Drumul cotise deja prin pădurea întunecată de câteva ori, într-un amețitor tur de forță. Munții își îmbrățișau parcă măreția într-o adorare narcisistă în timp ce păreau atât de reci și distanți în bătaia peculiară a serii. Alergarea devenise obositoare, iar bocancii loveau dur și cadențat stratul gros de zăpadă. Întunericul mușca din ce în ce mai brutal din firișoarele firave de lumină ce se strecurau printre copacii înalți și semeți.
Americanul, un vlăjgan cărunt și oarecum relaxat, povestea în continuare, cuprins parcă de o mantră a unui univers în care le-a văzut pe toate. Un anotimp înghețat îi răpise spațiul lăsându-i doar sclipirea de gheață a ochilor. O reflexie ce lumina în întunericul timpului și îl proiecta într-un tablou în care atitudinea arogantă devenise mireasă de suflet a unui instinct criminal, perfect șlefuit sub amprentele realității.
“…Vindeam repede drogurile, apoi adunam gașca. Spargerile au mers bine o vreme, strălucisem, eram number one, bro! Până într-o zi: Nasir cedase psihic. Ținuse ascunsă toată povestea multă vreme. Un telefon însă l-a prăbușit. Aflase adevărul iar acesta l-a țintuit într-un trist deznodământ. Ne povestise pe nerăsuflate totul. Era prea mult deja și dorea să ne împărtășească durerea necruțătoare ce îi mușcase sufletul.”

  Câteva lacrimi străluceau cuminți pe privirea vlăjganului. Îmi țuguiasem buzele într-o nedumerire adâncă: americanul lăcrima iar asta mă deruta enorm. „Și?” întreb eu plin de curiozitate, „cum a stat treaba cu povestea?”
„Sora lui nici nu împlinise bine vârsta de 18 ani, când lumea din jur începuse să bârfească. Se zvonise că un băiat din sat o plăcea și că aveau deja întâlniri de taină. O crimă, de altfel, pentru comunitatea lor. Oh, ce aiurea, bro! Ce aiurea! Cum să învinuiești dragostea că vrea să se exprime? La naiba cu tot sistemul! În fine, în timp ce noi petreceam cu fetele, fără nici un fel de resentiment, sora lui Nasir era acuzată că iubea. În câteva săptămâni toată bârfa explodase într-o cangrenă. Într-o dimineață însă, poliția sosise la casa fetei să constate decesul: fusese găsită de către familie, spânzurată într-o încăpere lăturalnică a casei. Un bilet scris dezordonat lăsa să se înțeleagă că fata se considera vinovată de ceea ce făcuse și alesese să moară. Spre a spăla onoarea familiei.
Vestea a căzut ca un trăznet pentru Nasir, dar alesese să țină în el durerea. Adevărul este că nu mă împac, bro, cu toate chestiunile astea religioase. Se pare că fata fusese deja logodită cu un domn, după dorința familiei. O logodnă care nu însemna nimic sentimental pentru nici unul dintre protagoniști. Cât despre zvonul că plăcea pe altul, nu se adeverise nimic concret. Rămăseseră doar presupuneri. Câteva ochiade aruncate în întâlnirile comunității de la sala de rugăciune. Nimic mai mult. Dar nimic nu crește mai otrăvitor decât bârfa.
După alte câteva săptămâni, Nasir avea să afle de la domnul care locuia vizavi de familia lui, câteva “amănunte”. Omul suferea de cancer și își dădea ultima bătaie cu ceasurile realității. Simțea ca o apăsare pe suflet toată povestea ce aruncase în tristețe familia vecinilor. Nu știa exact cine a pus prima scânteie în bârfa cu pricina, dar recunoscuse că a fost unul dintre cei ce au purtat cu încrâncenare toată zgura calomniei și a întreținut focul. Avea mai apoi să se sfătuiască cu tatăl fetei: acesta hotărâse să o ucidă, iar el îl încurajase că aceasta va fi o rezolvare decentă a problemei. Noaptea crimei a fost odioasă: urletele disperate ale fetei au fost auzite de către toți vecinii. Tatăl ei, împreună cu ceilalți doi baieti mai mari, rămăși acasă, au înscenat o sinucidere.”
Un oftat adânc… și o tăcere se așeza glorioasă între secundele realității. Americanul își scoase o batistă mototolită și își suflă cu putere nasul. Câteva lacrimi se amestecau cu sudoarea rece. Încă alergam printre troienele sălbatice ale nopții. Povestea aceasta tristă învenina și mai mult apăsarea grea a antrenamentului.
“Nasir a fost primul născut al familiei. Spunea cum simțise de la o vreme, o adâncă disperare pitită în colțul sufletului și nu putuse să o descifreze. Nu se gândise nici o clipă că sora lui se afla în pericol. El a fost fratele care o ocrotise mereu. Îi urmărea jocul în tihnă și îi însenina ziua cu zâmbete. De câteva zile însă, zâmbetele îi muriseră cu totul, iar sufletu-i îngenunchiase într-o disperare profundă. Înnebunise de-a binelea.
După momentul mărturisirii, vecinul încheiase pactul cu eternitatea. Tot un fel de pact isi dorea si Nasir sa incheie, dar cu răzbunarea. O forță ciudată îi scrijelea mintea. Avea să ne spună că simte o chemare lăuntrică și că trebuie să se întoarcă acasă. Sufletul surorii îl striga de undeva din eter. Îi cerea cu disperare ajutorul. Și plecat a fost. Nu am mai auzit nimic despre el.”
Zăpada se așternea nestingherită peste noapte iar munții continuau să își admire semeția, în timp ce cordonul nostru primise adăpost într-o cabană a unității, sub coama stâncilor.


Dintre amintiri îmi rânjeau zgomotos chemările sufletului îmbrățișate cu noaptea. Luptasem mereu cu mine însumi. Să nu scap lacrima neîngrijită pe obrazul de acum prea plin de ocară. Mă numeau țigan. Doar că șatra nu mă dorise niciodată. Pentru ei eram rumânul, intrusul care stricase armonia casei. Eram fructul putred al unei povești de dragoste. Nu dragostea în conceptul ei tulburase pacea, ci faptul că un rumân îndrăznise să păcălească mica țigancă. De avort nu se vorbise, copilul trebuia născut. Românii au hulit țiganii și viceversa, iar povestea tinerilor s-a transformat repede într-un război de proporții. Pe tata nu l-am avut niciodată în preajmă. Nu am cunoscut bucuria clipelor de apropiere sufletească între un copil și tatăl lui. A fost o veșnică răceală, o neîntalnire a emoțiilor. O neintersectare a realității. Rămăsesem doar cu însemnele înfierate ale societății.


Soarele desenase deja pe cerul senin curcubee de lumină. Era o duminică albastră, prinsă în amintirile noastre. Fiecare își contempla într-o tăcere afundă, propriile-i gânduri.
Americanul pășise hotărât în încăpere, venind glonț spre mine: “Azi noapte ai avut coșmaruri. Spuneai ceva despre “tata” și “moarte”. Nu am înțeles limba ta, dar o luptă se dădea în tine.” Am privit ochii albaștri ai amicului ce mă bătuse încurajator peste umăr: “Bro, fiecare avem câte o chemare în miezul inimii. O purtăm cu noi toată viață. Ce spun eu, toată viața; o urmăm și dincolo de ea.”
Frânturi de amintiri se perindau grăbite peste ceasul dimineții. „Bro”, spun gâtuit de emoție, „într-o dimineață de martie am avut o chemare ciudată. Am simțit acut că mama este bolnavă și că trebuie să merg să o văd. Sentimentul a fost atât de puternic, încât în nici 2 ore eram deja în trenul ce trebuia să tranverseze toată țara.
Mama era bine. Încântată de sosirea mea bruscă, m-a rugat să ieșim la o plimbare pe geana serii care tocmai își făcea îmbrățișarea cu truda zilei. În timp ce se pregătea, am ieșit pe pridvorul casei. Lumina se definea din ce în ce mai palidă. În fața casei se așeza cuminte o mică livadă. Pe capătul dinspre grădina noastră se auziseră zgomote din ce în ce mai accentuate. Cineva strigă ajutor iar alte voci acopereau cu înjurături chemarea neajutoratului. M-am apropiat încet stârnit de disperarea strigătului. Doi bărbați înalți și solizi au luat-o la fugă, nu înainte de a-i mai da câteva șuturi zdravene bătrânului ghemuit pe coama cărării. I-am recunoscut pe cei doi nepoți ai Rumânului, copiii fratelui său, în timp ce jos aveam să dau ochi în ochi cu propriul tată. Un tată pe care doar florile-l recunoșteau și cele câteva mișcări automate ale sufletului, numite atât de cordial, instincte.
Tata era băut criță. Nu stârnea nici o noutate faptul acesta. De vreo câțiva ani, beția era starea lui de suflet. Se căsătorise cu o doamnă văduvă și trecuse toată averea pe numele fetei acesteia. Se spune că semnase beat fiind și că de fapt nu mai corela în limite normale lanțul realității. Nu știu dacă mă recunoscuse. Ambulanța a sosit repede și în câteva ore aveam să aflu că rămăsesem orfan de tată. Un orfan ce nu apucase să își vorbească sufletul. Nici nu mai avusesem cui de altfel.
Înmormântarea s-a făcut în tihnă, consemnând încă un biet bețiv căzut în șanțuri. Nimeni nu și-a mai bătut capul cu cei doi nepoți care s-au considerat nedreptățiți. Nici nu se dorea de altfel ieșirea Pandorei din cutie. După câteva luni, unul dintre nepoții bătrânului a luat calea monahală. Poate că ghearele remușcării zgâriaseră adânc peste realitate.
Tot peste realitate, zgârie uneori durerea și neputința. Nu știu cum este treaba asta cu chemarea, bro, dar căile universului ne sunt atât de nepătrunse uneori.”
„Într-adevăr”, șopti Americanul, contemplând parcă o imagine ireală ce se proiecta undeva într-un spațiu nedefinit. „Nepătrunse ne sunt căile uneori. Știi, Nasir a crezut că va rămâne condamnat definitiv în propria-i durere și neputință. Dar nu, nu a fost așa. Undeva o altă chemare și-a ridicat glasul. Avionul cu pricina nu avea să-l ducă înapoi acasă. La ce folos ura și răzbunarea? Europa își deschisese ușa iar eu am îmbrățișat zâmbetul unor alte dimineți. Sistemul acesta mi-a dat voie să devin altcineva. Să devin acel cineva pe care l-am simțit într-o chemare atât de intimă. Nasir a rămas dincolo de ușă. Aici este vie pentru mine doar speranța și umanitatea. Cât despre tatăl tău, eu zic că dragostea și-a urmat poate chemarea firească.  Că întoarcerea ta acasă ți-a fost șoptită de îngeri. Poate că a murit împăcat. Sau cel puțin așa vreau să cred.”
„Așa vreau să cred și eu”, am murmurat, în timp ce soarele ne zâmbea șugubăt, cocoțat pe eșarfa cerului, iar ninsoarea mângâia toată valea, scriind povești magice de zile albastre pentru întoarcerile noastre.