Liniștea
În așteptarea vorbirii
cuvintele devin limpezi
se așeză în rânduiala vremii
ca iarba crudă primăvara
Pe o câmpie înflorită
curcubeul se naște privind-o
aici se recompun oglinzile timpului
ponosite de neumblare
(aici nasc eternele întrebări ale vieții)
cine sînt eu în liniștea zilei?
cuvântul șoptit în adieri de dor
simțirea din vârful degetelor
Seduc vorbele goale
reducându-le la tăcere
seduc starea de-a fi
liniștea
umblare sau neumblare
Măsor pașii mărunți alergând pe coline
iubindu-se cu copacii
din rădăcini până în înfrunzire
limpezind un gând negru într-o întindere verde
plimbând stelele umblătoare
sub clarul de lună
recompun oglinzile sparte
cu un fir alb și unul negru
legând răsăritul de apus în fiecare viață
Într-o plasă de îngeri
prind toate suspinele și mirările lumii
ca să mă pot intoarce
iar și iar
în liniștea din cuvântul iubirii
Vestea cea bună
Din palma mea dreaptă
iau naștere flori cu parfum de cerneală
albastră ca cerul de aprilie
sfântă ca duminica între zile
așa este răsplata singurătății
când rugăciunea este singurul aliat
iar singurul vizitator e cuvântul
Așteptarea surprinde Buna Vestire
și Dumnezeu mă strigă prin iubirea din vers
cu glasul blând ca o priceasnă bisericească
El desprinde gândul de trup
făcându-l poezie
primindu-și supremitatea renașterii
cu fiecare suflet ce-mi locuiește visul metamorfozei
cu fiecare piatră albă
temelia se scrie pe sine
în solitudine și contemplare adâncă
Dumnezeu se dă jos de pe cruce
și vindecă lumea în care trăiesc
Scrierile se citesc în dorul de-a fi
iar vestea cea bună o știu inimile deschise
și o vestesc întregii lumi în duminici cu nume de floare
și parfum de sfințenie
împărțind legile firii fiecărui suflet
ajungem să purtăm același nume
Nașterea /Învierea /Înflorirea
Sînt moștenirea neamului meu
Freamătul clipei
În freamătul mâinilor s-au prins frâiele vremii
cordoane de simțuri nasc trăiri și iubiri
unele fine altele asprite
mai adânci ca abisul prăpastiei
cu priviri aruncate peste umerii goi
mi-ai zis: fii fluture
ține-mă lipită de brațul tău drept
să nu scapi surâsul născut
desfă, arde și înlătură
perdeaua trecutului și hainele purtate pe drum
aruncă unul câte unul sentimentele ieșite din uz
rescrie din freamătul zorilor și până în ultimul ceas
toate gândurile
toate respirațiile
și prețuiește-ți singura nestemată
căci iubirea cuprinde, adună, servește
netezește calea și așează viața
naște idei zburătoare
și ne dezbracă din mers
înflorirea ei parfumează clipele împreună
ținem în piepturi, în minte și-n mâini
imago(ul) zborului nostru
și freamătul clipei
ca măsură a existenței
Dansul dragonilor
Cărarea din sat mă duce în visul pădurii
îl leg de un gând jucăuș
auriu ca solul Apusenilor
îl scald într-o curgere de cristal
cu glasul de Grohot
cu iubirea verde smarald
Ce este visul?
motivul vieții sau cauza trezirii
poate cutia pandorei ce-a cuprins universul
oamenii, sensul
Mă ademenește cu limbă de clopot
mirosul de iarbă crudă ce inundă
cuprinde, ocrotește și crește
copacii izvoarele și firea oamenilor
privitori în focul cu forme vii și veșnice
Mă întorc în marsupiul pădurii
ca la casa părintească
prețuindu-i toate vietățile
ce-i locuiesc verdele cetății
lupi ce urlă cu Șuier etern pun pecetea pe vreme
prind visul pădurii
acolo Gardianul Timpului trece de cheile cântătoare
ca într-o inițiere de duminică în straie de sărbătoare
visul are în sânge dansul dragonilor
oare dragonii sînt oameni dansând propriul vis?
mai frenetic decat devrișii rotitori
alerg și zbor
număr penele aripilor și mă întrec cu zânele albe
ele au întipărită pe chip
pacea lumii
și zâmbetul bunicilor
imboldul din leagănul casei
prins de copacii cu radacinile-n aur și florile de plasmă
Cu mâinile întinse te salut soare
descriu visul cupolelor
din tărâmul de neapus
acolo unde CaJarul e stăpân peste vreme
iar casa un thor cu altarul din lemne
eu sînt înfrunzirea și desfrunzirea pădurii
mamă și tată, mireasă
mi-a căzut ultima frunză
în foșnetul ei s-a făcut liniște
iar nemurirea s-a întors acasă
Ritmul găsirii
Ne prindem și ne aprindem
din piepturi și din mâini să cuprindem
marea despicată
și drumul
Gura ta îmi amintește
că sîntem flăcări albastre
dansând în ritmul găsirii
urmând simpla lege a firii
ne ardem iubirea prin piele și oase
Uneori te topești verde în ochii mei
și renaști în metamorfozele nopții
Respirăm împreună
încolăciți în jurul cuvintelor
nemaiputând ascunde adevărul pornirilor
ochii ne râd în pragul dimineții
făcând glume despre anii ce vin
mirându-ne studiindu-ne
buzele cu aromă de cafea matinală
de la cântatul cocoșului până în inima nopții
minutele trec furate
doar gândurile roz se cuibăresc în noi
ca păsările primăvara în cuiburi
iar zilele par stoluri de fluturi în zbor
urmate de nopți mai albe decât pielea gheișelor
Eclipsa
Viața jocul și fericirea sînt frați
dar rareori locuiesc în același loc
Am rămas singurul spectator
într-o inimă pustie
ca o eclipsă într-o zi de joi
m-a lăsat oarbă și neputincioasă
vineri sâmbătă și duminică
ani la rând
în târziul unei zi de luni
am eliberat începutul gustând jocul grăbit
ca să-mi pot fi
și-am fost pe rând
umbra pământului îndoliată
scuturată precum un arbore cu fructe prea coapte
am colecționat idei prăfuite
si am fost paparazi multe zile de marți
apoi am scris glume
pentru că iubesc să văd oamenii râzând
râsul are ochii lumină
iar miercuri am râs și eu
am aflat că fiind praf pot zbura mai ușor
și că plecarea ta este o glumă cosmică
În semn de iubire am urcat munții
am salutat soarele zorii și norii
și am renăscut în totiul unei eclipse
e prea frumos chiar dacă renașterea doare
e atât de frumos...
n-am să mai ratez nici un răsărit cu parfum de rouă
era idealismului a apus (mi-am zis)
accept că imperfectul există
chiar dacă în primul act stă acoperit de cortină
precum un fluture de cocon
că incomplet poate fi sau nu o etapă a vieții
și duce la perfecțiune
precum surâsul Monalisei
De vorbă cu Dumnezeu
Am făcut planton într-o noapte
munții se aplecau spre mine ca într-o îmbrățișare eternă
aerul era catifelat palpabil
mai fin decât rochia neagră purtată la ultima întâlnire
mi-a vorbit lumina nopții făcând stelele să pulseze
de parcă îmi făceau cu ochiul
ieșirea este premiul ascuns în examenul vieții
trece vara mi-a spus
și m-a luat de mână
într-o dimineață cu miros de apă de mare
tocmai când spuneam ce mult iubesc soarele
și urmele pașilor pe nisipul umed
ca o amprentă eternă dăruită la naștere
Într-o altă noapte
am înțeles limba păsărilor
am ascultat lătratul unui câine
și mi-a fost cel mai bun sfat
Dumnezeu vorbește prin tot ceea ce este
mă învăluie cu miezul unei nopți de catifea
într-o secundă trăiesc mai multe vieți la rând
condensând existența într-un zâmbet
iar conversația noastă este chiar viața
Universul nu face glume mi-am spus
Iar buzele respectă legământul tăcerii
podurile se construiesc peste prăpăstii adânci
iar rădăcinile puternice țin mereu dreaptă tulpina copacului
m-a atins o șoaptă cu miros de nu mă uita
sînt aici pentru tine
așa cum ziua se scaldă în soare
și noaptea se iubește cu luna
Zbor
De dor, de zbor,
de regăsirea unui vârf de nor
mă scald în pulbere,
înviu.
mă înalț și mă rescriu.
Iar cât o fi n-am cum să știu
La început o umbră îmi părea tot ce-i sortit,
prezent de zbor din mijloc spre în sus,
între același răsărit și sfânt apus.
De dor, de zbor
îmi satur imima și ochii și cobor
în sacre amintiri,
cuvinte, lacrimi și trăiri.
Și învățător și protector
Fi-mi tu, Icarus, și-al tău zbor.
Eu
de dor mai zbor
atât cât numele mi-e scris
prin stele, prin cuvânt și nesfârșitul val de vânt.