În anii ‘90, aveam un cerc de colaboratori apropiați din care făceau parte Radu Teampău, François Breda, Claudiu Groza, Adela Iancu, Tudor Runcanu. Ne întâlneam des și, în timp ce savuram nenumărate cești de cafea, discutam despre teatru, dramaturgi, spectacole, poeți, romancieri, pictori, muzicieni. Ne frământam cum să dăm naștere mult râvnitului inefabil în teatru și căutam texte care să ne ofere această posibilitate. Într-o zi, aparent o zi ca oricare alta, prietenul nostru François Breda pur și simplu ne-a anunțat, cu o scânteie jucăușă în ochi, că a găsit textul pe care îl căutam de atâta timp. Era vorba de monologul dramatic Hăul, scris în 1994, al dramaturgului francez Christian Palustran. Textul nu era tradus în limba română, așa că la această muncă s-au înhămat Radu Teampău și Claudiu Groza. Știu că au muncit mult pentru transpunerea în limba română a textului francez, conceput într-un limbaj poetic. Monologul, alcătuit din mai multe scene, adevărate incursiuni în lăuntricitatea ființei umane, devoala o poveste simplă și tristă a unei femei care își dorește cu ardoare un copil și care rămâne însărcinată de mai multe ori, dar, de fiecare dată, pierde sarcina. Și atunci visul ei de a da naștere unui copil se transformă într-un coșmar și coșmarul în obsesie.
O luptă acerbă se poartă între conștientul și inconștientul femeii și de aici regizorului i-a venit ideea de a crea două personaje: femeia și sălbăticiunea. Așa a început colaborarea cu Teatrul de Stat din Turda în toamna anului 1996 unde a avut loc prima reprezentație a spectacolului în premieră mondială. Costumele au fost realizate de Adela Iancu, muzica a fost compusă de Tudor Runcanu. Regia și scenografia au fost semnate de Radu Teampău care pe atunci își luase pseudonimul Radu Tempea.
Spectacolul din perspectiva regizorului
Îmi amintesc cum, în primele noastre întâlniri, regizorul ne-a vorbit îndelung despre relația profund simbiotică dintre mamă și copilul ei, o relație de dependență și influență reciproce, o relație de iubire. Treptat, și eu și Nina Antonov am reușit să vedem personajul femeii, să-i gândim gândurile, să respirăm în lumea ei întristată de absența unui copil. Nu am acordat mult timp discuțiilor asupra textului, căci eram nerăbdători să pătrundem în spațiul scenic construit într-o notă austeră, marcat de prezența unor obiecte scenice cu caracter simbolic. Spațiul, în tente de gri și negru, în care licăreau flăcările torțelor, parcă ne șoptea că orice iluzionare era sortită eșecului. Spectatorii erau așezați în culisele scenei, având posibilitatea de a vedea jocul actoricesc care se desfășura în balconul sălii de teatru, în sala de spectacol, în podul scenei, în trapa scenei, pe scena propriu-zisă astfel încât îți crea senzația că un întreg univers participă la tribulația agonică a femeii. Pe de altă parte, spațiul scenic, la nivel ideatic, era construit pe trei nivele: nivelul înaltului, căci balconul simboliza cerul, nivelul intermediar, căci scena propriu-zisă, concepută ca o peșteră, simboliza tărâmul de mijloc al vieții în tranziție și nivelul adâncului, în care trapa simboliza lumea neființei. Totodată spațiul era construit între polii ascensiunii și ai coborârii. Un spațiu al elementelor primordiale, aer, apă, foc, pământ, metal; un spațiu al sunetelor metalice care se suprapuneau pe muzica stranie, compusă de Tudor Runcanu. Un spațiu în care costumele concepute de Adela Iancu au contribuit semnificativ la accentuarea atmosferei maladive a spectacolului. Un spațiu în care sunetul scâncetului de copil se auzea de abia în finalul spectacolului. Un spațiu din care emana un miros de rășină. Un spațiu al ieșirii din timp care sublinia perenitatea temei spectacolului: tema maternității. Un spațiu al amintirii. Un spațiu imaginat în cheie duală: femeia și dublul ei, realitatea sordidă și iluzia din vis. În acest spațiu asistăm la un act de alungare a răului care a pus stăpânire pe întreaga ființă a femeii. Un spațiu al reveriei căci, femeia visează cu ochii larg deschiși la viitorul ei copil care va fi băiat și murmură încetișor: o știu, va fi mai frumos decât soarele, fetele vor muri de dragoste după el, iar el îmi va face confidențe, vom râde împreună în serile furtunoase, va spune mama, eu îi voi fi mamă, îl voi arăta copacilor în floare, păsărilor migratoare, întregii lumi, va fi pianist, chirurg, inginer, sau profesor, voi fi atât de mândră și fericită... Un vis care se transformă într-o realitate insuportabilă, o băltoacă de apă și măruntaie.
Diana Cozma în spectacolul Hăul de Christian Palustran (1996)
Vis și amintire. Care este amintirea în care se refugiază femeia și pe care o retrăiește cu acuitate? Cea a drumului care duce în valea ei, știută doar de ea, insula fericirii, locul copilăriei, cu mireasă de mentă proaspătă, valea ei secretă, care nu are nici început și nici sfârșit și unde ea ascultă sunetul de orgă șoptind încetișor că viața e o fugă fără de capăt. Valea ei, mereu aceeași, locuită de vise și iluzii; locul în care se juca când era fetiță, la care revenea ca adolescentă dar și după eșecul căsătoriei ei. Valea copilăriei ei, peste ani, transformată în locul sterp al nefericirii. Spectacolul se sfârșește pe muchia subțire dintre real și ireal, o muchie care e asemenea unei punți de legătură între aceste lumi. Și pentru că femeia își află împlinirea ca mamă în acest spațiu figurat ca punte între lumi, spectatorul nu știe dacă femeia își va împlini destinul ca mamă într-o realitate existențială concretă sau va continua să bântuie prin culoarele iluziilor sale, nu știe dacă bebelușul ei va fi o ființă concretă sau va rămâne o fărâmă de vis.
Astăzi pot spune că nu întâmplător regizorul a montat acest spectacol, bazat pe tema maternității, căci, după o vreme, în cartea sa Nașterea unei pietre, narațiunea spectaculară din perspectivă regizorală, Eikon și Școala Ardelană, 2016, a întreprins o analiză minuțioasă a Screendance-ului Things that start slowly, o narațiune despre pierderea neintenționată a sarcinii, creat de Anna Macdonald.
Spectacolul din perspectiva criticului de teatru
Redau câteva pasaje din articolul lui Adrian Țion, Un dramaturg francez învață românește, publicat în revista Tribuna:
Colaborarea lui Christian Palustran cu regizorul Radu Tempea, cu acest pseudonim Radu Teampău a semnat regia câtorva spectacole, l-a apropiat pe dramaturgul francez de spațiul cultural românesc. Fără îndoială că spectacolul lui Radu Tempea marchează un vârf din seria spectacolelor cu viziune novatoare. Și nu putea fi altfel, de vreme ce regizorul are în palmares ciudățenii de tipul ‘Scaunele’ de Eugene Ionesco, ‘spectacol a cărui premieră s-a desfășurat într-o pădure, la ora patru dimineața’. Montând ‘Îngrijitorul’ de Harold Pinter, ‘Scaunele’ lui Eugene Ionesco, dar, mai ales, ‘Zile fericite; de Samuel Beckett, regizorul Radu Tempea se simte chemat spre textul lui Christian Palustran pentru a recrea stări și senzații supradimensionate din trăirile halucinante ale femeii din ‘Hăul’. Jocul dedublării început cu Winnie, sugerat numai în ‘Zile fericite’, este desăvârșit în ‘Hăul’ și duce la repartizarea monologului pe secvențe unitare celor două personaje, văzute și ca două structuri diametral opuse ale sinelui. Textul propriu-zis se constituie într-un elogiu adus maternității ca formă de manifestare opusă alienării. Printr-o suită de surprize de mare expresivitate, regizorul proiectează tema ginecologică într-un labirint psihanalitic dilatat spre sugestivitate parabolică. El urmărește îndeaproape, etapă cu etapă, spaimele prin care trece o femeie în dorința ei de a avea un copil. ‘Temperatura interioară’ înregistrează deopotrivă angoasele femeii curate, dar și ale monstrului – produs al inconștientului – născut din ea. Confruntarea dintre cele două personaje este extrapolată la dimensiunea unui conflict deschis între nepăsare și responsabilitate, între hedonism și sterilitate. Pentru a cuprinde amploarea acestor frământări din sufletul femeii regia a mers până la violentarea spectatorului cu imagini șocante. Se poate afirma de aceea că ponderea vizualului e unul din punctele forte ale acestui spectacol și meritul primordial revine regizorului, celui care a avut curajul de a exhiba neliniștitoarele spectre legate de viața intimă a femeii moderne și de a denunța ruptura dintre frivolitate și asumarea menirii. Construirea celor două personaje pornește de la formula ‘oglindirii’. Fantasma amenințătoare care se ridică împotriva dorințelor sincere și puternice ale eroinei de a avea un copil este resorbită spre sfârșit, fără ca virtuala ei cruzime să dispară în totalitate. Este surprinzător cum într-un spectacol cu atât de energice dâre regizorale interpretele Nina Antonov și Diana Cozma au găsit spațiul necesar pentru ca personalitatea lor, subsumată intențiilor, să-și păstreze naturalețea și grația vocalic emitentă. Nina Antonov, încărcată cu sarcini complexe și deosebit de dificile, și-a dovedit și de data aceasta capacitatea de a convinge prin siguranță și dăruire. Pentru Diana Cozma, interpreta personajului Winnie din ‘Zile fericite’, am putea spune născută ca actriță în reverberațiile de ultimă oră ale teatrului absurd, misiunea încredințată în ‘Hăul’ nu a ridicat probleme de interpretare. Ea a făcut din ‘fiica trecutului și mama viitorului’ (denominație atribuită de regizor) o stafie odioasă și obsedantă ale cărei cruzimi înspăimântă și semnifică. (Adrian Țion, Un dramaturg francez învață românește, Tribuna, nr. 3-4, 1997)
Spectacolul din perspectiva actriței
Pentru mine, un cuvânt cheie rostit de regizor pe parcursul repetițiilor a fost: noapte. Un cuvânt care a generat o serie de improvizații deopotrivă vocale și corporale. Uneori, în timpul improvizațiilor, îmi închideam ochii ca și cum personajul meu ar fi fost lipsit de vedere sau orb de furie, și, în acele momente de grație, simțeam cum mi se schimbă modul de a păși, de a cânta și dansa, căci totul, absolut totul, cea mai mică acțiune căpăta înțelesuri, culori și miresme diferite. Am încercat să intru în mintea femeii, o minte chinuită, bolnavă, și să îi ating limitele. Am încercat să mă contopesc cu sufletul ei și să îi trăiesc durerea. Am încercat să aflu cât mai mult despre această femeie surprinsă într-un moment de cumpănă a existenței. Am încercat să fiu o emanație a inconștientului ei. Nu mi-a fost deloc ușor să mă identific cu stările ei, dar și să mă detașez de acestea, stări care atingeau extreme ale unei frici ancestrale îngemănată cu bucurie extatică. Văd și acum prima scenă în care Nina Antonov apărea din trapă, se târa cu greutate pe podea, iar, mai apoi, anevoie, se ridica în picioare ca să înceapă o altă zi. O zi murdărită din nou de amintirile urâte ale nenumăratelor ei eșecuri? Cum să înfrunți o realitate în care nu te regăsești, pe care nu o împărtășești, și pe care ai ajuns să o urăști din hăul sufletului? Personajul meu nu avea nicio concretețe, nici trecut nici viitor, și totuși, paradoxal, simboliza atât trecutul cât și viitorul femeii. Cine eram eu? O întrupare a inconștientului unei femei adusă în pragul disperării? O apariție din visul acesteia? Treptat am început să văd figura unei profetese. Dar a unei profetese care nu aparținea timpului dăruit femeii, ci era, mai degrabă, o apariție cu rol de intervenție în viața acesteia. Spectacolul începe cu scene simultane, căci, în timp ce femeia iese din întunecimea trapei, din adâncurile tenebroase ale somnului de moarte, eu, din balconul sălii, ca de pe vârf de munte, rostesc numele unor munți ca într-o incantație și pare că mă prăbușesc, la rândul meu, în hău, căci, imediat, în următoarea secvență, îmi scot capul de sub burta femeii, încarnând acel dorit până la demență bebeluș și încep să țip și să gânguresc și să pronunț vocale și consoane și apoi cuvinte pe care le stâlcesc ușor și sunt copilul pe care mama îl învață să vorbească și să umble.
După multe improvizații am început să îmi dau seama că, în fond, sunt cea care generez amintirile și visele femeii, trecutul și viitorul ei. O femeie singură care simte nevoia să îmi vorbească despre compotul pe care ea, cu dragoste, îl pregătește pentru copilașul ei - îngerașul ei, în care pune coacăze și zmeură, pere și sirop de afine; îmi vorbește despre certurile ei violente cu soțul, aproape plângând îmi șoptește cum el o pleznește, ea țipă, se bat ca niște sălbatici și pe urmă el se simte rău, ea se simte rău, amândoi plâng cu sughițuri, ea se simte umilită; îmi vorbește și despre vizitele lor la ginecolog, despre programul de dragoste pentru un coit științific cu probabilități maxime reproductive conform căruia ei fac sex numai când ea atinge temperatura corpului indicată de ginecolog și iată cum dragostea pentru ea devine un sex calculat sau un calcul sexual, un lucru mecanic; îmi vorbește despre cum, când ea era mică, îi plăcea atât de mult șarlota încât avea senzația că se poate ascunde în ea, în șarlotă, ca să adoarmă cu aroma ei îmbietoare; i-a plăcut șarlota până când, într-o zi, mama a pus-o în frigider și atunci ea a simțit pentru prima oară fiorul rece al morții. O femeie care îmi povestește cum s-a apropiat de viața mineralelor pe care în fiecare seară le învelea în mătase și le punea în minusculele lor sicrie de sticlă.
Am colaborat extraordinar de bine cu Nina Antonov, ajungând să creăm senzația că dialogul dintre noi era spus de o singură voce, cea a interiorității ființei umane îngenunchiate în fața unei realități inumane.
Colaborarea mea cu Teatrul de Stat din Turda a început în stagiunea 1996-1997 când am jucat în Hăul. Pe urmă am fost angajată ca actriță, ce e drept, pentru o perioadă foarte scurtă de timp, octombrie 1997 – februarie 1998, interval în care am interpretat Martha din Neînțelegerea lui Albert Camus. Munca mea în acest teatru a fost întreruptă aproape brusc, deși, personal, mi-ar fi plăcut să mai joc pe scena acestui teatru. Una din bucuriile mari ale acestei perioade a fost prezența dramaturgului francez Christian Palustran la una dintre reprezentații. Mi-au rămas vii în amintire ochii lui strălucind de exaltare, cuvintele calde de mulțumire și apreciere. La fel de vii în amintire mi-au rămas cuvintele unui spectator care la sfârșitul spectacolului a venit la noi și ne-a spus așa: eu sunt un om simplu, nu am multă educație și nici cultură, nu sunt obișnuit să merg la teatru, dar, în această seară, am trăit niște emoții foarte puternice pe care nu m-am gândit să le trăiesc vreodată la un spectacol de teatru.