CUM AȘ PUTEA?

Cum aș putea
porunci inimii
să nu mai bată,
când viața îmi dăruiește
simfonia ei toată?

Cum aș putea
să-i cer gândului
să nu mai zboare,
când în mine
locuiește încă
dorința de a mă înălța
spre soare?

Cum aș putea
împiedica speranța
să renască,
când pe buzele mele,
zi de zi,
un zâmbet
așteaptă
să se nască?

Cum aș putea
să cred că
pot închide
într-o stea,
toate amintirile
din viața mea
fără ca cineva
să le poată vedea?

Cum aș putea
să strâng în pumn
cuvântul nerostit,
fără să se audă
strigătul lui
de copil părăsit?

Cum aș putea?

Doar Tu
ai răspunsurile
pentru toată frământarea mea,
dar și calea pe care
mi-o arăți pentru
a le descifra.

Dar ce păcat,
mare păcat....
Eu nu mai pot vedea...


GÂNDUL MEU

Gândul meu,
fluture în zbor
cu aripi pudrate
cu dor,
a îndrăznit
să se ridice ușor
deasupra unui
nor călător.

De acolo
a putut vedea
toată pajiștea
peste care
ades plutea.

A zărit
floarea lui preferată
cu rochie catifelată
ce îl aștepta în desfătare,
cu brațe de petale
iubitoare.

Cât de mică
și firavă părea,
asemeni unei gene
pierdute din
ochiul unui
fulg de nea.

S-a simțit dintr-o dată
puternic și mare
pe lângă suava
floare fără apărare
și punându-și
în gând s-o protejeze,
a început
către pământ să leviteze.

Dar drumul e lung,
căderea-i prea lină,
iar de pe aripi
s-a scuturat
pulberea fină.

Înserarea mâncase
o bucată de soare,
iar fluturele obosit
a rămas în levitare,
undeva, între
pământ și zare.

În zadar irișii
florii lui iubite
despicau văzduhul
în căutarea
clipei fericite.

Gândul meu
avea să își găsească
sfârșitul
acolo unde
se topea zenitul,
cu gândul la
mica floare
ce împietri
de întristare.


ÎȚI SCRIU, STIMABILE

,,Stimabile", îți scriu astăzi scrisoare
Din țara ta lovită de prostie
În care orice zaț e poezie,
Iar versul pur se zbate în uitare.

De ,,ageamii" și-acum e lumea plină,
Bieți ,,moftangii", ,,gușați" și strâmbi la față
Ce vor cu orice chip să iasă-n față
Chiar de sunt ipocriți, mânjiți cu tină.

Nimic nu s-a schimbat să știi, maestre
De când te-ai lepădat de astă viață,
La școală carte nu se mai învață,
Golanii-s puși pe harță și fac feste.

Politica-i la fel cum ai lăsat-o,
Plină de ,,moftangii" și ,,mațe fripte"
Ce zilnic stau cu ghearele înfipte
În visteria țării ce-au prădat-o.

Și nimeni nu le cere socoteală,
Nu îndrăznesc ,,nenicule" s-o facă,
Au pus azi la mezat mândria dacă
Și-au înecat respectul în sminteală.

Corupția-i precum o știi ,,distinse",
Scăldată-n falsitate și plocoane
De ipocriți rânjind pe la balcoane,
Doar ,,cartofori" cu creierele stinse.

E lipsă de principii, generală,
Moralitatea-i cu un pas în groapă,
Din lingușire turma se adapă,
Doar parveniți cu ură viscerală.

De i-ai vedea acum pe ,,coate goale"
Cum se înfoaie-n pene și exultă,
,,Parol" că le-ai trânti câte-o insultă
Și nu ai da pe ei două ,,parale".

Te las cu bine-acum, maestre dragă
Și îmi exprim regretul către tine
Că nu mai ești un ghimpe care-i ține
Înfipți, pe ,,marțafoi", într-o pârloagă.


ÎNTRE NOI

Între noi este doar
o întindere de mână,
un pas de stea
și un zâmbet de lună.

Între noi este doar
un răsărit,
după măguri șoptit
și o floare
ruptă din soare.


Între noi este doar
o lacrimă de curcubeu
ascunsă sub geana
sufletului meu.

Între noi este doar
chemarea iubirii,
cântecul ce face
să înflorească trandafirii.
Între noi este doar
vocea secundei violet
ce se scurge
pe obrazul meu
încet,
încet....

Între noi este doar
un cuvânt
într-o barcă purtată
pe valuri de vânt.

Între noi este doar
așteptarea
cu ochii ei sticloși
ce au îngițit
toată zarea.

Între noi este doar
o pădure de tăcere
cu arbori batrâni
cufundați în durere.

Între noi este doar
un mal de visări
pe care marea
desenează carări.

Între noi este doar
un drum pustiu
pe care am ales
singură să fiu,
în anotimpul meu
târziu.



ȚARA DE LUMINĂ

Demult,
când înflorea anotimpul copilăriei,
am lăsat fereastra sufletului
deschisă înspre
grădina bucuriei.

Mireasma crengilor în floare
îmi făcea inima să zboare,
iar ploaia de fluturi, rotată,
îmi deștepta
toate culorile
curcubeului din suflet,
deodată.

Cântecul păsărilor
pline de viață
și boabele de rouă
ce alergau pe iarba tânără
în dimineață,
mă chemau să le însoțesc
în zborul lor pitoresc.

Desculță,
cu aurul rasăritului
în plete,
săream pe fereastră
direct în grădină
unde mă aștepta
darul de lumină.
În noul meu strai îmbrăcată
colindam întinderea toată.

Îmi doream
ca cerul și pământul
tot una să devină
să se nască
Țara de lumină.

Să mă pot plimba nestingherită,
fără să-mi fie frică
că voi fi umbrită.

Poate din această pricină
încă mai las fereastra,
larg deschisă,
spre lumină.