cu analogii aritmetice, nu cu analogia dintre sunet și simț.
Descartes respinge hotărât apelul la simțul auditiv în muzică, în comparație cu încrederea în demonstrațiile lui peremptorii care nu mai pot fi tăgăduite. El spune că argumentele muzicienilor care tăgăduiesc proporțiile consonanțelor i se par prea absurde ca să le mai răspundă. Este ca și cum, spune el, cineva ar pleda împotriva sistemului de proporții matematice în arhitectură din cauză că ochiul nu reușește să sesizeze nici a mia parte din exactitatea lor.
Citește mai mult: (4) Demonstrația este decisivă chiar și pentru frumos
- Detalii
- Scris de: Valentin Lupea
- Categorie: Eseistica
- Accesări: 1
Cu toate că Descartes a încercat să definească frumosul, a scris un tratat despre muzică și-a pledat nu o singură dată în favoarea măreției sau farmecului stilului literar, fragmentele estetice interesante din scrierile lui sunt mai degrabă un episod și o diversiune în corpul întreg al filosofiei sale raționaliste, decât o contribuție majoră la teoria estetică. În DISCURSUL ASUPRA METODEI, Descartes vorbește despre incomparabila putere și frumusețe a elocvenței și despre delicatețea și dulceața răpitoare a poeziei.
Totuși, la fel ca și Bacon, se trezește și el din starea de fascinație visătoare și intră "cu mai multă venerație și atenție" în palatul științei matematice și al noii filosofii care trebuie fundamentată pe modelul clarității și distincției matematice (Descartes, op. cit. vol. VI, pp. 6, 7.).
În mai multe scrisori, el își exprimă admirația pentru vigoarea, puritatea și armonia felului de-a scrie al lui Jean-Louis Guez de Balzac. O dată ajunge chiar să spună că "declarațiile cu adevărat importante se găsesc în scrierile poeților mai curând decât ale filosofilor".
Citește mai mult: (3) Descartes: frumosul este stimulare echilibrată
- Detalii
- Scris de: Valentin Lupea
- Categorie: Eseistica
- Accesări: 2
Bacon (1561-1626) divide sfera intelectuală în trei părți, fiecăreia atribuindu-i câte o facultate a spiritului: memoria istoriei; imaginația poeziei; rațiunea filosofiei. Discutând despre poezie, el pare, la prima vedere, a face dreptate deplină independenței de care se bucură fantezia poetului și a înălțimii invenției sale. "Dacă privim lucrurile cu luare-aminte, din poezie putem scoate un argument temeinic pentru a arăta că spiritului omenesc îi este plăcută o ordine mai desăvârșită și o varietate mai frumoasă decât s-ar putea găsi altundeva în natură (...). De unde se poate deduce cu destulă îndreptățire că ea împărtășește întrucâtva o natură divină, din pricină că înalță mintea și o poartă în slavă, potrivind înfățișările lucrurilor după dorințele minții, nu ca rațiunea și istoria, legând și încovoind mintea după natura lucrurilor". (Bacon, vol. VIII, pp. 441: OF THE ADVANCEMENT OF LEARNING).
Dar după ce recunoaște că poeții pot construi o lume de aur, Bacon ajunge să plaseze știința și filosofia pe o poziție net superioară. El spune: "Dar prea zăbovim mult în teatru (sălașul poeziei); să trecem acum la palatul minții, de care caută să ne apropiem intrând într-nsul cu multă venerație și atenție" (Ibid. p. 469).
- Detalii
- Scris de: Valentin Lupea
- Categorie: Eseistica
- Accesări: 1
Este adevărat că filosofia secolului al XVII-lea se manifestă paralel cu afirmarea neoclasicismului în artă. Dar în ansamblu, filosofii se opuneau spiritului aristotelic din care arta își deriva inspirația proaspătă. Filosoful lor grec era mai degrabă Democrit decât Aristotel sau Platon. Ei aplicau rațiunea lor politică, psihologică, optică, și fizică, la metodologia generală și la metafizică, întrunindu-se în această privință cu Copernic și Galilei, Kepler și Newton. Se poate spune în genere că dramaturgii și criticii francezi au creat o nouă modalitate rațională pentru epoca și țara lor fără ajutorul filosofiei și chiar sub privirile ei condescendente. Ocupați cu studiul și cu noua știință matematică, filosofii nu au urmărit cu simpatie schimbările ce aveau loc în lumea literară și artistică. Într-adevăr, ațintindu-și privirile asupra formelor libere și neregulate dintr-o perioadă mai veche și neizbutind, cei mai mulți dintre ei, să-și modifice concepția tradițională despre proprietățile dăunătoare ale fanteziei, ei au accentuat chiar și contrastul dintre sferele filosofiei și artei.
- Detalii
- Scris de: Valentin Lupea
- Categorie: Eseistica
- Accesări: 1
Dürer nu ar fi rupt niciodată geniul omenesc de inspirația divină sau de cultivarea prin studiu. Astfel, pentru el, fantezia îmbelșugată și capricioasă continuă să rămână îndatorată lui Dumnezeu și studierii naturii și a matematicii.
Există însă în critica literară a vremii o tendință de a reteza net legăturile dintre poezie și natură și dintre poezie și modelele clasice. Unii declară că substanța poeziei este ficțiunea pură. Această interpretare contravenea doctrinei ortodoxe după care poezia era imitație a universului. Adică, geniul inventiv al poetului se îndeletnicește cu figurarea ideilor platonice, a tiparelor stocate în cer, ale unui bine superior și ale unui civism mai eroic.
Interpretarea imitației ca act de copiere, chiar dacă era vorba despre pătrunderea legii tainice a lui Dumnezeu sau a universului aristotelic, dignifica și încătușa oarecum funcția poetului.
Citește mai mult: (20) POEZIA CA FICȚIUNE PURĂ. REVOLTA CRITICII
- Detalii
- Scris de: Valentin Lupea
- Categorie: Eseistica
- Accesări: 1
Reacția radicală împotriva finalității morale a poeziei este succint exprimată de Castelvetro: „Dacă un poem este desfătător, ce mai contează începutul, mijlocul și sfârșitul?" Iar Bernardo Tasso (1493-1565) mărturisește: „Mi-am cheltuit cele mai multe eforturi în încercarea de a plăcea, întrucât îmi pare mai necesară și mai anevoie de atins, pentru că știm din experiență că mulți poeți ne pot instrui și ne pot aduce foloase în foarte mare măsură, producându-ne însă cu siguranță foarte puțină desfătare".
Aserțiunea lui Castelvetro că plăcerea, nu instruirea și virtutea, este ținta poeziei, este cea mai extremistă vedere pe care o putem întâlni în teoriile asupra poeziei din acea vreme și reprezintă heterodoxia infiltrată în întreaga sa teorie despre poezie. Poetul nu trebuie să-și confunde misiunea cu cea a filosofiei, științelor naturale ori satirei, întrucât ceea ce i se cere este „să desfete și să recreeze mințile mulțimii necoapte și ale poporului de rând". Poetul să lase adevărul ascuns în seama filosofilor și a oamenilor de știință, care sunt foarte depărtați de poezie.
Citește mai mult: (19). CASTELVETRO - DESFĂTAREA ȘI NOUTATEA CA ȚELURI POETICE. DÜRER DESPRE GENIU
- Detalii
- Scris de: George Petrovai
- Categorie: Eseistica
- Accesări: 1
În decursul timpului am scris mai multe recenzii despre cărțile octogenarului romașcan Mihai Horga. Astfel, în iunie 2016 am scris despre cartea sa Crepuscul, în aprilie 2021 despre savurosul Amalgam de cugetări, iar în 2024 despre tâlcurile (mini)maximelor din volumul Seva cuvintelor. De fiecare dată am apreciat neobositul efort al autorului de-a găsi, vorba lui M. Eminescu, „cuvântul ce exprimă adevărul" prin polifonia lexicală (aparent, simple jocuri de cuvinte) și prin riguroasa simplificare înspre esențializare.
Iată motivul pentru care închei comentariul la Amalgamul de cugetări cu următoarele concluzii: „Hazul, buna dispoziție și ironia elegantă sunt alte inepuizabile resurse spirituale cu care Mihai Horga izbutește să-și delecteze cititorii nepripiți și de care, desigur, Amalgamul nu duce lipsă. Îndeosebi a treia însușire din cele mai sus menționate, vrând-nevrând m-a dus cu gândul la sobrul și blajinul I.A. Bassarabescu (1870-1952), nu atât în calitate de maestru al genului scurt (Sâmburele, Pe drezină, Leandrii, Vulturii etc.), cât în cea de umorist delicat, «care nu-și permite să râdă de eroii lui, decât pentru că în taină le dăruiește iubirea și compătimirea sa» (Tudor Vianu)".
Citește mai mult: Profunda simplitate a poeziei lui Mihai Horga
- Detalii
- Scris de: Valentin Lupea
- Categorie: Eseistica
- Accesări: 1
O autoritate intelectuală și păgână, oricât de impunătoare ar fi ea, este de natură să acționeze asupra minții omului altfel decât o autoritate religioasă, deoarece atunci când omul se raportează la ceva creat de om, discuția este totdeauna cu putință. Astfel, din Platon și Aristotel se scoteau fundamentări și argumente ca atare, dar din același arsenal era extrasă și deprinderea de a reacționa. Platon însuși furnizează cel mai bun exemplu de energie autodistructivă care se poate dezvolta dintr-o autoritate rațională. Apologiile poeziei, scrise pe atunci cu sutele și apelând, pentru mai multă pondere, la Platon, s-au dovedit, spre mirarea celor ce și-au dat seama, antiplatonice. Deși doctrina metafizică a frumosului care justifica ficțiunile senzoriale și poezia profană era, într-adevăr, extrasă din dialoguri, Platon însuși era totuși un "biciuitor al poeților". El a expulzat tagma imitatorilor, fie ei și încununați, din comunitatea sa ideală.
Paradoxul acesta a devenit până la urmă nodul gordian care-i chinuia și-i punea la încercare pe acești "apărători". Platon a ajuns să fie pentru ei "dulcele inamic".
- Detalii
- Scris de: Valentin Lupea
- Categorie: Eseistica
- Accesări: 1
Semnificația plăcerii i-a derutat pe criticii Renașterii la fel de mult ca și semnificația armoniei. A cui plăcere să fie luată în considerare? Și de ce să fie plăcerea un criteriu al frumosului? Aceste întrebări cereau imperios un răspuns în mințile celor mai profunzi dintre ei. Și au răspuns ezitant, când făcând apel la gustul majorității drept cel mai bun criteriu, când zicând că numai pictorul se poate încrede în plăcerea sa ca judecată artistică adevărată, când mărturisind cu toată sinceritatea că argumentul, ca și frumosul, este o enigmă. Numai un pictor poate emite judecăți despre pictură, spunea Durer. Dar adăuga următoarele: "Însă oricine a făcut vreo lucrare poate s-o așeze în fața unui om simplu și să-l lase să o judece. Se prea poate ca înșiși neciopliții și nepricepuții să spună ceva folositor".(Durer, HRANA UCENICULUI PICTOR, pp. 101, 102). Iar Leonardo a spus cu încă și mai multă umilință: "Desigur, nu trebuie înlăturată nicio părere, a oricărui ar fi, în timp ce pictezi; știm bine că omul, oricare ar fi, știe cum arată un alt om și va judeca fără greșeală".(TRATAT DESPRE PICTURĂ, p. 46, fragment. 72). Iar Alberti credea că arta rătăcește, nu când o rupe cu tradiția, ci când încetează a-și propună ca țintă plăcerea tuturor oamenilor.
Citește mai mult: (17) PROBLEMA PLĂCERII. FRUMOSUL CA PROMPTITUDINE A FUNCȚIEI SENZORIALE
- Detalii
- Scris de: eCreator.ro
- Categorie: Eseistica
- Accesări: 2
Progresiunea constantă spre libertatea umană prin selecție, respingere și entuziasm sintetizator este rezumată, pentru poezie, de Francastoro în felul următor: întâi poetul "a început să modeleze sunete, să aleagă muzicalul și să respingă nemuzicalul, ori să le lege cât mai bine cu putință, să se complacă mai ales în metafore, să dea atenție sonorității și suavității și, pe scurt, tuturor celorlalte podoabe ale limbii. Apoi și-a propus să se ocupe de metri și picioare, să facă versuri și să vadă care este potrivit fiecărei idei. Drept conținut, a dorit numai frumosul și excelentul căruia să-i atribuie numai însușiri frumoase și admirabile. Dacă acestea lipseau, el și-a propus să le plăsmuiască prin metafore, să pornească în căutarea de digresiuni și comparații și să nu piardă din vedere niciunul din celelalte artificii care țintesc la excelența rostirii, topica, tranzițiile, figurile și alte ornamente nefolosite astăzi. De îndată ce a strâns laolaltă toate frumusețile de limbaj și subiect și le-a dat glas, a simțit furișându-i-se în sine o anumită armonie miraculoasă și aproape divină și cu care nicio alta nu se putea asemui. Iar apoi și-a dat seama, ca să zic așa, că și-a ieșit din sine. Nu se putea stăpâni, ci delira asemeni celor ce iau parte la misterele lui Bacchus și-ale Cibelei când fluierele încep să cânte și le răspund tobele"(Girolamo Fracastoro, NAUGERIUS, SIVE DE POETICA DIALOGUS, trad. Kelso, în University of Illinois, Studies in Language and Literature, Urbana, 1924, vol. IX, Nr. 3, p. 65).
Citește mai mult: (16) ENTUZIASMUL POETIC. FRACASTORO: POTENȚAREA NATURII