Cititul, plăcută zăbavă? Da! Folositoare? Mai ba! Şi totuşi, citesc zilnic, cum mi-aş satisface un viciu devastator în timp; cum m-aş droga la diferite ore ale zilei, cum mi-aş ţine permanent alături paharul plin cu alcool, cum aş lega ţigară de ţigară... Tocând carte după carte, îmi proiectez propriul spectacol al literaturii din literatura celorlalți, de la Apuleius până la Radu Aldulescu.
*
Halldor Laxness, unul dintre ”anonimii” laureați ai Premiului Nobel pentru literatură, scriitor islandez de limbă daneză. Iată cum începe o proză de-a sa: „După câtva timp, liniștea îi trezi pe zei și maică-mea le aduse cafeaua fierbinte. După ce-și fumară țigările, ieșiră din casă luând cu ei o pușcă”.
*
„De îndată ce părăsește sertarul natal, un roman se transformă în ceva pe care autorul nu-l mai recunoaște. Autorul este uluit de ceea ce văd în el ceilalți, și mai ales ceea ce nu văd!” ( Julien Green).
*
„Toate femeile nefericite fac poezie, chiar și cele care nu scriu versuri...” (Martha Bibescu).
*
Există un raport nescris între bogăție și suferință? Iov, nefericitul etalon al „literaturii” universale, avea nu doar șapte feciori și trei fete, dar și o turmă de șapte mii de oi, trei mii de cămile, cinci sute de perechi de boi, cinci sute de asine și, firește, o mare mulțime de slugi. Bill Gates l-ar invidia, pentru avere, nu pentru suferință, desigur.
*
Cândva, jurnalul se scria îngrijit, caligrafic în formă, dar frumos și în fond. Să răsfoim prin Julien Green: „Lumina pe copaci, curgând ca o cascadă de aur, într-o revărsare neclintită”. Niciun cuvânt în plus.
*
Cum se știe, „Solomon a întrecut pe toți regii pământului în bogăție și înțelepciune”. Dar, aflăm din Cartea Cărților, că înțelepciunea „i-o pusese Dumnezeu în inima lui”, deci nu i-o localizase în creier!
*
Jurnalul jurnalistului fără jurnal, dar şi corespondenţa lui I. D. Sârbu, reprezintă scrieri de univers concentraţionar. Apartamentul din centrul Craiovei, din Isarlâc, nu-i aşa, e în fond o închisoare cu regim semideschis. O spune clar când vorbeşte de vecinul lui M.S., „marele nostru european” (Marin Sorescu, desigur), care „deşi trece pe sub geamul meu de două ori pe spăptămână (locuinţa sa de ţară fiind în bloc cu mine) până în prezent nu a îndrăznit să urce spre izolatorul meu: miros a sârmă ghimpată, e teren minat. Pe uşa mea scrie lepros periculos…”
*
Despre autorul Scrisorii pierdute, Adrian Marino scrie: "I-aş reproşa lipsa unui proiect precis de reformă. Nu este suficient doar să demolezi. Ceea ce face în mod admirabil. Este însă necesar să şi construieşti, să pui ceva în loc. Măcar la modul ideal. El a văzut cu o luciditate fără egal pseudosocietatea postpaşoptistă. Nu avea însă ochii îndreptaţi şi spre viitor". Cât de exact este diagnosticul lui Marino? Faptul că năravurile şi moravurile românilor sunt la fel de găunoase şi după mai bine de o sută de ani nu înseamnă că Nenea Iancu a privit totuşi spre viitor? Dacă ar fi creionat proiecte de reformă altfel decât la modul parodic, altfel decât a la Mariu Chicoş Rostogan, n-ar fi acum Caragiale un autor necredibil şi ridicol? În privinţa tarelor, s-a schimbat societatea actuală faţă de cea contemporană lui Caragiale?
*
La ce bun critica literară?, se pune ades întrebarea. Poate că întrebarea de actualitate ar fi cum să se facă întoarcerea criticului la uneltele lui şi cum să funcţioneze o şcoală de critică de unde să apară cronicarii de mâine, dar și criticul/criticii de direcție. Că, altfel, criza criticii înseamnă în fond criza literaturii.
*
Imagine: „mestecenii tac înveliți în păianjeni lunari” (Dimitrie Stelaru).
Un schelet cocoșat deasupra unui manuscris
Portretul cititorului absolut? Un schelet cocoșat, deasupra unei cărți cu un strat gros de praf și cu fragmente mici de file de hârtie zburând prin aer ca puful de păpădie primăvara.
*
Nou-născutul este un înger. Viața îl pervertește, făcându-l om, cu toate calitățile și cusururile lui. Așa se întâmplă și cu cititorul. Când buchisește la șase ani „Ana are mere”, el e un cititor inocent ca un înger din Paradisul literaturii. Pe urmă, ajunge la Dostoievski, la Nietzsche, la Marchizul de Sade... Și Ana nu mai are mere...
*
„...ce să-i faci, fără nițică bătaie nu se poate. Cine nu bate un prost, își încarcă sufletul cu un păcat!” (Majurul Prișibeev de Cehov)
*
Îngrijorat de vârstă și de „timpul care fuge, săptămânile care se ciocnesc, (care) intră unele în altele ca niște expresuri care se tamponează”, Julien Green face următoarea rugăciune: „Doamne, fă ca săptămâna care începe să aibă într-adevăr șapte zile! Nu îngădui ca, prin nu știu ce șiretlic care-mi scapă, lunea să se îmbine de-a dreptul cu vinerea și să mă pomenesc, sâmbătă dimineața, întrebându-mă unde s-au dus marțea, miercurea și joia!”
*
Proza lui X, cursivă precum un autotren pe pilot automat pe-o autostradă germană de 500 de kilometri.
*
Când chipul din oglindă e cel adevărat, și nu al tău, trebuie să intri în panică. Când personajul din carte e cel adevărat, și nu tu, cititorul, e bine să-ți amintești de Doamna Bovary, de Don Quijote.
*
În Insulele lui Thomas Hudson, romanul postum al lui Hemingway, sunt pasaje emoționante cu inițierea în pescuit a lui David, o adevărată parabolă. E vorba de un pește foarte mare cu care, când te lupți, trebuie s-o faci cu bună creștere și cu înțelepciune, fără nervi și fără să fii rău de gură. Pilduitoare este relatarea băiatului după ce a ratat peștele: „În momentele cele mai grele, când eram cel mai obosit, nu mai știam care era el și care eu. /.../Apoi am început să țin la el mai mult decât la orice pe lumea asta. /.../ Puțin îmi pasă că l-am pierdut. Nu-mi pasă de recorduri. Doar am crezut că-mi pasă. Mă bucur că n-a pățit nimic nici el și că n-am pățit nici eu nimic. Nu suntem dușmani”.
*
Poetul X, care a preluat o metaforă, o sintagmă din Nichita Stănescu via Adam Puslojic, dar care n-a citit nicio carte în viața lui. Macină în gol de ani buni și e aplaudat de coafeze și barmanițe. Poetul de face book.
*
Câți oameni citesc și studiază nu pentru a cunoaște adevărul, ci pentru a mări micul lor eu!” (Julien Green)
*
„Adevărata eleganță morală e arta de a-ți deghiza victoriile în înfrângeri!” (Cioran). Se vor bucura în primul rând dușmanii!
*
Imagine: „mestecenii tac înveliți în păianjeni lunari” (Dimitrie Stelaru).
*
„Atât de prăfuit izvorul înțelepciunii: cartea”. (Leo Butnaru)
*
Marin Preda: „Dispariția iubirii e ca o oglindă întoarsă, nu se mai vede nimic, te uiți zadarnic în ea. Gestul tău nu se mai reflectă, nu-i mai răspunde nimeni”.
„Gândirea zboară, iar cuvintele merg pe jos”
„A citi este o formă de lene în măsura în care lași cartea să gândească în locul cititorului. Cititorul citește și își închipuie că gândește; de aici plăcerea care măgulește amorul-propriu cu o iluzie delicată”. (Julien Green).
*
Dacă nu ești Maiorescu, nu-ți nota în jurnal toată ziua bună ziua mersul vremii din fiecare dimineață și temperatura aerului la diferite ore ale zilei.
*
Cum arăta scriitorul sovietic de succes? De pildă Agafon Șahov din Douăsprezece scaune, cel „cu bărbuța în formă de cotlet și obrajii de culoarea somonului”? Păi, scriind romane cu „probleme legate în coperți frumoase, cu dedicații pe o pagină specială, de genul: Tineretului sovietic, Studenților din Moscova, Tinerelor femei. Problemele erau următoarele: sexul și căsătoria, căsătoria și iubirea, iubirea și sexul, sexul și gelozia, gelozia și iubirea, căsătoria și gelozia”. (Ilf și Petrov)
*
Prostia nu trebuie amendată din start. Ea trebuie pusă în versuri nemuritoare de poeți tradiționali, moderni, neomoderni, postmoderni. Ea trebuie cântată în lieduri cu rezonanțe germane, în opere amintind de marșurile lui Bizet, în sonatine zglobii a la Mozart, cu sunete de clopoței. Și astfel poate fi îmblânzită, ba chiar aneantizată. Sau, oricum disipată într-o vastă confuzie.
*
Scriitorii, ca și oamenii în general: unii sunt de cuvânt, alții sunt de vorbe multe.
*
Omul nu e el dacă nu are individualitatea sa, ca să nu spunem originalitatea exprimării: „Să spui ceva corect înseamnă să nu spui nimic. Cuvintele corecte, care și-au dat duhul, semnifică orice vrei, numai nu ce vrei să spui tu, și stârnesc un sentiment de repulsie, ca o periuță de dinți murdară, a altuia, sau ca o femeie de consum” (Mihail Șișkin)
*
„Gândirea zboară, iar cuvintele merg pe jos. Iată toată drama scriitorului” (Julien Green)
*
„De statistică nu te poți ascunde nicăieri. Ea nu numai că posedă date precise cu privire la numărul de dentiști, mezelării, seringi, portari, regizori de cinema, prostituate, acoperișuri de stuf, văduve, birjari și clopote, dar știe chiar și câți statisticieni sunt în țară”. (Ilf și Petrov)
*
Într-o vilă din Centrul orașului Monte Carlo, un milionar – cică plictisit de viață și de lecturi – s-a spânzurat cu lanțul cu care îndeobște era legată capra din curte.
*
„Nici o durere nu vine de sus -/Numai arborii jucând în argintul lunii/Povestesc despre cei din adânc./Și cine înțelege sunetul lor?” (Dimitrie Stelaru)
*
Părerea bufonului din A douăsprezecea noapte de Shakespeare la întrebarea Oliviei („Cu ce seamănă un om beat?”): „Poate să semene cu un înecat, cu un prost sau cu un nebun. Dacă bea numai o măsură e un prost; dacă bea două e nebun, dacă bea fără măsură se îneacă și moare, adică e beat mort”.
*
E cu atât mai jenantă opoziția agresivă la ideea de elită, cu atât mai mult cu cât elita e și ea una falsă.
*
„E atât de înalt visul/Că treptele lui au putrezit” (Dimitrie Stelaru)