Andrei  intră cu precauție în biroul editorului. Domnul Albescu îl întâmpină cu un zâmbet larg.
 — Andrei, mă bucur mult că ți-ai făcut timp să treci pe aici! sări el de pe scaun, repezindu-se să-i strângă mâna. Am vești nemaipomenite. Am primit o ofertă de la o editură de top din SUA. Vrea să-ți cumpere drepturile de autor. Ce spui?
Andrei rămase mut pentru câteva secunde, apoi zise:
— Serios? Nu-mi vine să cred! Aș fi încântat. Despre ce editură e vorba?
— Te lămuresc imediat. Dar ia loc, te rog. Am aici acordul scris, care va fi atașat ca o clauză la contractul de cesiune, spuse domnul Albescu și-i întinse  un teanc de foi. Ia-le și citește-le bine, apoi trimite-mi-le semnate.
 Andrei privea hârtia din fața lui și nu era sigur ce să facă. Cu tot succesul pe care-l dobândise recent, simțea o neliniște crescândă în adâncul său. Se gândi la premiile literare și recenziile favorabile ce le primise, dar oare le merita? Erau ale lui? Sau îi era teamă de propria-i izbândă? Schiță un început de surâs.

— Mulțumesc, zise el, cu buzele lăbărțându-se caraghios într-un zâmbet forțat, luptându-se să-și ascundă teama. Trebuie să-ți spun că... Am deja ideea pentru următoarea mea carte! Va fi ceva diferit, dar sunt sigur că va captiva cititorii.
— Excelent! Voiam să vă întreb despre asta. Vrem o nouă carte cât mai curând posibil. Știi că așteptăm cu nerăbdare să vedem ce urmează. zise editorul entuziasmat, în timp ce ochii lui nu-i puteau ascunde lăcomia.  
   Andrei rămase cu ochii pierduți în gol. În loc să simtă bucuria pe care ar fi trebuit să o ofere succesul său noua oportunitate, el simțea  un gol ciudat în stomac și o neliniște crescândă.
 Parcă  lumea sa devenise tot mai ciudată, mai de necontrolat. Cu toate laudele și recunoașterea, se trezi prins într-o vârtej de evenimente pe care nu le putea stăpâni. O lume imaginară, cețoasă, în care lucrurile se precipitau pe repede înainte, fără ca el să aibă control asupra lor.
   Cu o privire absentă, murmură un salut, își luă teancul de foi și ieși din biroul editorului.  Doar aerul rece de afară îl smulse puțin din gândurile sale.
 În fața sediului editurii, Andrei se opri în fața scărilor, surprins să-și audă numele strigat de o voce. Se întoarse și văzu, pe o bancă din apropiere, un bărbat înalt și slab, îmbrăcat într-un costum negru, cămașă albă și papion. Individul avea o privire rece, fața lividă, iar în mână ținea un baston cu cap nichelat.
—Bună ziua, Andrei! Ce surpriză să te văd! Merge totul bine cu cartea? îl chestionă bărbatul, iar ochii îi sclipiră ciudat în lumina zilei.
Andrei înghiți în sec, simțind ca și cum un cub de gheață îi alunecă în stomac.
— Da, totul merge minunat, tocmai am primit niște vești bune.
— Ah, ai vândut bine, înseamnă! făcu...domnul Corneciu, rânjind.
Andrei se dădu un pas în spate.
— Da, tocmai pentru că v-am urmat sfatul...
— Foarte bine! Să ai grijă să-l urmezi în continuare, tinere..., încheie Corneciu într-o notă răgușită, atingându-si borul pălăriei.
   Bărbatul se ridică și se îndepărtă încet, bocănind cu bastonul său pe asfaltul negru, lăsându-l pe Andrei să privească lung în urma lui, cu o expresie de îngrijorare pe față. Nu știa ce să creadă despre omul acela și despre pactul pe care îl făcuse cu el.
Sentimentul pe care-l avea de când îl întâlnise pentru prima dată reveni și mai puternic, aproape sufocându-l.
   După câteva zile, trimise formularul semnat, împreună cu prima ciornă a noului manuscris. Directorul editurii, domnul Albescu, reveni cu un telefon în doar două ore. Vânzările cărții depășiseră pragul de 15000 de exemplare.
   La auzul veștii, Andrei începu să țopăie de bucurie prin casă. „Asta merită sărbătorit”, își spuse, și luându-și geaca, o zbughi afară cu gândul la o sticlă de vin. Intră în primul magazin de băuturi și cumpără un vin bun. N-avea de gând să se zgârcească la bani. Când ieși, dădu peste un amic scriitor, care-l și interpelă, felicitându-l pentru rezultatele muncii sale. În spiritul momentului, Andrei lăsă deoparte gândul la sticla de vin, care putea aștepta cuminte în punguța de hârtie, și i se alătură prietenului său într-un bar unde erau așteptați de alți colegi de breaslă.
Peste tot, felicitări, poze, cocktailuri și multe povești. Pe Andrei îl luase cu amețeală deja, astfel că atunci când se înseră, porni agale spre casă. Orașul era cuprins încet de întuneric, lumina apusului se retrăgea ușor. În tăcerea  serii, feeria milioanelor de lumini începu să prindă viață, aprinzându-se aleatoriu în zare.
Tocmai ajunse în dreptul parcului. Castani bătrâni își aruncau umbrele pe drum și pe trotuar, desenând forme ciudate. Ceva mai departe, câteva sălcii plantate  în linie dreaptă își lăsau crengile să plângă până aproape de asfalt. Mergând paralel cu parcul pe trotuar, lui Andrei i se păru că vede ceva mișunând în obscuritatea grea.
„Să fie o vulpe sau, poate, un câine vagabond?”
Apoi telefonul îi sună.
— Da? Alo?
Interlocutorul său nu vorbi imediat. Îi putu auzi doar respirația sâsâită în telefon.
— Alo, cine e?
— Știu că scrii o nouă carte. Ar trebui să vorbim despre subiectul ei, nu crezi? Nu vrei să existe consecințe... Nu? se auzi, pe fondul unui zgomot sacadat, vocea joasă a domnului Corneciu.
   Andrei nu putu desluși starea interlocutorului său, însă nota vădită de amenințare voalată îi trimise fiori reci pe șira spinării. Închise repede și se uită circumspect înspre parc și în urma sa.
Privi în toate direcțiile, apoi începu să meargă mai repede, atent la zgomotele din jur. Dar la fiecare pas, avea senzația că cineva se află în spatele lui, iar această  prezumție se intensifică până când simți că părul de pe ceafă i se ridică. Nemaiputând să suporte tensiunea, se întoarse să-și înfrunte urmăritorul, dar nu văzu decât drumul gol, scufundat în întunericul diluat de lumina felinarelor. Respiră adânc, ca să mai potolească teroarea ce-l cuprinsese, și porni din nou cu pas alert.
 La primul colț de stradă, se opri sub lumina unui stâlp electric și cercetă totul în jur. Însă nu se simți în siguranță, ba chiar avea senzația că, în conul de lumină, era și mai expus.
Andrei traversă strada și fugi pe trotuar până când ajunse sub niște copaci. Aici simți că sentimentul îngrozitor de teamă se mai domolește, când din spatele unui copac, apăru o siluetă. Andrei scoase un strigăt înăbușit, în timp ce inima începu să-i bată cu putere. Un cerșetor cu haine zdrențuite întinse mâna către el:
— Dă-mi niște bani, n-am mâncat nimic! zise pe un ton rugător, răgușit.
   Andrei îl privi cu un amestec de uimire și groază, apoi se dădu câțiva pași înapoi și porni agil spre casă.
   Un timp, totul reveni la normal, liniștea așternându-se în jurul lui.
   Când ajunse în fața blocului, se mai liniști, lipi cartela de interfon și ușa se deschise apoi intră în scară, bucurându-se de protecția efemeră pe care i-o oferea. Intrând în apartamentul său, se grăbi să bea o gură de coniac, apoi se așeză pe canapea și simți că teama îl părăsește ușor. „Cine naiba e Corneciu ăsta?”, se întrebă el, trăgând încă o înghițitură din sticla desfăcută.
    Așezat la biroul său, Andrei își potrivea cu grijă cuvintele în noua poveste.
  ,,Atunci când l-am cunoscut, domnul Corneciu era prozator, era un idol aflat pe un piedestal unde nu speram să ajung vreodată, deși îmi doream asta cu toată ființa mea. Dar nu știam că această aspirația îmi va aduce atâta suferință sau că îmi va provoca atâta durere”.
   În timp ce cuvintele îi alunecau de pe tastatura laptopului și se așterneau în fișierul deschis, un sunet subtil, aproape imperceptibil, îi atinse urechea. La început, nu-i acordă prea multă atenție, atribuindu-l vântului sau poate un vecin mai nervos. Cu fiecare rând scris, însă, sunetul se multiplică devenind, abrupte și deranjante. Un șuierat abia perceptibil, ca un fluierat, apropiindu-se și retrăgându-se într-un dute-vino misterios.
Părea că foșnetul venea din sufragerie. Se ridică și ieși din cameră. Auzi un boncănit slab. De data aceasta, părea că cineva își târa picioarele pe podea. Aprinse becul pe hol, în sufragerie, dar nu văzu nimic.
Se întoarse la birou și încercă să se concentreze asupra poveștii sale, dar nu putu, căci liniștea fu din nou întreruptă. De data aceasta, se auzea respirația cuiva. Andrei sări de pe scaun și se uită în jur. Șuieratul părea că vine dinspre ușa de la intrare.
 Privi prin vizor, dar nimeni nu era acolo. În semi-întunericul de pe scară, văzu niște umbre mișcându-se pe pereții de vizavi. Apoi, șuieratul izbucni chiar lângă el și un vânt rece izbi ușa, intrând prin toate crăpăturile și făcându-l să se retragă câțiva pași. Auzi mișcări pe scară, icnete, sforțări, și clanța începu să coboare, apăsată de cineva. Andrei o privi buimac, cu inima aproape sărindu-i din piept. Întoarse rapid cheia în broasca ușii și puse și zăvorul. Din cealaltă parte se auzi un geamăt înfundat, apoi sunetul unei persoane ce cobora scările, ajutat de o cârjă. Andrei rămase câteva clipe privind ușa, în timp ce răsuflarea i se domolea. Nu știa ce să creadă.
Se lăsă pe canapea și își prinse capul în mâini. „În ce m-am băgat?”
Rememoră zilele dinaintea întâlnirii cu domnul Corneciu. În acea perioadă, ar fi dat orice ca să-și vadă cărțile tipărite, ca să aibă succes.
   Andrei privea încruntat ecranul laptopului. Tocmai primise o altă scrisoare de respingere. Își dusese mâna la frunte, apoi își apăsase palmele peste ochi, încercând să-și oprească lacrimile. Era a cincea în ultimele două luni.
,,Nu sunt suficient de bun, se gândise el. Nu voi reuși niciodată să public o carte.”
   Redactase, ștersese și scrisese din nou, și totuși nu reușise să mulțumească editorii. Frustrarea creștea în el, căci era conștient că bâjbâia în arta scrisului. Dar hotărâse să nu renunțe. ,,Fiecare scriitor a început de undeva.” După fiecare refuz, se reapucase de scris și mai îndârjit.
Primele scrisori de respingere fuseseră destul de generice: ,,Nu este potrivit pentru portofoliul nostru” sau ,,Nu căutăm genul acesta de ficțiune.” Însă, apoi, lucrurile  începuseră să se înrăutățească. ,,Personajele sunt nerealiste.” sau ,,Povestea este prea plină de clișee.”
Andrei se uitase la paginile scrise cu o expresie de dezamăgire pe față. Se gândise că povestea era bună, dar nu suficient de bună pentru editori. Ceva nu se lega, undeva greșea. În mod obișnuit, fiecare își percepe creația ca fiind o capodoperă, iar atunci când se izbește de critici,  are impresia că cineva are ceva împotriva lui și nu îi apreciază munca. „Sau... poate sunt prea naiv să cred că pot deveni scriitor.” se gândise el.
 Așa că hotărâse să-și îmbunătățească scrisul. Se apucase să citească mai multe cărți de science-fiction și chiar urmase  cursuri de scriere creativă.
Cu toate eforturile, lucrurile nu s-au schimbat, scrisorile de respingere au continuat să apară. Frustrarea lui Andrei creștea, aducându-i pe limbă gustul amar al eșecului.
Într-o zi, primise o scrisoare de la un editor care-i oferise un feedback mai detaliat:.
,,Povestea ta este interesantă, dar personajul principal este prea plictisitor. Este slab portretizat."
Andrei fusese încântat de feedback. Recitise povestea și își dăduse seama că editorul nu greșea. Personajul principal al poveștii sale reprezenta un tânăr om de știință, trimis într-o misiune pe o planetă îndepărtată. Deși îl caracterizase drept inteligent și dedicat, în esență, acesta era lipsit de profunzime și nu stârnea interesul cititorului.
Andrei începuse să-și imagineze viața personajului în afara misiunii. Ce făcea în timpul liber? Cine erau prietenii lui? Ce vise avea pentru viitor? Care erau motivele care îl determinaseră să plece în misiune?
Când terminase de scris, fusese relativ mulțumit. Personajul principal era mai complex și mai interesant. Avea o istorie și o motivație, ceea ce îl făcea mai credibil și mai captivant.
 Trimisese din nou povestea la editură, încrezător în acea nouă variantă. Refuzul lor, însă, îl lovise cu forța unei locomotive.
Încercase să se calmeze, își pornise calculatorul și începuse să aștearnă cuvinte în derivă. După două fraze, se oprise să recitească. Clătinase  din cap cu dezgust. „Scriu doar porcării! Cum naiba să mă accepte editorii ăia, dacă scriu prostii?” Se enervase atât de rău, încât lovise tastatura cu amândouă palmele. Unul din butoane sărise de la locul lui și se rostogolise pe podea. Pe ecran apăruse o înșiruire de litere fără noimă.
Andrei își prinsese capul în mâini și oftase din greu. Apoi se ridicase, își luase geaca și ieșise,  mergând fără țintă.
Ajunsese, umblând aiurea pe bulevard, în dreptul librăriei. Cum începuse ploaia, Andrei se gândise că ar fi fost numai bine să intre puțin.  
„ Să beau o cafea și să văd ce cărți mai au”  Era, poate, singura librărie din oraș unde exista și o cafenea, iar el obișnuise s-o viziteze mai des, înainte să se afunde în mocirla propriilor ciorne.
 Își scuturase geaca de stropii de ploaie și intrase. Mirosul de nou și de cafea îl izbise  imediat.
 Însă localul era arhiplin din cauza unei lansări. „Cum de n-am știut?”, se certase el în gând, atunci când văzuse că era vorba de unul dintre cei mai de seamă scriitori din țară.
Se amestecase  printre oameni, cumpărase  cartea și comandase o cafea de la bar. Vrusese să aștepte până când se mai răreau indivizii din jurul scriitorului, ca să-i ceară și el  un autograf și, poate, să schimbe două vorbe cu domnul Corneciu. Se întorsesese, căutând din priviri un loc unde să aștepte. Greu de găsit, mai ales cu vremea rea de afară. Găsise, până la urmă, un loc la o masă în fundul sălii și se apucase să răsfoiască romanul.
După un timp lumea, se mai rărise și Andrei se așezase  la rând pentru un autograf.
Corneciu purta un costum negru de stofă cu cămașă albă și papion, iar lângă masă, stătea sprijinit un baston cu cap nichelat. Involuntar, Andrei se apropiase cu sfială. Când îl simțise aproape, scriitorul ridicase privirea din carte. Doi ochi albaștri, reci, dar cercetători, îl țintuiră.
—  Bună ziua! Vă felicit pentru lansare! Aș dori și eu un autograf...
   Individul încuviințase din cap, iar când îi luă cartea din mână, degetele li se atinseseră ușor. Domnul Corneciu era rece ca un mort.
— Scriitor? Recunosc de la o poștă un scriitor la început de drum. Cum te numești, tinere? întrebă acesta, înfigându-și privirea ca un țurțure până în inima lui.
   Îl cuprinsese o panică spontană, care-l făcuse să nădușească și să înghită în sec. Se simțise pângărit, încolțit până în cel mai mic și întunecat cotlon al minții sale.
— Andrei Donca, murmură el într-un final.
— Ah, frumos nume, de sfânt… Și ce-ți place să scrii? zisese domnul Corneciu în timp ce semna cartea.
— Scriu SF.
— Și cum merge treaba? Sau... nu prea merge?  spusese acesta zâmbind malițios.
 Din ce în ce mai uimit, Andrei nu știuse ce să mai creadă. „Cum de mă citește ca pe o carte deschisă?”
— Da, am câteva probleme cu scrisul, recunoscuse  el.
— Probleme? Uite, dacă mă întrebi pe mine, secretul e să nu renunți. Perseverența e totul. Scrie despre ce știi, scrie despre ce cunoști tu cel mai bine, inspiră-te de la oamenii cei mai apropiați...Promit că treaba asta face minuni! zâmbise Corneciu viclean.
— Mulțumesc pentru sfaturi!  spusese Andrei, încântat.
   Tocmai primise un autograf și sfaturi de la scriitorul ce câștigase de două ori premiul Stellar pentru Excelență în Literatură SF.
După ce reușise să publice prima carte, avusese un succes nebun, însă imediat începuse coșmarul. Andrei se trezea, din ce în ce mai des, cu amintiri fragmentate care îl aruncau într-un val al confuziei. Cumva, amintirea persistentă a ultimei discuții cu bunica lui îi rămăsese proaspătă în minte, ca și cum întâmplarea se petrecuse cu o zi în urmă, însă el știa că bunica Elena murise la câteva zile după ce avusese prima lansare din turneu.
Într-o dimineață, rememorase seara petrecută cu prietenul său, Alex. Râsetele lor încă-i sunau în urechi, iar figura lui Alex părea atât de vie. Însă la nici câteva ore după aceea, descoperise că Alex avusese un accident de mașină. Pentru că trebuia să ajungă la o altă lansare, în următorul oraș, nu se duse la spital să-l vadă. Spre seară, cineva din cercul lor de prieteni îi spusese că Alex decedase.
 Amintirile se împleteau într-un fel straniu, și cu cât numele său căpăta mai multă notorietate, cu atât parcă pierdea mai multe persoane dragi, cunoscuți sau amici, foști colegi sau vecini...   Aflat acum la biroul său, având în față sticla de coniac pe jumătate goală, Andrei hotărî,
într-o clipă de inspirație, să facă o listă cu numele celor pe care îi vedea prezenți în amintirile sale recente, dar care, în realitate, nu se mai aflau printre cei vii. Cele zece nume se așternură rapid. Privi lista și se cutremură. Se ridică și se apropie de bibliotecă cu lista în mână. Fiecare decedat devenise, într-o oarecare măsură, un personaj în cărțile sale.
„Ce naiba se întâmplă, de ce am senzația că eu sunt de vină? Doar dacă…”, mormăi el îngândurat.
 Luă prima carte din raft și vru să o răsfoiască. Din ea căzu o hârtie îngălbenită. Andrei o ridică cu mâna tremurând. Cuvintele erau scrise cu cerneală roșie.
„Cu sânge!” se gândi el, îngrozit, dându-și seama că ținea în mână pactul semnat cu Corneciu. „ Când naiba am semnat asta?” Un vârtej de gânduri se porni în mintea lui, iar amețeala care-l cuprinse îl făcu să se clatine pe picioare. Apăsarea din spatele urechilor, vertijul, lupta pentru fiecare gură de aer, vina care i se strecura mișelește pe sub piele... Toate astea îl împinseră să ia o decizie finală.
— O să mai scriu o poveste, ca să-mi testez teoria.
   Apoi, telefonul sună și auzi vocea directorului editurii, care-l invita la sediu.