Destin

Suntem grăunțe de nisip.
E haos în deșertul nesfârșit.
Clepsidră-ntoarsă-n timp.

Vantul răscolește-n dună.
Si așteptăm, este furtună.
Perdea de praf, perdea nebună.

Nimeni nu renunță la urcare.
Se luptă să răzbată fiecare,
să vadă o rază de soare.
Furtuna de nisip izbește.
Jos, sus, călătorești. Răzbește!
Ai griă, surato, te rănește!

Unde esti?, tu, cea de lângă mine,
ce alergai pe-a dunei serpentine?
Of, a căzut sub fire fine.

Mă doare tare,
Urcușu-i greu către dogoare.
Dar vreau neapărat la soare.

Aștept furtuna, vreau acasă!
Să mă așez la a mea masă.
Mă rog să am această șansă.

Nu mai am nicio-ntrebare.
Fără prelegere lămuritoare.
Destinul este o-ntâmplare.


Gânduri printre rânduri

Un strigăt, ne ținem strașnic de cordon.
Nu vrem în lume, e zgomot, este orbitor.
Ceasul pornește. Viața se consumă.
Îngerul e-n umbră și ne ia de mână.

Sus, jos, sinusoidă în a vieții carte,
începuturi, sfărșituri, iubirile toate.
Cinematecă în memoria personală.
Paradoxal, rememorăm ziua banală.
Fără de veste mecanismul se oprește.
Ultima clipă derulează iubirea de poveste.


Zbor

Sufletu-mi aleargă-n infinit.
Ticăitul s-a oprit.
Lumea a-ncremenit.
Subit.

Cerul, marea, munții și zarea
au dispărut.
Foșnet și cânt
au tăcut.

Zbor în lumea neștiută
pe aripă nemaivăzută.
În ceața tăcută,
nălucă.

Șoaptele-au rămas în urmă,
murmur ecou în clipa diurnă.
S-a șters figura din oglindă,
atât de iubită.

Bariera se deschide.
Nicio forță nu mă poate ține.
Vin ca furtuna, iubite.
La tine.

Te voi învălui, te voi înlănțui.
În aburul rece vei dormi
Cu mine, fără să știi.
Nu vei putea fugi!

Te-aștept, iubitule, să vii.…


Întoarcere

Și chiar mă-ntreb cum unii mai pot scrie poezie.
Eu am secat, venele mi-s parcă din hârtie,
iar trupul, ca din scoarța cea mai moale.
Nu știu ce forță îl pune în mișcare.

Privesc cu ochi ce par din porțelan,
cu cristalin opac, de zici că-i ceară.
Mă tem de foc, mă tem ca ei să nu dispară,
topindu-se cu trupul ce-ar arde ca o pară.

Aș vrea să simt iar omenește.
Să iert, să simt iar crestinește.
Iubirea crească iar în pieptul meu.
Pe calea de-ntoarcere în vechiul eu.

Dar mi-este greu, căci sufletul mi s-a-nesteziat.
Ca un copac, sub soarele fierbinte, m-am uscat.
Mă uit, în jur e-un nesfârșit deșert de sentimente.
Am tras cortina, m-am retras. Nimic nu se mai vede.